ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 161/2023

Ședința publică din data de 7 februarie 2023

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2018, pe rolul Tribunalului București. secția a IV-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând recunoașterea calității de titular al dreptului de autor și al tuturor drepturilor ce izvorăsc din această calitate asupra proiectului Componenta de învățare prin jocuri digitale, obligarea pârâtei la plata sumelor rezultate din utilizarea acestui proiect în cuantum de 112.119 euro și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 139, art. 10 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 și celelalte dispoziții legale aplicabile litigiului.

În cauză a fost formulată cerere de intervenție principală de către intervenienta C., prin care aceasta a solicitat: să se recunoască în favoarea sa calitatea de autor al proiectului Componenta de învățare prin jocuri digitale, în temeiul art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe; să se constate că pârâta a încălcat drepturile de autor asupra proiectului Componenta de învățare prin jocuri digitale ulterior finalizării proiectului "D.", în temeiul art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996; obligarea pârâtei la plata sumei de 112.119 euro, rezultată din utilizarea acestui proiect fără acordul său, pentru perioada anilor 2017-2018, ulterior finalizării proiectului denumit "D.", reprezentând beneficiu nerealizat în temeiul art. 188 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe; obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 euro, constând în daune morale, ca urmare a utilizării de către pârâtă fără drept a proiectului pe care l-a conceput, în temeiul art. 188 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 2531 din data de 19 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei A. și a intervenientei C., a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. și cererea de intervenție formulată de intervenienta C., a constatat că reclamanta este titularul drepturilor patrimoniale de autor asupra operei scrise Componența de învățare prin jocuri digitale, a constatat că intervenienta este autorul operei scrise Componența de învățare prin jocuri digitale, a respins în rest cererea ca neîntemeiată, a obligat reclamanta și intervenienta la plata către pârâtă a sumei de 19.624,29 RON onorariu de avocat și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei și a intervenientei de acordare a cheltuielilor de judecată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 1744A din data de 2 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile principale declarate de apelanta-reclamantă A. și de apelanta-intervenientă C. împotriva sentinței civile nr. 2531 din data de 19 noiembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă B..

A admis apelul incident declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 2531 din data de 19 noiembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018.

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că:

A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. și, în consecință: a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a respins cererea de intervenție principală formulată de intervenienta C. ca neîntemeiată; a menținut sentința sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale active a intervenientei și sub aspectul respingerii cererii de intervenție în privința capetelor 2, 3, 4 și 5.

A obligat pe apelanta-reclamantă A. și apelanta-intervenientă C., în solidar, la plata către apelanta-pârâtă B. a sumei de 20.335 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Cererile de recurs

Împotriva deciziei nr. 1744A din data de 2 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanta A. și intervenienta C..

Prin cererile de recurs, invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă și recurenta-intervenientă, formulând aceleași critici, au solicitat admiterea recursurilor, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru și onorariul avocațial.

Printr-o primă critică, recurentele au susținut că soluția instanței de apel este data cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 6 din Legea nr. 8/1996.

Astfel, au apreciat că instanța în mod greșit și-a construit întregul raționament pentru admiterea excepției lipsei calității procesuale active a recurentei-reclamante pornind de la afirmația, falsă de altfel, potrivit căreia: "Chiar dacă contextul factual al cauzei permite a se considera că proiectul a fost creat din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele reclamantei, nu s-a susținut și dovedit însă că proiectul în discuție ar fi rezultatul muncii de creație a mai multor persoane; dimpotrivă, intervenienta a susținut (necontestat) că ea a realizat proiectul cu privire la care solicită recunoașterea protecției, din inițiativa sa și a membrilor asociației, iar pluralitatea de autori este una dintre condițiile de existență a operei colective, ce rezultă cu claritate din alin. (1) al art. 6 din lege."; după care se face referire și la operele de serviciu, arătându-se că în cauză nu se identifică elemente care să permită o astfel de calificare, nesolicitată sau menționată în vreun fel pe parcursul derulării litigiului.

Recurentele au subliniat că, în speță, contrar celor reținute de către instanța de apel, s-a susținut în numeroase rânduri, începând cu răspunsul la întâmpinare și până la întâmpinarea la apelul incident, că temeiul solicitărilor și justificarea calității procesuale a reclamantei sunt reprezentate de prevederile art. 6 din Legea nr. 8/1996, referitoare la opera colectivă; mai mult decât atât, intervenienta C. nu a susținut niciodată contrariul sau că "singură și din inițiativa sa" ar fi fost creată opera – a precizat că este membru fondator al A. și din inițiativa acesteia (n.n. adică a asociației), nicidecum a intervenientei, a fost dezvoltat proiectul.

În opinia recurentelor, instanța de apel a eșuat în respectarea principiilor rolului activ și al aflării adevărului, în condițiile în care nu a pus aceste aspecte în discuția părților în cursul judecății din apel.

Făcând trimitere la dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, recurentele au arătat că sunt două condiții necesare pentru ca o operă să fie colectivă.

Ca atare, au precizat că opera trebuie să fie creată din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele unui întreprinzător, inițiator putând fi o persoană fizică sau o persoană juridică, și că acesta este singurul caz în care o persoană juridică dobândește un drept de autor – sau unele prerogative – în virtutea legii.

Au menționat că, în cazul operei colective, inițiatorul operei este pe o poziție de superioritate, iar publicarea operei, astfel realizate (colective), trebuie să se facă sub numele întreprinzătorului, condiție îndeplinită în situația de față.

Recurentele au susținut că nu există operă colectivă dacă nu există un inițiator, precum și că este adevărat că operele realizate de salariați sunt, de regulă, opere colective, însă operele colective nu sunt reprezentate exclusiv de această categorie, iar instanța de apel a realizat un raționament greșit în această privință.

Cu referire la a doua condiție necesară pentru ca o operă să fie colectivă, au arătat că aceasta impune a se produce o fuziune a contribuțiilor coautorilor, care să facă imposibilă atribuirea de drepturi distincte asupra întregului în favoarea autorilor.

Au subliniat că nu se poate pune semnul egalității între opera comună și opera colectivă și au menționat că s-a considerat de către Curtea de Casație a Franței că opera trebuie prezumată ca fiind colectivă câtă vreme niciunul dintre cei care au participat la crearea ei nu revendică personal calitatea de autor, iar opera este utilizată sub numele său de persoana care se pretinde învestită în drepturi.

În opinia recurentelor, atunci când dreptul de autor aparține inițiatorului, numai acesta poate să valorifice drepturile patrimoniale asupra operei colective, nu și coautorii; este consecința titularității inițiale a dreptului persoanei juridice sau fizice asupra operei colective, a faptului că dreptul s-a născut chiar în persoana inițiatorului operei.

Prin urmare, contrar soluției adoptate de instanța de apel, au apreciat că, prin prisma textelor legale aplicabile, raportate la situația de fapt, reclamanta A. prezintă calitate procesuală activă, iar excepția privind lipsa calității procesuale active a fost admisă în mod neîntemeiat.

Prin cea de-a doua critică, recurentele au susținut că soluția curții de apel este dată cu aplicarea greșită a art. 7 și 9 din Legea nr. 8/1996.

Astfel, au apreciat că instanța de apel a considerat în mod greșit că nu este îndeplinită condiția originalității lucrării care face obiectul prezentul litigiu, reținând că aceasta conține enumerarea unor idei, principii sau teorii și nu se bucură de protecție, în raport de prevederile art. 9 lit. a) din Legea nr. 8/1996.

Recurentele au invocat faptul că Legea nr. 8/1996 nu definește noțiunea de originalitate, însă, potrivit art. 7 din acest act normativ, "constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific", iar Legea română a dreptului de autor și a drepturilor conexe, ca de altfel și legislațiile tuturor statelor, prezintă cu titlu exemplificativ (enumerarea nefiind limitativă) categoriile de opere originale și derivate care constituie obiect al protecției dreptului de autor, precum și pe cele care sunt excluse de la protecție.

Au subliniat că jurisprudența a admis că originalitatea nu înseamnă noutate, astfel că o operă poate fi originală chiar dacă se aseamănă mult cu alte opere, câtă vreme similaritatea este fortuită și nu este rezultatul copierii, precum și că literatura de specialitate a statuat că individualitatea unei opere științifice se apreciază prin originalitatea științifică, respectiv prin capacitatea omului de știință de a găsi, pentru ideile sale, o exprimare precisă și exactă.

Recurentele au considerat că lucrarea care face obiectul litigiului se încadrează în obiectul protecției dreptului de autor prin prisma prevederilor art. 7 din lege, proiectele și documentațiile științifice fiind obiecte ale protecției prin drept de autor (art. 7 lit. b) din Legea nr. 8/1996).

Au susținut că, pe temeiul reglementărilor adoptate și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, se poate afirma că aveam de-a face cu un drept de autor de esență comunitară, care este, de altfel, în acord cu "noțiunea autonomă de drept al Uniunii Europene", un rol important în crearea acestui drept avându-l Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a clarificat cu putere obligatorie pentru toate statele membre, multe noțiuni, printre care cele de "originalitate", de "reproducere parțială" etc.

Au arătat că, prin decizia din 2009 dată în cauza C-5/08 Infopaq, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a oferit o înțelegere la nivelul Uniunii Europene a unui principiu important al dreptului de autor: cerința de originalitate, instanța europeană detaliind acest aspect în jurisprudența sa, în special, în hotărârile date în: cauza C-393/09 Bezpečnostni Softwarová Asociace, cauzele conexe C-403/08 și C-429/08 Murphy, cauza C-145/10 Painer, cauza C-604/10 Fotbal Dataco și cauza C-406/10 SAS.

Au subliniat că, potrivit Directivei privind dreptul de autor (2001/29/CE), așa cum a fost interpretată de o serie de cauze ale Curții de Justiție a Uniunii Europene, începând cu Infopaq în 2009, pentru ca dreptul de autor să existe într-o "operă", aceasta trebuie să fie originală, ceea ce înseamnă că trebuie să reprezinte creația intelectuală proprie a autorului și trebuie să existe o expresie a acelei creații intelectuale.

Au mai arătat recurentele și că s-a reținut de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene faptul că singura cerință pentru protecția dreptului de autor este calificarea ca "operă" în conformitate cu Directiva privind dreptul de autor. Va exista o "operă" dacă obiectul este original pentru că este creația intelectuală proprie a autorului său și dacă opera este expresia unei astfel de creații. Lucrarea trebuie, de asemenea, să fie identificabilă cu suficientă precizie și obiectivitate. Conceptul de "operă" trebuie interpretat uniform în întreaga Uniune Europeană. O lucrare va fi propria creație intelectuală a autorului dacă reflectă personalitatea autorului și alegerile sale libere și creative (aceasta se aplică deciziilor anterioare, inclusiv Painer). Cu toate acestea, o lucrare nu este originală dacă a fost determinată de considerații tehnice, reguli sau alte constrângeri care nu lasă loc libertății creative.

Recurentele au apreciat că instanța de apel a considerat în mod eronat că lucrarea este lipsită de originalitate și, prin urmare, nesusceptibilă de a face obiectul protecției conferite de drepturile de autor și au menționat că, potrivit art. 7 din Legea nr. 8/1996, constituie obiect al dreptului de autor operele de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma concretă de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, cum sunt: scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte opere scrise sau orale, precum și programele pentru calculator; operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice etc.

Au învederat că, în conformitate cu prevederile art. 9 din lege, nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor următoarele: ideile, teoriile, conceptele, descoperirile științifice, procedeele, metodele de funcționare sau conceptele matematice, ca atare, și invențiile, conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare.

Au precizat că, în ceea ce privește lucrările ce nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor, Curtea de Apel din Paris s-a pronunțat încă din 1870, arătând că "o metodă de contabilitate nu creează pentru autor niciun privilegiu, deoarece, din momentul în care a fost divulgată, oricine are dreptul să se servească de ea, în schimb, lucrarea în care metoda este expusă, constituie obiect de proprietate literară".

Ca atare, au susținut că, în speță, constatând existența unei opere, precum și calitatea intervenientei de autor al acestei opere, rezultă că în patrimoniul reclamantei s-a născut un drept de autor cu privire la proiectul elaborat.

Au subliniat că proiectul reprezintă un concept unic de abordare în România a metodei în discuție, împrejurare care îl face diferit față de alte proiecte educaționale care există.

Recurentele au considerat că, în speță, referitor la ceea ce înseamnă exprimarea și concretizarea proiectului, nu avem de-a face cu o simplă enumerare de idei, principii sau teorii, ci este vorba despre o creație intelectuală, cu libertate creatoare inclusă, cu posibilitate de alegere.

Totodată, în opinia recurentelor, soluția instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și în ceea ce privește lipsa existenței unui prejudiciu produs titularului care să poată fi reparat pe calea acțiunii promovate.

Recurentele au solicitat, în rejudecare, suplimentarea probatoriului în sensul dovedirii prejudiciului suferit și au subliniat că, în situația în care utilizarea sau transformarea operei produce un prejudiciu titularului dreptului de autor, se pune problema stabilirii cuantumului acestuia.

Au arătat că, potrivit articolul 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, "Titularii drepturilor recunoscute și protejate prin prezenta lege pot solicita instanțelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora și pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat; aceleași solicitări pot fi formulate în numele și pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociațiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens; când o acțiune a fost pornită de titular, persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege pot să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului ce le-a fost cauzat".

De asemenea, au făcut referire la prevederile art. 12 din Legea nr. 8/1996, precizând că, în conformitate cu acestea, autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimți la utilizarea operei sale de către alții, drept patrimonial care nu aparține pârâtei B..

Au invocat faptul că instanța de fond nu a făcut aplicarea prevederilor legale anterior enunțate.

Au subliniat că, în niciun moment, nu s-a solicitat acordul pentru utilizarea proiectului de către pârâtă, astfel că, instanța a apreciat în mod nelegal că nu s-a făcut dovada utilizării de către aceasta, în sensul Legii nr. 8/1996.

Totodată, au menționat că s-a făcut dovada faptului că proiectul a fost pus la dispoziția pârâtei, fără a se cesiona în vreun fel dreptul de proprietate intelectuală.

Recurentele au mai arătat și că, potrivit art. 13 lit. i) din Legea nr. 8/1996, prin realizarea de opere derivate se înțelege traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea, precum și orice altă transformare a unei opere preexistente, dacă aceasta constituie creație intelectuală. Or, chiar și în situația în care s-ar aprecia că a fost luată doar o parte semnificativă din Componenta de învățare prin jocuri digitale, vorbim cel puțin despre o operă derivată care se bucură de aceeași protecție și care trebuie realizată cu consimțământul autorului, ceea ce nu s-a întâmplat în situația de față; chiar și în cazul în care proiectul nu ar fi fost continuat în forma concepută de autorul său, este mai mult decât clar că a existat o transformare a acestei opere, încălcându-se astfel drepturile de autor ce le aparțin.

Au susținut că pârâta a înțeles să se folosească în continuare, fără consimțământ, de proiectul asupra căruia au un drept exclusiv de a-l utiliza, continuând implementarea acestuia pe piața românească și folosindu-se de toate documentele și know-how-ul realizat în cadrul proiectului, iar, potrivit art. 188 din Legea nr. 8/1996, titularii drepturilor recunoscute și protejate prin această lege, pot solicita instanțelor de judecată recunoașterea drepturilor lor și constatarea încălcării acestora, putând pretinde și acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat; pentru stabilirea despăgubirilor trebuie să se țină cont de criterii cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele cauzate titularului dreptului.

Recurentele au învederat că, din proba cu înscrisuri administrată în cauză, s-a dovedit că implementarea finală a programului "D." a avut ca bază proiectul reclamantei A., iar, în raport de conținutul drepturilor patrimoniale recunoscute prin lege, pârâta nu era îndreptățită să procedeze la editarea și distribuirea operei decât în condițiile în care ar fi obținut consimțământul titularului.

Totodată, au apreciat că existența un parteneriat între părți, care s-a derulat până la un moment dat, nu poate fi calificată ca reprezentând consimțământ, înscrisurile depuse de părți necuprinzând elemente suficiente pentru a aprecia că autorul a decis dacă, în ce mod și când va fi utilizată opera sa, potrivit cu exigențele art. 12 din Legea nr. 8/1996.

Au arătat că dovada existenței consimțământului autorului este condiționată prin lege (art. 41-42 din Legea nr. 8/1996), atât în ceea ce privește forma, cât și în ceea ce privește conținutul actului (de cesiune) care trebuie să constate acordarea și, respectiv, obținerea lui, condiții care nu sunt îndeplinite de înscrisurile invocate de către pârâtă.

În ceea ce privește vinovăția în săvârșirea acestei fapte, au susținut că aceasta rezultă din ignorarea de către pârâtă a obligației legale ce îi revenea de a respecta exigențele art. 12 și art. 13 lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996, norme în raport de care ar fi trebuit să se abțină de la orice activități de natură a nesocoti dreptul de autor cu privire la proiect.

De asemenea, au susținut că, fiind reținută fapta ilicită a pârâtei și atributul patrimonial al dreptului consacrat prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 în favoarea autorului, cât și împrejurarea că a fost recunoscută calitatea intervenientie de autor al operei utilizate de către instanța de fond, ale cărui drepturi au fost încălcate, urmează a se constata că, potrivit cu normele enunțate, există un prejudiciu care nu este determinabil potrivit criteriilor înscrise în art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 (respectiv consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de către făptuitor sau alte elemente în afara factorilor economici, precum daunele morale cauzate titularului dreptului) și, în consecință, devin aplicabile prevederile înscrise la lit. b) din acest din urmă text de lege.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată la cele două recursuri declarate în cauză, intimata-pârâtă B., în principal, a invocat excepția nulității recursurilor în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor ca neîntemeiate.

Totodată, a solicitat obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, cu privire la critica prin care recurentele au invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 6 din Legea nr. 8/1996, susținând că intervenienta nu a fi arătat niciodată că singură și din inițiativa sa s-ar fi creat opera, a apreciat că, în realitate, aspectul invocat, pe de o parte, este contrar a ceea ce rezultă din dosar, iar, pe de altă parte, vizează schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, ceea ce nu este permis în faza procesuală a recursului.

Cu referire la susținerile recurentelor potrivit cărora, în cauză, ar fi fost îndeplinite condițiile pentru existența operei, în esență, a apreciat că, prin acestea, nu a fost adus niciun argument care să contrazică cele reținute de instanța de apel, și anume că o condiție sine qua non pentru opera colectivă este existența mai multor autori.

Contrar celor susținute de către recurente, intimata-pârâtă a apreciat că în mod corect instanța de apel a reținut că nu suntem în prezența unei opere colective, arătând că aceasta este o ficțiune juridică, respectiv singura ipoteză în care dreptul de autor este atribuit ab initio unei persoane care nu este autorul operei și care poate fi chiar o persoană juridică, care este incapabilă de a crea.

A subliniat că trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții: existența mai multor autori, existența unei fuziuni a contribuțiilor autorilor care să facă imposibilă atribuirea de drepturi distincte asupra întregului în favoarea autorilor și opera să fie creată din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele unui întreprinzător.

Ca atare, a considerat că este corectă concluzia instanței de apel în sensul că reclamanta nu justifică o calitate procesuală în acest litigiu.

Totodată, intimata-pârâtă a combătut și criticile prin care recurentele au susținut că în mod greșit instanța de apel a constatat că nu suntem în prezenta unei opere care să se bucure de protecție potrivit legii, întrucât creația nu este una originală, arătând, pe de o parte că acestea nu reprezintă critici referitoare la legalitatea deciziei, iar, pe de altă parte, că, în speță, pretinsa operă reprezintă, în fapt, aplicarea unui concept sau a unui procedeu, respectiv a unei metode de predare pentru copii, care, față de prevederile art. 9 lit. a) din Legea nr. 8/1996, nu poate face obiectul protecției dreptului de autor.

În plus, a susținut că pretinsa operă nu are caracter original, deoarece nu implică vreun efort creator, în contextul în care: recurentele nu au și nici nu au invocat vreun drept de autor asupra jocurilor digitale propriu-zise; modalitatea de aplicare a conceptului de învățare prin jocuri digitale în discuție nu reprezintă vreo manifestare originală, din moment ce conceptul de învățare prin jocuri digitale era cunoscut publicului încă din anul 2000, iar recurentele nu au invocat și nici dovedit că pretinsa operă ar cuprinde vreun element de originalitate față de ceea ce era cunoscut publicului sub acest aspect; nici selectarea jocurilor făcută de recurente nu reprezintă o manifestare originală a unui spirit creator.

De asemenea, intimata-pârâtă a apreciat că instanța de apel a reținut în mod corect că nu se poate pune problema existenței unui prejudiciu, în condițiile în care constatase că nu suntem în prezența unei opere protejate, întrucât scriptului depus de recurente îi lipsește caracterul original, iar părțile adverse au solicitat repararea prejudiciului în temeiul dreptului de autor, și nu pe un alt temei.

Referitor la solicitarea recurentelor ca, în rejudecare, să se procedeze la suplimentarea probatoriului cu o expertiză pentru evaluarea prejudiciului pretins și la criticile formulate de către acestea cu privire la existența prejudiciului, apreciază că acestea sunt inadmisibile în această fază procesuală, întrucât instanței de recurs nu îi este permis să stabilească o altă situație de fapt decât cea reținută de către instanțele de fond.

Totodată, a menționat că încheierea din data de 6 octombrie 2021, prin care a fost respinsă cererea de probe a recurentelor, nu a fost atacată de acestea, astfel că a intrat în autoritate de lucru judecat.

Intimata-pârâtă a mai aprecia și că nu pot face obiectul recursului susținerile părților adverse referitoare la fapta ilicită și la vinovăție, întrucât instanța de apel nu a analizat aceste condiții, nefiind necesară o asemenea analiză din moment ce a fost admis apelul incident și s-a ajuns la concluzia că în cauză nu există o operă protejată prin drept de autor.

Recurenta-reclamantă și recurenta-intervenientă au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității recursurilor și a apărărilor formulate de către partea adversă.

Astfel, în esență, au susținut că, prin cererile de recurs, au fost aduse argumente care contrazic instanța de apel în ceea ce privește interpretarea art. 6 din Legea nr. 8/1996, precum și că, în speță, astfel cum rezultă din susținerile părților, sunt îndeplinite condițiile necesare pentru a se constata existența unei opere colective.

Au subliniat că nu a existat niciun moment în care cineva să revendice calitatea de autor unic al operei, aceasta fiind în permanență utilizată, sub numele său, de persoana care se pretinde învestită în drepturi, respectiv de reclamantă.

De asemenea, contrar celor susținute de către intimata-pârâtă cu privire la originalitatea operei, au menționat că au indicat repere jurisprudențiale care conturează interpretarea cerinței privind originalitatea; originalitatea se găsește, în cazul de față, în modul unic de concepere a structurii, a jocurilor selectate și reprezintă expresia unui concept liber gândit și creat.

Au apreciat că ipoteza afirmată de intimata-pârâtă, potrivit căreia "așa numita învățare prin jocuri digitale reprezintă un concept creat la începutul anilor 2000, aplicat la scară largă la nivel european și mondial", nu este relevantă în cauză, întrucât protecția dreptului de autor nu are ca obiect conceptul de învățare prin jocuri digitale, ci însăși expresia, concretizarea acestui proiect în maniera în care a fost folosită în cadrul proiectului "D." și care a fost apoi folosit mai departe în mod nejustificat și neautorizat de către intimata-pârâtă.

Cu referire la concluzia instanței de apel privind lipsa existenței unui prejudiciu produs titularului care să poată fi reparat pe calea acțiunii promovate, recurentele au reluat susținerile formulate sub acest aspect prin cererea de recurs și au solicitat a se avea în vedere documentele depuse la dosar, din care rezultă că intimata-pârâtă a acceptat pentru finanțare proiectul propus de recurenta-reclamantă și E., că a recunoscut că proiectele propuse au fost construite/concepute de către organizațiile partenere și nu de către intimata-pârâtă B., implicit recunoscând și calitatea de autor a recurentei-reclamante A..

În plus, au apreciat că rezultă și faptul că proiectul "D." este compus din două proiecte care au fost integrate, că partenerii, împreună cu intimata-pârâtă, au fost de acord ca aceste două proiecte să fie integrate.

Au precizat că descrierea de proiect care se află la baza proiectului "D." conține preluarea proiectului propus inițial de recurenta-reclamantă și E., respectiv proiectul de Învățare prin Jocuri Digitale creat și implementat de recurenta-reclamantă în anul școlar 2015-2016.

Contestând și combătând aprecierea potrivit căreia proiectul nu este protejat de legea dreptului de autor, prin raportare la situația de fapt, pe care au prezentat-o pe larg, au susținut că unul dintre prejudiciile pe care le-a suferit recurenta-reclamantă este reprezentat de împrejurarea că nu a mai putut depune același proiect pentru a fi finanțat de alte fundații/organizații, întrucât finanțatorii caută proiecte originale, pentru a fi implementate, sau caută să facă parte din proiecte ca parteneri principali.

II.3. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 20 ianuarie 2022 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris, aflată la fila. 1 din dosarul de recurs.

Prin încheierea de ședință din data de 20 septembrie 2022, prezentele recursuri au fost admise în principiu și s-a fixat termen de judecată, cu citarea părților în ședință publică, la data de 17 ianuarie 2023, reținându-se și că nu este incidentă excepția nulității recursurilor, invocată de intimata-pârâtă B..

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 17 ianuarie 2023, când Înalta Curte, pentru a da posibilitatea părților să depusă concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 31 ianuarie 2023, când, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării la data de 7 februarie 2023.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată prin prima criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Prealabil, Înalta Curte reține că, în speță, criticile formulate de către cele două recurente – recurenta-reclamantă A. și recurenta-intervenientă C. – sunt identice, astfel că, va proceda la o analiză comună a celor două recursuri.

Prin prima critică, susținută în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au invocat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 6 din Legea nr. 8/1996, în analiza excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei A..

Sub acest aspect, curtea de apel a reținut că prima instanță a statuat în sensul că Proiectul de învățare prin jocuri digitale este o operă scrisă cu caracter științific, ce îmbracă o formă concretă de exprimare, perceptibilă simțurilor, fiind susceptibilă de aducere la cunoștința publicului; cu privire la caracterul original, tribunalul a reținut că această caracteristică presupune că opera poartă amprenta personalității autorului, iar opera a fost creată de intervenienta C..

Astfel, a arătat că această constatare a justificat atât respingerea excepției lipsei calității procesuale active a acesteia, cât și admiterea primului capăt al cererii de intervenție – privind constatarea calității de autor a intervenientei – și totodată că reclamanta A. justifică legitimare procesuală activă deoarece aceasta este titulara dreptului patrimonial de autor asupra operei în discuție, fiind întemeiat și primul petit al acțiunii principale, referitor la constatarea calității sale de titular al dreptului de autor cu privire la proiectul menționat.

A apreciat că distincția realizată de prima instanță presupune fie o transmisiune a dreptului patrimonial de autor de la cel care a creat opera (intervenienta C.) către cel căruia i se recunoaște a fi titularul dreptului patrimonial (reclamanta A.), însă un astfel de raport juridic nu a fost nici pretins și nici dovedit în cauză, fie existența unei opere colective, conform art. 6 din Legea nr. 8/1996.

Ca atare, instanța de apel a analizat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei prin raportare la ipoteza reglementată de art. 6 din Legea nr. 8/1996, respectiv a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile în care aceasta putea avea calitatea de titular al dreptului de autor.

Curtea de apel a reținut că, în speță, chiar dacă contextul factual al cauzei permite a se considera că proiectul a fost creat din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele reclamantei, nu s-a susținut și dovedit însă că proiectul în discuție ar fi rezultatul muncii de creație a mai multor persoane, iar pluralitatea de autori este una dintre condițiile de existență a operei colective, ce rezultă cu claritate din alin. (1) al art. 6 din lege.

Recurentele au apreciat că instanța de apel, în interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale, a făcut confuzie între opera colectivă și opera comună, susținere care nu este fondată.

Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 8/1996: "(1) Este operă comună opera creată de mai mulți coautori, în colaborare. (2) Dreptul de autor asupra operei comune aparține coautorilor acesteia, între care unul poate fi autorul principal, în condițiile prezentei legi. (3) În lipsa unei convenții contrare, coautorii nu pot utiliza opera decât de comun acord. Refuzul consimțământului din partea oricăruia dintre coautori trebuie să fie temeinic justificat. (4) În cazul în care contribuția fiecărui coautor este distinctă, aceasta poate fi utilizată separat, cu condiția să nu se prejudicieze utilizarea operei comune sau drepturile celorlalți coautori. (5) În cazul utilizării operei create în colaborare, remunerația se cuvine coautorilor în proporțiile pe care aceștia le-au convenit. În lipsa unei convenții, remunerația se împarte proporțional cu părțile de contribuție ale autorilor sau în mod egal, dacă acestea nu se pot stabili".

Art. 6 din același act normativ, prevede că: "(1) Este operă colectivă opera în care contribuțiile personale ale coautorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create. (2) În lipsa unei convenții contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparține persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia a fost creată".

Ca atare, opera comună este rezultatul colaborării creative a două sau mai multe persoane, dreptul de autor asupra acesteia aparținând coautorilor, între care unul poate fi autorul principal, în timp ce opera colectivă reprezintă o operă creată de două sau mai multe persoane fizice, fără a fi posibil să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create. Totodată, în cazul operei colective, este necesar ca aceasta să fie creată din inițiativa, sub responsabilitatea unei persoane fizice sau juridice și sub numele acesteia din urmă.

Or, împrejurarea că instanța de apel a reținut că pluralitatea de autori este una dintre condițiile impuse de lege pentru a exista o operă colectivă nu poate determina concluzia că aceasta a făcut confuzie între opera colectivă și cea comună, în condițiile în care, pe de o parte, cerința ca opera să fie creată de mai mulți autori (coautori) este necesar a fi întrunită în cazul ambelor ipoteze (atât în privința operei comune, cât și în ceea ce privește opera colectivă), iar, pe de altă parte, curtea de apel s-a referit în mod clar la opera colectivă, în contextul în care a reținut că, în speță, se poate considera că proiectul a fost creat din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele reclamantei, condiție impusă de alin. (2) al art. 6 C. proc. civ., normă de drept material ce reglementează opera colectivă și nu pe cea comună (definită de art. 5 din același act normativ).

În ceea ce privește, interpretarea dată art. 6 din Legea nr. 8/1996, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a reținut că nu ne aflăm în ipoteza operei colective, în condițiile în care nu s-a susținut și dovedit că proiectul ar fi rezultatul muncii de creație a mai multor persoane fizice, chiar dacă, așa cum au arătat și recurentele, s-ar putea reține îndeplinirea condiției reglementate de art. 6 alin. (2) din lege, în ceea ce privește existența unei persoanei fizice sau juridice din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele căreia proiectul a fost creat.

Contrar susținerilor recurentelor, împrejurarea că intervenienta ar fi precizat, pe parcursul litigiului, că este membru fondator al reclamantei A. și că din inițiativa acesteia și a celorlalți membrii ai asociației a dezvoltat Proiectul privind învățarea prin jocuri digitale în anul 2015, proiect care a fost implementat în același an în numele și sub responsabilitatea reclamantei, nu este de natură a determina concluzia îndeplinirii condiției impuse de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, ci doar tinde a demonstra ipoteza reglementată de alin. (2) al aceluiași articol, din perspectiva existenței persoanei juridice la care se referă aceste dispoziții legale, împrejurare lipsită de eficiență în situația în care cerința privind pluralitatea de autori a operei nu este îndeplinită.

Trebuie făcută distincția dintre calitatea de coautori – la care se referă art. 6 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 în sintagma "contribuțiile personale ale coautorilor" – și noțiunea juridică de titular al dreptului de autor – avută în vedere de prevederile alin. (2) al aceluiași articol.

Astfel, calitatea de coautori ai unei opere literare, artistice sau științifice nu o pot avea decât două sau mai multe persoane fizice, realizarea unei opere fiind un proces intelectiv, creator ce poartă atributul originalității, însușiri specifice exclusiv unei persoane fizice.

În acest sens prevede și art. 3 alin. (1) din legea dreptului de autor, potrivit căruia: "Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera."

În schimb însă, art. 3 alin. (2) din lege are în vedere calitatea de titular al dreptului de autor, de care, în condițiile și cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia persoanele juridice sau alte persoane fizice decât autorul, aceștia putând deveni titulari ai dreptului de autor.

Potrivit acestei norme: "În cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecția acordată autorului persoanele juridice și persoanele fizice, altele decât autorul."

Un asemenea caz prevăzut de lege este și cel reglementat de art. 6 din Legea nr. 8/1996, însă, pentru ca dreptul de autor cu privire la proiectul elaborat să fie atribuit în mod direct în patrimoniul reclamantei, în afara stabilirii împrejurării că proiectul a fost realizat din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele acesteia, este necesar ca acesta să fie creat de mai multe persoane fizice.

Or, pe baza materialului probator al cauzei și raportat la situația de fapt stabilită pe baza acestuia, asupra căreia instanța de recurs nu poate face aprecieri proprii, dat fiind caracterul acestei căi extraordinare de atac, astfel cum este reglementat de art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că proiectul în discuție nu reprezintă rezultatul muncii de creație a mai multor persoane, cerință impusă de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Pe de altă parte, așa cum a apreciat și intimata-pârâtă prin întâmpinare, recurentele tind a afirma că, în speță, le aparține calitatea de coautori la care se referă textul de lege menționat, susținere care nu poate fi primită, în condițiile în care reclamanta este o persoană juridică, lipsită evident de atributele creative specifice persoanei fizice, și cu privire la care, de altfel, s-a învederat că este inițiatorul, sub numele și responsabilitatea căruia a fost creat proiectul.

Astfel, în interpretarea art. 6 din lege, nu se poate pune semnul egalității între inițiatorul persoană juridică și unul dintre coautorii la care se referă norma edictată de alin. (1) al acestuia.

Prin urmare, instanța de apel în mod legal a reținut că reclamanta, prin raportare la art. 6 din Legea nr. 8/1998, nu se poate prevala de existența în patrimoniul său a unui drept de autor cu privire la proiectul în litigiu, care ar fi fost de natură a justifica, în speță, calitatea sa procesuală activă, întrucât nu ne aflăm în prezența unei opere colective.

Totodată, după ce a constatat că proiectul în discuție nu reprezintă o operă colectivă, nefiind întrunită condiția prevăzută de art. 6 alin. (1) din lege, curtea de apel a procedat la verificarea unei eventuale posibilități de apreciere a acestuia ca fiind o operă de serviciu, în raport de prevederile art. 44 din același act normativ, având în vedere că și într-o atare situație dreptul de autor ar putea fi atribuit reclamantei, și a constatat că nu se identifică în cauză elemente care să permită o astfel de calificare.

Această constatare a curții de apel, respectiv că nu suntem în prezența unei opere de serviciu, nu a fost contestată prin cererile de recurs, prezenta instanță nefiind învestită cu vreo critică privind decizia atacată din această perspectivă.

Nu poate fi primită susținerea recurentelor potrivit căreia instanța de apel ar fi realizat un raționament greșit, prin raportare la faptul că operele colective nu sunt reprezentate exclusiv de operele realizate de salariați, deși acestea sunt, de regulă, opere colective.

Aceasta, întrucât, așa cum s-a arătat anterior instanța de apel a cercetat dacă există elemente care să justifice atribuirea dreptului de autor cu privire la proiect reclamantei, analizând acest aspect atât prin raportare la o eventuală cesiune a dreptului de autor (constatând că nu s-a dovedit și nici nu s-a pretins o atare ipoteză), la posibilitatea calificării proiectului ca fiind o operă de serviciu (reținând că nu se poate realiza o astfel de calificare), precum și în raport de art. 6 din Legea nr. 8/1996 (apreciind că nu suntem în prezența unei opere colective).

Ca atare, nu se verifică această critică a recurentelor, analiza instanței de apel neefectuându-se decât pe tărâmul juridic al operei de serviciu, ci a vizat toate situațiile în care ar fi putut reveni reclamantei dreptul de autor cu privire la Proiectul de învățare prin jocuri digitale, în raport de susținerile părților, de probele administrate în dosar și de situația de fapt stabilită în baza acestora.

Pe de altă parte, instanța de apel s-a raportat la opera de serviciu, ca reprezentând un temei pentru justificarea posibilității ca dreptul de autor să poată reveni reclamantei și nicidecum nu a reținut că această categorie face parte din cea a operelor colective.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, anterior menționate și pretins de către recurente a fi încălcate, reținând că reclamanta nu poate reclama în patrimoniul său dreptul de autor cu privire la proiectul în litigiu, iar consecința legală a acestei constatări o reprezintă admiterea excepției lipsei calității procesuale active a acesteia.

Totodată, menționând că intervenienta este membru fondator al reclamantei și că proiectul a fost dezvoltat din inițiativa acesteia din urmă, recurentele au susținut și că instanța de apel a nesocotit rolul său activ și principiul aflării adevărului, în condițiile în care nu a pus aceste aspecte în discuția părților, critică care ar putea fi supusă analizei din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Or, nici această afirmație nu este fondată, având în vedere că, pe de o parte, o analiză a acestui aspect s-a impus ca urmare a celor susținute de către pârâtă, prin apelul incident (recurentele având astfel cunoștință despre aspectul invocat), în sensul că în cauză nu sunt întrunite condițiile art. 6 din Legea nr. 8/1996, iar, pe de altă parte, instanța de apel a reținut că, în speță, contextul factual permite a se considera că proiectul a fost creat din inițiativa, sub responsabilitatea și sub numele reclamantei, constatare care nu contrazice cu nimic susținerile formulate în acest sens de către intervenientă.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat tot pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 7 și 9 din Legea nr. 8/1996, reținând că nu este îndeplinită condiția originalității lucrării care face obiectul prezentului litigiu.

În speță, curtea de apel a verificat dacă proiectul în discuție îndeplinește cerința originalității în contextul analizei pe fond a cererii de intervenție, reținând că, deși sunt corecte statuările primei instanțe în sensul că acesta este consemnat în formă scrisă, perceptibilă simțurilor, că poate fi adus la cunoștința publicului, chestiunea caracterului original nu este fundamentată de vreo argumentare în fapt raportat la cauza pendinte.

Recurentele, după ce au redat mai multe considerente teoretice cu privire la modalitatea în care se apreciază dacă o lucrare are sau nu caracter original, atât din perspectiva dreptului intern, cât și prin raportare la principiile ce se desprind din jurisprudența în materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a Curții de Casație a Franței, precum și a Curții de Apel din Paris, în esență, au subliniat că intervenienta nu a folosit doar o bază de date prefigurată la elaborarea și implementarea acestui proiect, ci este vorba despre un concept unic de abordare a metodei respective în România, împrejurare care îl face diferit de alte proiecte educaționale care există.

Susținând că art. 7 din Legea nr. 8/1996 nu cuprinde o enumerare exhaustivă, au arătat că se impune analizarea lucrării și din perspectiva art. 9 din lege, iar, în ceea ce privește exprimarea și concretizarea acestui proiect, nu aveam de-a face cu o simplă enumerare de idei, principii sau teorii, ci este vorba despre o creație intelectuală, realizată cu libertate creatoare și cu posibilitatea de alegere.

Raportat la susținerile recurentelor, Înalta Curte urmează a analiza legalitatea deciziei recurate în raport de acele critici care vizează o interpretare și aplicare greșite a normelor de drept material pretins a fi nesocotite, cercetând și dacă raționamentul instanței de apel a dat eficiență principiilor ce se desprind din doctrină și din jurisprudența europeană în această materie.

Potrivit art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, invocat de către recurente, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma concretă de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, cum sunt operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice.

Totodată, art. 9 lit. a) din lege prevede că nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor următoarele ideile, teoriile, conceptele, descoperirile și invențiile, conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare.

În speță, prima instanță a reținut că lucrarea Proiectul de învățare prin jocuri digitale reprezintă o operă scrisă cu caracter științific, având în vedere că opera este rezultatul activității de creație intelectuală și îmbracă o formă concretă de exprimare, perceptibilă simțurilor, susceptibilă de a aducere la cunoștință publică.

Curtea de apel a constatat incidența dispozițiilor art. 9 lit. a) din Legea nr. 8/1996, anterior redate, reținând că expunerile și aprecierile cuprinse în proiectul în discuție nu prezintă niciun element de original, care să le deosebească de idei și teorii științifice, iar modalitatea concretă de aplicare practică a ideilor expuse nu se distinge, de asemenea, prin originalitate.

Este adevărat că trebuie făcută diferența între idee și teorie – cu caracter absolut teoretic și general – și proiect, care reprezintă o aplicare la cazul concret și în anumite împrejurări specifice a unor idei, în condițiile în care ideile nu pot face obiectul protecției dreptului de autor, spre deosebire de proiecte, care pot face obiectul unei asemenea protecții, însă cu condiția existenței elementului de originalitate.

Totodată, verificarea cerințelor legale pentru ca un proiect să constituie operă, în sensul Legii nr. 8/1996, se face asupra componentelor acestuia