ÎCCJ, decizie (scj.ro #213666)

Operă arhitecturală. Raportul dintre dreptul de autor și dreptul de proprietate asupra construcției. Drepturile autorului în cazul unei structuri arhitecturale. Dreptul proprietarului clădirii materializate ca urmare a executării operei de arhitectură de a dispune material și juridic de bunul său. Reabilitarea construcției afectate de incendiu. Transformare permisă a operei arhitecturale. Inexistența încălcării dreptului de autor

Cuprins pe materii: Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe

Index alfabetic: operă de arhitectură

drepturi patrimoniale de autor

drept de proprietate

Legea nr. 8/1996, art. 22, art. 23, art. 35

C.civ. 1864, art. 970 alin. (2)

Dreptul de proprietate reprezintă un drept

fundamental în cadrul sistemului de drept în vigoare, potrivit art. 44 din Constituția României, iar dreptul de a dispune de bunurile proprii constituie un aspect tradițional și fundamental al dreptului de proprietate, astfel încât limitarea prerogativelor acestuia trebuie să rezulte expres din lege, convenție sau hotărâre judecătorească, conform reglementării Codului civil.

În conținutul Legii nr. 8/1996 nu poate fi identificată o normă legală care să acorde titularului dreptului de autor asupra operei de arhitectură prerogativa de a limita exercitarea atributului proprietarului de dispoziție materială asupra construcției finalizate, prin condiționarea acesteia de un acord cu privire la utilizarea proiectului de arhitectură inițial în procesul de exploatare normală a clădirii, la modificarea operei arhitecturale sau prin obligarea proprietarului să contracteze serviciile arhitecturale pentru modificarea construcției cu arhitecții inițiali.

Art. 22 din Legea nr. 8/1996 instituie în sarcina proprietarului operei obligația de a permite accesul autorului operei și de a o pune la dispoziția acestuia, dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptului său de autor și cu condiția ca prin aceasta să nu se aducă atingere unui interes legitim al proprietarului sau al posesorului. De asemenea, dreptul proprietarului originalului operei de a o distruge este condiționat de oferirea acesteia autorului ei la prețul de cost al materialului, astfel cum prevede art. 23 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, iar

în cazul unei structuri arhitecturale, alin. (3) al aceluiași articol prevede că autorul are numai dreptul de a face fotografii ale operei și de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii proiectelor. Interpretarea gramaticală a acestei din urmă dispoziții legale conduce la concluzia că singurul drept al autorului operei de arhitectură, în cazul distrugerii, este acela de a fotografia opera și de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii proiectelor. Această normă legală este în acord cu principiile de drept care reglementează exercitarea dreptului proprietarului de dispoziție materială asupra bunului său.

În ceea ce privește exploatarea și modificarea construcției edificate, contractul încheiat între arhitect și proprietarul imobilului implică, în virtutea  art. 970 alin. (2) din C.civ. din 1864, limitarea prerogativelor dreptului de autor, în măsura necesară pentru ca proprietarul să poată folosi neîngrădit proiectul de arhitectură pentru exercitarea prerogativelor sale asupra construcției. Astfel, proprietarul construcției trebuie să aibă posibilitatea de a utiliza proiectul de arhitectură, planșele și memoriile arhitecturale în relația cu autoritățile, în cursul exploatării normale a imobilului, dar și pentru obținerea unei autorizații de construire pentru modificarea ulterioară a construcției conform unor eventuale noi preferințe estetice ale proprietarului.

Concluzia contrară, în sensul că orice modificare a construcției trebuie autorizată de arhitectul care a elaborat primul proiect, după care a fost edificată construcția, ar presupune o limitare aproape totală a dreptului proprietarului de a exercita prerogativa sa de dispoziție materială asupra bunului său. O astfel de limitare nu rezultă din dispozițiile legii dreptului de autor, care nu impune ca autorul operei de arhitectură să păstreze drepturi patrimoniale și morale asupra operei sale într-o manieră care ar implica necesitatea de a-și da acordul pentru orice nouă folosire a proiectului său, în speță, ca punct de plecare pentru proiectul modificator al aceleiași construcții.

Totodată este de menționat că art. 35 lit. c) din Legea nr. 8/1996 stipulează categoric că transformarea unei opere, fără consimțământul autorului și fără plata unei remunerații, este permisă dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor, textul fiind incident în cazul unor transformări constând în refacerea elementelor de fațadă în acord cu noile concepții, cerințe, standarde dar și cu opțiunile estetice ale proprietarului clădirii afectate în urma unui incendiu.

Prin urmare, având în vedere prevederile Legii nr. 8/1996 și cele ale art. 970 C.civ. 1864, rezultă că, în lipsa unei stipulații exprese în sens contrar, convenția de servicii arhitecturale implică, prin natura ei, transferul prerogativelor patrimoniale asupra operei de creație intelectuală în măsura necesară exploatării ei normale, transformării sale materiale, această din urmă componentă implicând inclusiv distrugerea clădirii, fără a putea implica în mod tacit o limitare a dreptului proprietarului clădirii de dispoziție materială asupra acesteia.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1247 din 26 iunie 2023

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 02.06.2014 pe rolul Tribunalului București, reclamanții A., B., C. S.R.L. și D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L. și H.: 1. obligarea pârâților la plata sumei de 450.000 lei pentru fiecare dintre reclamanți, reprezentând daune morale pentru încălcarea drepturilor morale de autor prevăzute de art. 10 lit. a), b), c) și d) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, cu modificările și completările ulterioare, asupra operei de arhitectură X, din str. X, imobil înscris în cartea funciară nedefinitivă nr. x a Sectorului 2 București; 2. obligarea pârâților la plata sumei de 3.952.764 euro, reprezentând daune materiale pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor prevăzute de art. 12, art. 13 lit. f) și i) și art. 84 alin. 2 din Legea nr. 8/1996, cu privire la opera de arhitectură sus-menționată; 3. obligarea pârâților la publicarea, pe cheltuiala acestora, într-un ziar de largă răspândire, a hotărârii judecătorești pronunțate în prezenta cauză, potrivit art. 139 alin. 10 lit. d) din Legea nr. 8/1996; 4. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de litigiul de față.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 15.04.2015, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția nulității parțiale a cererii de chemare în judecată invocată de pârâta F. S.R.L. și a dispus suspendarea judecății, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/3/2010 aflat pe rolul Tribunalului București, cu motivarea din încheierea menționată.

Prin decizia civilă nr. 473R/12016, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis recursul formulat de reclamanți împotriva încheierii de ședință din data de 15.04.2015, a casat în parte încheierea recurată, în ceea ce privește măsura suspendării, și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 07.06.2017, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția perimării cererii de chemare în judecată, invocată de pârâta F. S.R.L.

Prin încheierea de ședință de la termenul de judecată din 01.11.2017, tribunalul a încuviințat pentru toate părțile proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul reclamantei persoană juridică, răspunsul la interogatoriu fiind depus la dosar.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 07.03.2018, tribunalul a respins proba cu expertiza tehnică în specialitatea arhitectură și proba cu expertiza contabilă, ca nefiind concludente, pertinente și utile cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1791 din 17.10.2018, Tribunalul București, Secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei C. S.R.L., invocată de pârâți, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului A., invocată de pârâți, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului B., invocată de pârâți, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului D., invocată de pârâți, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei E. S.R.L., invocată de aceasta, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei F. S.R.L., invocată de aceasta, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei G. S.R.L., invocată de aceasta, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului H., invocată de acesta, ca neîntemeiată, a respins cererea reclamanților cu privire la toate capetele de cerere. Tribunalul a obligat reclamanții la plata cheltuielilor de judecată către pârâta E. S.R.L., în cuantum redus de 985.773,88 lei, și către pârâta F. S.R.L., în cuantum de redus, de 33.724,73 lei.

Prin încheierea din 10.02.2021, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a constatat că transmisiunea calității procesuale nu poate opera pentru obligațiile stabilite prin hotărârea primei instanțe care fac obiectul și al apelului principal și al unuia dintre apelurile incidente, cele două părți rămânând parte în proces în nume propriu. Curtea a constatat că, în toate cazurile, în măsura în care transmisiunea ar fi valabilă și eficace, se impune a fi păstrate părțile în proces în baza art. 39 alin. 2 C.proc.civ. În ceea ce privește chestiunea de a ști dacă dreptul de creanță având ca obiect despăgubirea izvorâtă din încălcarea dreptului moral de autor poate fi sau nu cedat, instanța a arătat că se va pronunța prin hotărâre.

De asemenea, Curtea a încuviințat proba cu înscrisuri, a respins proba cu planșele foto, precum și proba cu expertiză pentru cuantificarea prejudiciului.

Prin decizia nr. 500A din 26.03.2021, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, a constatat că nu a operat transmisiunea calității procesuale active în ceea ce privește drepturile de creanță izvorâte din încălcarea drepturilor morale de autor, a respins excepția lipsei de interes a apelului principal, ca neîntemeiată; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A., B., C. S.R.L. și D. împotriva încheierilor din 21.07.2017 și 7.03.2018, precum și împotriva sentinței civile nr. 1791/2018 pronunțate de Tribunalul București, Secția a III-a civilă.

Curtea a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de pârâta E. S.R.L. și a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâții G. S.R.L. și H.

A admis apelul incident declarat de pârâta F. S.R.L. și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că au fost obligați reclamanții la plata sumei de 67.449, 46 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță către pârâta F. S.R.L. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

A obligat apelanții-reclamanți la plata sumei de 6.000 euro (la care se adaugă TVA) reprezentând cheltuieli de judecată către pârâta G. S.R.L., cu aplicarea art. 453 alin. 2 C.proc.civ., și la plata sumei de 75.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către pârâta E. S.R.L., cu aplicarea art. 451 alin. 2 și art. 453 alin. 2 C.proc.civ.

Reclamanții A. și C. S.R.L. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 500/2021 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, și a încheierilor premergătoare, solicitând casarea în parte și, în temeiul art. 497 C.proc.civ., trimiterea cauzei instanței de apel spre o nouă judecată. Recurenții reclamanți au solicitat menținerea soluției de respingere a excepției lipsei de interes a apelului principal ca neîntemeiată, menținerea soluției de respingere ca tardiv formulat a apelului incident formulat de E. S.R.L. ca urmare a menținerii soluției de admitere a excepției de tardivitate a acestui apel cuprinse în încheierea de ședință din 10.02.2021, precum și menținerea soluției de respingere ca nefondate a apelurilor incidente, cu înlăturarea considerentelor contrare acestei soluții din cuprinsul deciziei.

În motivarea recursului, recurenții reclamanți A. și C. S.R.L. au expus pe larg situația de fapt rezultată din derularea raporturilor contractuale dintre părți și dintre acestea și terțe persoane referitoare la realizarea construcției X, precum și la modificările aduse acesteia. De asemenea, recurenții reclamanți au expus aspecte referitoare la realizarea lucrărilor de intervenție pentru înlăturarea efectelor incendiului care a afectat clădirea și situația litigiilor declanșate de pârâta E. S.R.L. pentru angajarea răspunderii proiectanților și executanților pentru pretinse vicii de proiectare și execuție, precum și pentru angajarea răspunderii asigurătorului.

În continuare, recurenții reclamanți au expus aspecte privind judecata cauzei în primă instanță, privind criticile și apărările formulate în faza procesuală a apelului și au redat dispozitivul deciziei pronunțate de curtea de apel.

Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., considerând că hotărârea nu a fost motivată în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ. și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, recurenții reclamanți au invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și au arătat că motivarea hotărârii judecătorești trebuie să exprime în mod neechivoc faptul că aceasta reprezintă rezultatul cercetării judecătorești și a argumentării logico-juridice efectuate în mod nemijlocit de instanță, iar nu o simplă preluare a susținerilor și argumentelor uneia dintre părțile litigiului, nesupuse unei analize proprii a instanței.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenții reclamanți au susținut că judecătorul din apel nu a efectuat o cercetare a litigiului sub toate aspectele cu privire la care s-a pronunțat prin hotărârea recurată, ci a preluat necritic, fără propriul filtru al raționamentului juridic, argumente ale apelanților-pârâți, fără ca instanța să argumenteze cum a interpretat, în maniera proprie, susținerile respective și cum le-a corelat și analizat în contextul probator administrat, respectiv de ce le-a înlăturat pe cele exprimate în antiteză. Astfel, instanța de apel a arătat că pârâții au învederat pertinent că anumite asemănări obiective de soluții se datorează respectării coordonatelor urbanistice (identice) trasate prin PUZ, respectiv cerințele privind aliniamente, înălțimi, retrageri. COT (coeficientul de ocupare a terenului), CUT (coeficientul de utilizare a terenului). Recurenții reclamanți au arătat că instanța nu a argumentat respectivele asemănări raportat la coordonatele reținute, cu indicarea în concret a cerințelor impuse și a modului în care modificările făcute au respectat acele cerințe.

Recurenții reclamanți au arătat că, deși instanța a constatat că pârâții G. S.R.L. și H. au efectuat doar indigenizarea proiectului de arhitectură elaborat de o societate germană, nu a argumentat în niciun fel ce presupune reținuta „indigenizare" și de ce această activitate nu se circumscrie în concret faptei ilicite reclamate, cu atât mai mult cu reclamanții au susținut coparticiparea ilicită a acestor pârâți în baza unor elemente concrete, incluzând caracterul ilicit per se al semnăturii de complezență, care nu se regăsesc analizate și înlăturate motivat de instanța de apel, care doar a preluat pur și simplu poziția acestor pârâți în sensul indigenizării. De asemenea, recurenții reclamanți au arătat că afirmația instanței de apel în sensul că autorizația de construire a expirat prin neefectuarea lucrărilor, ca urmare a demersurilor judiciare cu efect de obstrucție inițiate de apelanta C. S.R.L., a fost preluată ca atare din susținerile pârâților, fără o argumentare proprie din partea instanței de apel, primele acte ilicite realizându-se chiar înainte de incendiu, cu atât mai devreme de presupusele demersuri ale reclamanților.

Recurenții reclamanți au arătat că instanța nu a indicat în vreun fel, printr-un raționament propriu, care sunt argumentele pentru care repararea prejudiciului nu ar trebui să se realizeze in integrum, ci ar trebui limitată la valoarea propusă de pârâți, cu atât mai mult cu cât s-a probat că E. S.R.L. a plătit pentru proiectul modificator sume cu mult peste pretențiile reclamanților.

Recurenții reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. în privința modului în care instanța de apel a analizat criticile reclamanților vizând încheierea de respingere a recuzării formulate împotriva judecătorului fondului. Recurenții reclamanți au considerat că întreaga motivare a instanței de apel este limitată la prezentarea unor argumente și ipoteze pur teoretice și generale referitoare la situațiile în care s-ar putea reține sau nu incompatibilitatea magistratului, prezentare limitată oricum la aspectul pur formal al soluționării de către instanță a unui incident procedural, fără nicio analiză concretă a motivelor de apel, respectiv a elementelor în raport cu care s-a susținut în mod efectiv imparțialitatea primei instanțe în cauza dedusă judecății. Astfel, motivarea nu face posibilă identificarea raționamentului instanței asupra chestiunilor concrete cu care a fost învestită, situație în care nu au fost respectate exigențele impuse de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 425 alin. 1 lit. b) C.proc.civ..

Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., susținând încălcarea dreptului la un proces echitabil, lipsa de imparțialitate a instanței, în acord cu dispozițiile art. 6, art. 20 și art. 22 din C.proc.civ.. Din hotărârea recurată transpare în mod regretabil o indiscutabilă lipsă de imparțialitate a instanței de apel vizibilă prin judecăți de valoare, aprecieri pătimașe, fondate pe opinia omului judecător, pe bagajul (vast de altfel) de cunoștințe non-juridice aplicate în mod subiectiv, care a afectat interpretarea și aplicarea legii. Recurenții reclamanți au arătat că, în cuprinsul hotărârii, se regăsesc numeroase elemente de natură părtinitoare, cu atât mai mult cu cât multe dintre ele erau lipsite de orice miză, respectiv nu prezentau niciun fel de relevanță din perspectiva unui raționament juridic aplicabil față de limitele învestirii.

Recurenții reclamanți au considerat că aspectele invocate rezultă din: utilizarea cu iz peiorativ a sintagmei "operă de artă" în caracterizarea operei; controversele legate de aspectele constructive ale clădirii par a fi extinse asupra întregului subiect de analizat și prezentate într-o manieră aproape denigratoare la adresa  personalității  autorilor; menționarea existenței altor persoane în cartușul proiectului de arhitectură care nu și-ar fi asumat demersul judiciar - aspect lipsit de orice relevanță inclusiv în contextul argumentator al instanței de apel, reținut însă pentru a contura un cadru cu o conotație negativă în privința reclamanților; reținerea lipsei datei certe a contractelor de cesiune de drepturi de autor încheiate între reclamanți, chestiune despre care se reține că oricum nu prezenta nicio relevanță juridică însă conturând orientarea instanței în sensul unei imagini negative și de adversitate față de reclamanți; nechemarea în judecată a proiectantului german, în balanță cu opțiunea reclamanților de a se îndrepta împotriva persoanelor fizice și juridice române, deși chiar instanța de apel reține că nu exista o astfel de obligație procesuală, instanța de apel poziționându-se însă și de această dată într-o situație de adversitate față de reclamanți și de părtinire față de pârâții G. și H.; reținerea unei pretinse culpe a reclamanților îndeosebi la punerea în operă a proiectului - în condițiile în care instanța de apel reține că nu este chemată să facă o atare analiză a culpei, și totuși o face cu încălcarea gravă a autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești care a exclus-o, reținere al cărei scop este evident acela de a crea aparența unui pretins context conflictual preexistent între părți, pus de instanța de apel în culpa reclamanților și care ar îndreptăți pârâții la nesocotirea dreptului de autor prin nesolicitarea acordului arhitecților inițiali pentru modificarea operei; întreaga expunere a instanței de apel este circumscrisă ideii că, atât timp cât reclamanții au încasat un onorariu pentru serviciile prestate, este nerezonabil să mai aibă pretenții derivate din dreptul lor de autor - reținere cu conotație generală negativă în privința reclamanților, dincolo de interpretarea greșită a legii - pretenții cu privire la care oricum instanța de apel se pronunță a fi prea mari; pretinsa exercitare abuzivă a dreptului de autor, prezentată inițial în mod ipotetic, dar apoi asociată în mod expres cu însăși cererea reclamanților prin care s-ar pretinde o sumă nejustificat de mare; analiza originalității, în cadrul căreia modul în care reclamanții, autorii operei și singurii în măsură în atare situație să încerce a explica viziunea lor creatoare (premiată multiplu în mediile elitiste ale arhitecturii) este prezentată în mod depreciativ și ostentativ; critica adusă modului în care reclamanții au furnizat lămuririle pretinse chiar de către instanța de apel; considerații pătimașe asupra modului în care autorii au perceput impactul modificărilor aduse operei fără acordul lor (minor versus magistral, eșuare categorică, modificări samavolnice); considerații absolut subiective asupra modului în care reclamanții și-au imaginat inclusiv modificarea operei ce s-ar fi impus ca urmare a incendiului (și absolut firească din partea acestora în contextul în care clădirea exprima rodul creativității, personalității și viziunii lor creatoare și pe care, la fel de firesc, aceștia doresc ca opera lor să o exprime în continuare), instanța de apel ducând totul într-o zonă comercială și de interese financiare care i-ar caracteriza pe reclamanți în demersurile lor vizând dreptul lor de autor.

Recurenții reclamanți au arătat că numeroase exprimări din hotărârea recurată se îndepărtează de un ton neutru și imparțial, în sensul că reclamanții "se pretind", "sunt în realitate ofensați", "se plâng".

Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., rezultând din încălcarea normelor de procedură vizând calificarea probelor; refuzul de a primi în materialul probator planșele ilustrate cerute tocmai de către instanță; fundamentarea unor concluzii la fel de părtinitoare tocmai pe aceste probe. Recurenții reclamanți au arătat că, în ședință publică, instanța de apel a solicitat apelanților reclamanți lămuriri cu privire la diferențele reclamante ale celor două proiecte de arhitectură în discuție și a solicitat acestora să ilustreze aceste diferențe într-o manieră care să exprime vătămarea expresiei lor artistice „pe înțelesul unui profan"; față de această solicitare a instanței, la termenul de judecată din 21.10.2020, apelanții-reclamanți au depus planșe foto în acest sens. În ședința de la termenul de judecată din 10.02.2021, instanța de apel a respins din probatoriu planșele foto conținând lămuririle solicitate chiar de instanța de apel cu motivarea că acestea "nu sunt mijloace materiale de probă și nici înscrisuri". În continuare, Curtea a dispus că acestea vor rămâne la dosarul cauzei exclusiv pentru un eventual control judiciar. Dincolo de însăși revenirea nemotivată, în acord cu exigențele impuse de art. 259  C.proc.civ., asupra unei probe pe care o ordonase să fie depusă la dosarul cauzei, o apreciase ca fiind necesară în soluționarea cauzei, instanța de apel a încălcat normele de procedură vizând probele în procesul civil, reținând că planșele foto depuse nu ar fi mijloace de probă în sensul Codului de procedură civilă - încălcare circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ..

Recurenții reclamanți au invocat art. 265 și art. 341 alin. (2) C.proc.civ. și au considerat că, indiferent de calificarea pe care instanța de apel o putea da planșelor foto depuse la dosarul cauzei, respectiv asimilarea lor înscrisurilor reglementate de art. 265 C.proc.civ. ori mijloacelor materiale de probă conform art. 341 alin. 2 C.proc.civ., este dincolo de orice îndoială că nu exista niciun temei legal pentru a refuza primirea acestei probe prin prisma argumentului că aceasta nu ar fi prevăzută de Codul de procedură civilă

Recurenții reclamanți au arătat că instanța de apel, prin hotărârea recurată, își sprijină o parte din considerente (cele criticate pentru părtinire) tocmai pe aceste probe - „laude excesive" ale reclamanților, „materiale de prezentare elogioasă", aceste considerente intrând în contradicție cu cele care susținuseră neprimirea probei la dosar, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ..

Recurenții reclamanți au arătat că se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. și soluția instanței de apel de a înlătura aceste planșe foto din probatoriul în apel, față de nerespectarea dispozițiilor art. 259 C.proc.civ., în condițiile în care instanța de apel se pronunțase deja cu privire la necesitatea și utilitatea planșelor foto prezentate de apelanții-reclamanți, din perspectiva informațiilor urmărit a fi prezentate, solicitând ea însăși lămuriri cu privire la modificările operei și ilustrări ale modificărilor reclamante.

Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5  C.proc.civ., susținând că stabilirea contextului prelitigios, dar și analiza originalității operei prin aplicarea unor filtre de ordin estetic s-a realizat pe baza unor aprecieri cu înaltă componentă de tehnicitate care exced în mod firesc limitărilor date de specializarea juridică. Hotărârea recurată a nesocotit normele care reglementează limitele analizei instanței de judecată prin raportare la specializarea juridică a magistratului, acesta intrând în realitate într-o zonă de analiză care impune deținerea unor cunoștințe de specialitate în domenii de tehnică și arhitectură care depășesc în mod rațional sfera unei chiar și foarte bogate culturi generale a magistratului, domenii în care sunt suverani specialiștii licențiați ale căror concluzii, dacă le aprecia necesare, ar fi trebuit să le pretindă instanța de apel în stabilirea situației de fapt și soluționarea pricinii.

Recurenții reclamanți au precizat că motivul de recurs nu vizează solicitarea de reanalizare a situației de fapt stabilite prin hotărârea recurată prin reevaluarea în acest scop a probelor, ci sunt avute în vedere două ipoteze care se circumscriu acestui motiv de recurs: depășirea specializării juridice a instanței în stabilirea situației de fapt conform pct. II. 1 si VILI. din hotărârea recurată, care este în esență rezultatul unor aprecieri cu înaltă componentă de tehnicitate pe care însă magistratul le face și cărora le dă efecte juridice prin stabilirea unor elemente esențiale ale situației de fapt în raport de care soluționează apelul - cu încălcarea autorității de lucru judecat (fie ea și provizorie) a hotărârii pronunțate în litigiul al cărui obiect îl reprezenta culpa în propagarea incendiului și față de care se tranșase definitiv că nu poate fi reținută o dependență în soluționarea litigiului privind drepturi de autor; depășirea specializării juridice a instanței în analiza originalității operei conform pct. VI din hotărârea recurată, care este în esență rezultatul unor aprecieri de ordin estetic și arhitectural, ce depășesc sfera firească în care se poate recunoaște ca s-ar putea manifesta marja de apreciere a instanței în analiza originalității, magistratul substituindu-se astfel specialiștilor în domeniul estetic și arhitectural, chiar ajungând la o concluzie contradictorie elitiștilor din domeniul criticii de arhitectură, care au premiat opera în cauză.

Recurenții reclamanți au considerat că statuările privind efectele incendiului cauzate de culpa reclamanților reprezintă rezultatul unor interpretări ale unor expertize extrajudiciare comandate chiar de către pârâți, rezultat contrar concluziilor instanței de judecată chemate să le analizeze și contrar elementelor de probatoriu administrat de reclamanți - fără ca instanța de apel să prezinte un raționament care să justifice înlăturarea probatoriului contrar, cu răsturnarea prezumției de autoritate de lucru judecat.

Recurenții reclamanți au subliniat că, dată fiind tranșarea definitivă a lipsei de relevanță a chestiunilor privind aspectele tehnice în analizarea încălcărilor specifice proprietății intelectuale, aceste elemente de probatoriu nici măcar nu au mai făcut obiectul dezbaterilor sau a apărărilor din partea reclamanților în apel, reținerea lor în decizia recurată ducând în această manieră la o vătămare a dreptului la apărare. Astfel, cu autoritate de lucru judecat Curtea de Apel București a reținut, prin decizia nr. 473R/2016 pronunțată în soluționarea recursului formulat împotriva soluției de suspendare a judecății dispuse de prima instanță în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ., nu o chestiune pur formală, după cum în mod greșit instanța de apel a interpretat, ci o analiză care vizează însăși relația între cele două chestiuni puse în discuție - dreptul de autor pe de-o parte, și răspunderea delictuală față de modalitatea de execuție, pe de altă parte, și care nu pot fi excluse din sfera limitelor statuate pentru cursul soluționării cauzei. Prin hotărârea recurată, se reține că planșele foto aflate la dosarul cauzei ca și datele de notorietate publică (art. 255 alin. 2 C.proc.civ.) relevă gravele consecințe ale incendiului, care a afectat masiv fațada, finisajele și instalațiile interioare; instanța de apel a avut în vedere expertiza extrajudiciară întocmită de expert Y. și a reținut că fațada nu corespunde actualelor norme de protecție la foc și nu era și nu este posibilă refacerea ei conform proiectului inițial precum și faptul că s-a constatat o soluție parțial incorectă de delimitare a clădirii de altă clădire învecinată, preexistentă. De asemenea, instanța de apel a avut în vedere raportul tehnic final întocmit de societatea J. S.R.L. pentru a reține că elementele de fațadă sunt deteriorate și nu pot fi refolosite, precum și pentru a reține caracterul necorespunzător al materialelor, inclusiv al sticlei folosite, fiind detaliate o seamă de alte soluții tehnice care trebuie reconsiderate în vederea reautorizării. Expertiza efectuată de experți germani pentru asigurător (detaliază în mod amplu suprafețele și materialele afectate de incendiu și recomandă măsuri concrete pentru etapa renovării clădirii, inclusiv soluții tehnice și materiale diferite.

Recurenții reclamanți au arătat că instanța de apel a reținut că, inclusiv raportul de expertiză tehnică relevă cu claritate atât necesitatea unor intervenții de amploare asupra structurii de rezistență, prin cămășuirea cu beton armat a stâlpilor metalici sau inserarea unor grinzi-amortizor suplimentare (diagonale), cât și necesitatea înlocuirii elementelor de fațadă. De asemenea, prin raportul experților germani Z. s-a reținut pertinent că 70 % din fațada vestică, 100 % din fațada sudică și 50 % din fațada nordică, precum și totalitatea interioarelor etajelor 3-19 sunt afectate, restul interioarelor fiind afectate parțial.

Recurenții reclamanți au arătat că instanța de apel a concluzionat că, față de amploarea intervențiilor necesare, trebuie în orice caz judecat a fi legitim interesul proprietarului actual al clădirii de refacere a elementelor de fațadă în acord cu noile concepții, cerințe, standarde dar și cu propriile sale opțiuni estetice, aceasta fiind o transformare permisă de scopul utilizării permise de autor, în sensul art. 35 lit. c) din Legea drepturilor de autor.

Recurenții reclamanți au susținut că apărările lor, respectiv trimiterile la elementele de probatoriu în susținerea acestora, în sensul că probatoriul preluat de instanța de apel din apărările pârâților nu susțin ipoteza reținută a consecințelor pe care incendiul le-a avut în privința stării clădirii și nici a acțiunilor/intervențiilor asupra clădirii care s-ar fi impus față de starea clădirii post incendiu, au rămas neanalizate de instanța de apel. În măsura în care instanța ar fi apelat la probatorii adecvate tehnicității puse în discuție ar fi putut să facă o evaluare cât mai justă, inclusiv a expertizelor extrajudiciare menționate în analiza sa. Clădirea, deși afectată parțial de incendiu, ar putea fi folosită ca orice clădire în această situație. Incendiul produs în noaptea 26/27 iunie 2009 a durat, potrivit rapoartelor ISU, circa trei ore și jumătate și, în ciuda unor disfuncționalități ale personalului de administrare și ale unor sisteme ale clădirii, oricum în sarcina proprietarului, clădirea X a rezistat foarte bine, efectele incendiului nefiind nici pe departe pe atât de devastatoare pe cât au pretins pârâții și au reținut instanțele.

Recurenții reclamanți au arătat că elementele de probatoriu reținute de instanța de apel au fost înlăturate de instanța învestită cu pretențiile formulate de proprietarul operei edificate și împotriva reclamanților tocmai pentru că sunt contrazise de rapoartele ISU și expertizele depuse la dosarul de fond. Singura nefuncționalitate a clădirii în urma incendiului a fost reprezentată de faptul că imobilul a fost afectat de fum, funingine și apă, neputând fi ocupat în condiții corespunzătoare de către chiriași. Conform rapoartelor ISU, parapeții cu rol de protecție au funcționat, incendiul neextinzându-se de la un nivel la altul; nu s-a produs cedarea structurii fațadei. De asemenea, în ceea ce privește structura de rezistență nu s-au înregistrat avarii, protecția la foc cu material Tecresa sau vopsea intumescentă aplicată la diagonale comportându-se în parametrii proiectați. De asemenea, opera edificată a păstrat elementele definitorii ce caracterizează viziunea arhitecturală a proiectului inițial. Așadar, în urma incendiului, clădirea și-a păstrat întreaga structură la nivelul tuturor etajelor sale, structura de rezistență nu a fost afectată, lifturile de care aceasta dispune sunt în stare de funcționare, aspecte ce pot fi constatate printr-o banală cercetare la fata locului. Totuși, concluziile instanței de apel contrazic realitatea. După aproape 10 ani de la incendiu, în lipsa oricăror alte intervenții realizate asupra clădirii decât cele de punere în siguranță efectuate imediat după incendiu, clădirea se află în aceeași stare, există și în prezent în același stadiu, nu s-a dezintegrat, nu s-au desprins părți din aceasta, nu s-a prăbușit, în tot ori în parte, nu s-a ruinat.

Recurenții reclamanți au arătat că, în baza unor elemente și aprecieri ce implică în mod evident un grad de tehnicitate ridicat, instanța de apel a procedat la o vastă analiză a celor două proiecte de arhitectură puse în discuție, a modificărilor reclamate, a caracteristicilor tehnice ale acestora, a esteticii și funcționalității proiectelor, și mai cu seamă ale proiectului modificator din 2012, a planșelor și pieselor comparative ale celor două proiecte, a modificărilor aduse volumetriei, a elementelor fațadei, elementelor ornamentale-utilitare, a panourilor de sticlă, precum și a consecințelor unor atare modificări și elemente tehnice.

De asemenea, făcând o analiză de înaltă tehnicitate, instanța de apel se pronunță cu privire la modificările volumetrice ale proiectului modificator, în sensul că acestea ar fi unele minore, prin raportare la o analiză pur formală și clar în necunoștință de cauză a suprafețelor suplimentare de la nivelul fiecărui etaj, fără a înțelege contextul și impactul acestora în volumetria clădirii, așa cum acestea au fost argumentate de reclamanți prin prisma pregătirii lor profesionale. În același mod, fără a avea specializarea necesară, tehnică, arhitecturală, estetică, instanța de apel se pronunță și în ceea ce privește efectele înlăturării elementelor ornamental-utilitare orizontale cu funcția de parasolar, ducând chiar în derizoriu viziunea artistică arhitecturală a autorilor expusă tocmai pentru a argumenta modul în care conceperea și utilizarea acestora reflectă viziunea lor, reflectând o preluare tematică de la clădiri emblematice ale Bucureștiului anilor

’

30 -

’

40, precum și în ceea ce privește modificarea gradului de opacitate a ferestrelor a căror transparență a fost gândită de autori în mod voit pentru a asigura o legătură și intercomunicare a spațiilor interioare între ele și cu exteriorul totodată, instanța concluzionând însă că modificările ar fi minore, de ordin tehnic și estetic deopotrivă.

Recurenții reclamanți au considerat că, în aceeași linie argumentatoare a depășirii specializării juridice a instanței, se înscrie și analiza și statuarea instanței de apel în sensul că înlăturarea parasolarelor nu ar modifica în niciun fel volumetria interioară ori a fațadelor și că nici nu ar exista modificări în privința suprafețelor vitrate, placarea cu piatră, reducerea volumetriei de la nivelul de intrare, toate fiind opțiuni rațional posibile și neprejudiciabile pentru estetica clădirii, deși problema reclamată nu a fost și nu putea fi în sensul că opera modificată ar fi mai frumoasă ori mai urâtă, tocmai pentru că protecția dreptului de autor nu intervine pe criterii de estetică.

Lămurirea aspectelor pe care instanța s-a pronunțat în sensul celor mai sus-menționate necesita cunoștințe de specialitate în domeniul tehnic și arhitectural și, tocmai de aceea, legea prevede posibilitatea instanței de a dispune efectuarea unei expertize în domeniile specializate. Fără a pune în discuție cunoștințele vaste ale magistratului în orice domeniu de interes pentru acesta, doar un raport de expertiză întocmit de un expert în domeniul respectiv prezintă garanții de exactitate și de utilizare a ultimelor date ale științei în domeniul său de activitate iar, pe de altă parte, raportul de expertiză prezintă avantajul de a fi discutat în contradictoriu de către părți și supus unui control efectiv în sistemul căilor de atac.

Recurenții reclamanți au considerat că aceeași încălcare a limitelor specializării juridice a instanței este aplicabilă și analizei pe care instanța de apel a făcut-o în privința originalității operei de arhitectură; dincolo de elementele ce țin de însăși încălcarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996 în analiza originalității și a însăși limitelor învestirii și contradicției dintre aceste considerente și dispozitiv (toate aceste aspecte fiind invocate distinct ca motive de nelegalitate prin recurs), recurenții reclamanți au considerat că analiza originalității operei s-a făcut de către instanța de apel în afara limitelor și criteriilor de apreciere pe care legiuitorul le recunoaște magistratului în aprecierea originalității.

Fără a nega că analiza originalității operei este un atribut al instanței de judecată, recurenții reclamanți au arătat că această apreciere trebuie să fie bazată pe criterii obiective de apreciere a originalității, fără a se putea interpreta că judecătorul este chemat să facă o analiză specifică criticii în arhitectură, respectiv să aprecieze estetica arhitecturală.

Instanța de fond a procedat la evaluarea și reținerea originalității operei prin raportare la elemente de creație specifice autorilor, așa cum aceștia le-au avut în vedere la momentul la care au imaginat și au creat această operă, prin îmbinarea și alăturarea unor elemente care poate privite în mod singular ar putea să se înscrie într-o sferă a normalului, însă tocmai maniera de alăturare și folosire a acestora a dat naștere unui produs compact original, rezultat din gândirea și realizarea unor anumite spații ale construcției pentru a răspunde viziunii creatoare specifice, particulare autorilor.

Recurenții reclamanți au considerat că este important faptul că instanța de fond a reținut și recunoașterea de care opera reclamanților s-a bucurat în mediul profesional, așadar tocmai în rândul specialiștilor în domeniu.

Instanța de apel a schimbat considerentele privind originalitatea - ca și condiție de fond a acțiunii - prin raportare la elemente și aprecieri ce exced criteriilor practicii și inclusiv criteriilor prin prisma jurisprudenței invocate prin hotărârea recurată, respectiv criterii de ordin estetic, utilitar, funcțional. Deși, într-un singur paragraf, a reținut originalitatea operei confirmând în parte un argument al primei instanțe - în sensul existenței originalității date de îmbinarea diferitelor elemente avute în vedere de autori - instanța de apel a modificat profund vătămător pentru reclamanți considerentele primei instanțe, reținând existenta unei originalității „reduse” corelativ căreia a reținut și o „reducere" neprevăzută de lege a drepturilor de autor.

Concluzia instanței de apel în sensul confirmării caracterului utilitar, funcțional și economic al operei edificate a primit în mod contrar logicii arhitecturale o conotație negativă, apreciindu-se că această situație califică opera ca nefiind circumscrisă noțiunii de „operă de artă" ce ar emana din concepția originală a proiectantului general, intangibilă pentru cerințele, gusturile și constrângerile beneficiarului, ci dimpotrivă. Mai mult, confirmarea scopului utilitar și funcțional al operei de arhitectură, scop intrinsec celei mai mari majorități a operelor de arhitectură, a fost greșit apreciată de instanța de apel ca deschizând posibilitatea pentru judecătorul chemat să protejeze creația intelectuală să se raporteze la considerente de ordin estetic.

Recurenții reclamanți au susținut că analiza originalității s-a făcut de către instanța de apel în afara criteriilor conturate jurisprudențial și doctrinar și cu depășirea limitelor de competență și specializare a magistratului, exprimându-se într-o critică în arhitectură care este în contradicție de altfel și cu opinia exprimată de specialiști în domeniu, cu recunoașterea de care opera s-a bucurat în mediul profesional al arhitecturii.

Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., susținând o contradicție între considerentele hotărârii recurate și dispozitivul acesteia constând în aceea că, deși au fost respinse apelurile pârâților, singurul apel admis fiind cu referire limitată la chestiunea cheltuielilor de judecată, condițiile acțiunii de fond au fost schimbate defavorabil reclamanților, una dintre condiții referindu-se la originalitatea operei. Potrivit dispozițiilor legale mai sus menționate, hotărârea este casabilă dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție, însă în dispozitiv instanța a pronunțat o soluție contrară.

Recurenții reclamanți au arătat că, în speță, contradicțiile există între considerente, a căror analiză denotă înrăutățirea situației apelanților-reclamanți în baza unei „achiesări" a instanței de apel la susținerile pârâților, a căror cale de atac a fost însă respinsă conform dispozitivului hotărârii recurate, și dispozitiv. Din această perspectivă, recurenții reclamanți au precizat că au în vedere considerentele ce nu sprijină soluția de respingere a apelurilor cu privire la: originalitate, sfera persoanelor a căror vinovăție ar putea fi reținută, calitatea de autor. Astfel, considerentele hotărârii privitoare la originalitatea operei, condiție de fond a acțiunii principale, în raport de care se poate reține sau nu însăși existența protecției, sunt opuse celor reținute de Tribunalul București, exprimând o agravare a situației apelanților-reclamanți în calea de atac, în contextul în care apelurile incidente criticând soluția primei instanțe care a reținut originalitatea operei au fost respinse de instanța de apel ca nefondate.

Recurenții reclamanți au arătat că prima instanță, printr-o interpretare și aplicare corectă a dispozițiilor legale în materia dreptului de autor și ancorând într-o realitate pertinentă și obiectivă criteriile conturate de lege și de practica în domeniu cu privire la analiza originalității operei de arhitectură a reținut că opera în cauză îndeplinește condiția originalității de natură să îi asigure protecția prevăzută de lege. Instanța de fond a ținut seama în special de faptul că opera realizată este expresia personalității autorilor și a spiritului lor creator, față de modul în care diferite elemente componente având o anumită semnificație și o anumită coerență în viziunea autorilor au fost îmbinate pentru crearea unui tot unitar care exprimă amprenta personalității lor. De asemenea, prima instanță a dat eficiență, în mod obiectiv și cu respectarea specializării necesare într-un domeniu precum cel arhitectural, recunoașterii de care opera s-a bucurat în chiar mediul profesional specific, nelăsând însă ca propria opinie personală să transpară în vreun fel în cadrul hotărârii pronunțate ca influențând analiza făcută. Opinia personală, subiectivă, nu poate constitui un criteriu prin care o instanță, chemată să se pronunțe în materia respectării și asigurării protecției dreptului de autor, să își fundamenteze raționamentul juridic.

Recurenții reclamanți au arătat că instanța de apel a calificat toate argumentele și prezentările autorilor cu privire la opera lor, aceștia fiind singurii în măsură să poată oferi explicații asupra modului în care au văzut, gândit, simțit creația, a ceea ce au intenționat a transmite prin realizarea operei lor, ca fiind laude excesive, prezentări elogioase exagerate, subiectivism exacerbat, ducând în esență întregul efort și spirit creator al autorilor în derizoriu, inclusiv sub aspectul prejudicierii onoarei și reputației lor, așa cum autorii au perceput-o în mod direct și indisolubil față de afectarea operei lor, conducând la statuarea faptului că în cauză nu am vorbi despre o „operă de artă" (din nou, o sintagmă folosită cu iz peiorativ), că originalitatea operei ar fi una redusă, modestă, cel mult medie.

Recurenții reclamanți au considerat că această analiză, tinzând la „știrbirea" originalității operei și a însăși onoarei profesionale a reclamanților, este una care reprezintă o manifestare a opiniei estetice a omului judecător, dar care înrăutățește în mod evident situația reclamanților față de cele câștigate în fața primei instanțe și fără corespondent în dispozitivul hotărârii - elemente ce susțin încălcarea principiului imparțialității instanței și al dreptului la un proces echitabil și nelegalitatea în consecință a hotărârii astfel pronunțate, cât și nelegalitatea hotărârii derivând în sine din contradicția existentă între considerente și dispozitiv.

Recurenții reclamanți au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., considerând că instanța de apel a interpretat greșit Legea nr. 8/1996 în sensul că, în situația operelor de arhitectură, originalitatea ar trebui demonstrată prin raportare la considerente estetice, asupra cărora instanța de apel s-a și pronunțat cu încălcarea limitării date de specializarea juridică; fără a pune în discuție nivelul de cunoștințe și simțul estetic, judecătorul nu se poate substitui criticului în arhitectură, de unde și motivul de casare cuprins în pct. 5 din art. 488 C.proc.civ., din cauza "utilității pregnante" specifice operelor de arhitectură.

Recurenții reclamanți au arătat că, analizând originalitatea operei, instanța de apel a reținut că, în cazul operelor de arhitectură, caracterul lor pronunțat funcțional face ca originalitatea să se reflecte în opțiuni estetice care, în cazul clădirilor cu destinație utilitară, au mai degrabă un caracter complementar și uneori chiar rezidual. Această manieră de apreciere a originalității operei de arhitectură este expresia unei interpretări greșite a Legii nr. 8/1996, în contra literei și a spiritului acesteia care este unul de încurajare a creației și de recunoaștere a protecției acesteia, iar nu de excludere de la protecție, dar și a esenței arhitecturii. Astfel, este esențial a se reține că Legea nr. 8/1996 recunoaște în mod expres opera de arhitectură ca obiect al dreptului de autor, iar pe de altă parte, realizarea unei opere de arhitectură implică în mod indisolubil, prin însăși natura sa, doi factori esențiali ce țin de proiectarea unei clădiri - Forma și Funcția. Funcționalitatea este cel mai important aspect al proiectării unei clădiri, la fel de important ca forma clădirii sau estetica, arhitectura îmbinând în mod armonios și indisolubil aceste două elemente. Arhitectura în sine este arta sau practica de a proiecta și construi structuri și în special cele locuibile, funcționale, funcționalitatea fiind așadar de esența arhitecturii.

Prin urmare, protecția dreptului de autor în privința unei opere de arhitectură nu se poate analiza nici prin separarea celor doi factori, nici prin plasarea unuia mai presus decât celălalt și nici prin anihilarea unuia în raport de celălalt, întrucât în acest fel s-ar ajunge practic la limitarea nejustificată a criteriilor în raport de care se poate stabili existența protecției dreptului de autor în arhitectură și chiar la înlăturarea protecției, aspect evident neurmărit de legiuitor, care a înțeles să recunoască în mod expres protecția dreptului de autor în cazul operei de arhitectură.

Or, analiza instanței de apel separă în mod nepermis cele două elemente intrinseci ale operei de arhitectură - funcționalitate și estetică și, mai mult, reține că, dată fiind existența funcționalității, originalitatea, în scopul recunoașterii protecției dreptului de a