ÎCCJ, decizie (scj.ro #130122)

Operă derivată. Utilizarea unor fotografii din cuprinsul lucrării în cadrul unei emisiuni tv. Lipsa caracterului de operă fotografică. Inexistența încălcării dreptului de autor. Nume patronimic înregistrat ca marcă. Acțiune în contrafacere. Neîndeplinirea cerinței legale a utilizării semnului pentru servicii cu titlu de marcă.

Cuprins pe materii :

Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor. Marcă

Index alfabetic :

operă derivată

-marcă

Legea nr. 8/1996, art. 33

Legea nr. 84/1998, art. 36

1.

Câtă vreme nu s-a reținut calitatea reclamantului de autor al fotografiilor inserate în cuprinsul cărții, ci s-a stabilit că acestea constituie parte integrantă din ansamblul operei derivate – operă având un conținut mixt constând din scrieri cu valoare literară, dar și din fotografii reprezentând simple amintiri de familie, fără o valoare artistică în sine - nu se poate reține existența unei încălcări a dreptului de autor asupra operei derivate, întrucât reproducerea unora dintre fotografiile din cuprinsul acestei lucrări, în scop de ilustrare, în cadrul unei emisiuni difuzate pe un post tv, se circumscrie dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 ce reglementează una dintre limitele exercitării drepturilor patrimoniale de autor și permite terților, în condițiile prevăzute de lege, utilizarea operei fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații.

În absența recunoașterii unui drept de autor asupra unor eventuale opere de artă fotografică  în favoarea reclamantului, nu se poate lua în considerare incidența art. 33 alin. (1) lit. f) din

Legea nr. 8/1996, întrucât nu sunt îndeplinite premisele de analiză ale acestei norme care reglementează, la rândul ei, o limitare a exercițiului drepturilor patrimoniale ale autorului unei opere de arhitectură, de artă plastică, fotografică sau artă aplicată, cu atât mai mult cu cât opera derivată nu reprezintă nicio colecție de opere fotografice, dată fiind compoziția acesteia și lipsa unei valori artistice intrinseci a fotografiilor de familie.

Cerința legală esențială prevăzută de dispozițiile art. 36 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 84/1998 este aceea ca terțul să fi folosit semnul cu titlu de marcă, în sensul că a intenționat să distingă serviciile oferite sub acest semn de cele ale altor întreprinderi de același gen; nu orice folosire a unui semn identic sau similar unei mărci înregistrate este de natură a fi sancționată prin admiterea unei cereri în contrafacere, ci doar acele modalități de utilizare a semnului cu funcțiile mărcii, așadar, sub forma unor semne distinctive pentru serviciul desemnat prin semn, în sensul că semnul, prin modalitatea concretă de utilizare, tinde la indicarea originii comerciale a serviciului și la diferențierea acestuia de cele identice sau similare ale altor întreprinzători.

Astfel, cum în cadrul unui episod al unei emisiuni tv, semnul reclamat reprezentat de un nume patronimic, înregistrat ca marcă, nu a fost utilizat cu valoarea unui semn distinctiv, cu titlu de marcă și nu a servit funcției de indicare a serviciilor de telecomunicații ori a emisiunii pe teme istorice, ci doar la indicarea subiectului acelui episod, prin desemnarea personalității analizate din perspectiva temei emisiunii, fiind vorba despre o utilizare în sensul propriu, pentru desemnarea persoanei, condiția prevăzută de textul de lege invocat nu este îndeplinită.

În aceste condiții, folosirea de către terți a unui nume patronimic în sensul său propriu (pentru identificarea/desemnarea persoanei), înregistrat ca marcă, nu poate fi interzisă prin formularea unei acțiuni în contrafacerea unei mărci identice sau similare, și prin urmare, titularul mărcii nu se poate prevala, în aceste condiții, de dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

Secția I civilă, decizia nr. 104 din 22 ianuarie 2016

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 24.12.2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și SC C. SA, solicitând să se constate că prin emisiunea difuzată de postul tv C. în data de 04.12.2010, realizată de B., au fost încălcate drepturile sale exclusive asupra mărcii ”Zoia Ceaușescu”, dar și dreptul de autor al acestuia asupra unor creații fotografice publicate în lucrarea ”Zoia Ceaușescu, 237 de zile-n mormânt”; să fie obligați pârâții să înceteze în viitor realizarea și difuzarea, sub marca ”Zoia Ceaușescu” a altor emisiuni, cu încălcarea dreptului de autor al reclamantului asupra creațiilor fotografice din lucrarea ”Zoia Ceaușescu, 237 de zile-n mormânt”; să fie obligați pârâții, în solidar, la daune morale prin aplicarea următoarelor sancțiuni: plata sumei de 100.000 lei, pe care reclamantul o va dona unui cămin de bătrâni; publicarea hotărârii judecătorești irevocabile, în cazul în care instanța va admite cererea, de către C. TV, în spațiul de emisie, echivalent derulării emisiunii (23,30 min.) în termen de 15 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii sub sancțiunea art. 580

3

C.proc.civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.112 C.proc.civ., art. 998 și art.1000 alin. (3) C.civ., art. 1, art. 138

7

din Legea nr.8/1996 și art. 1, art. 36 și art. 90 din Legea nr. 84/1998.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția insuficientei timbrări, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului în ceea ce privește dreptul de autor asupra fotografiilor, excepția prematurității celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, pentru argumentele arătate în cuprinsul întâmpinării.

Pârâta SC C. SA, la rândul său, a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca neîntemeiate, întrucât chiar din susținerile reclamantului rezultă că nu este vorba despre produse sau servicii ce poartă sau înglobează marca respectivă (titlul emisiunii sau al unui program TV).

La termenul de judecată din data de 05.07.2011, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active și a admis excepția prematurității celui de-al doilea capăt de cerere.

La termenul de judecată din data de 29.11.2011, instanța a respins solicitarea de suspendare integrală a cererii de chemare în judecată și a disjuns cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC C. SA, față de care a operat suspendarea de drept în condițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006, ca urmare a deschiderii procedurii insolvenței față de această pârâtă.

Prin sentința civilă nr.1686 din 01.10.2013, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins ca prematur formulat al doilea capăt al cererii de chemare în judecată și restul acțiunii formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că marca individuală verbală ”Zoia Ceaușescu” a fost înregistrată în favoarea reclamantului pentru clasele de produse 16, 35, 38 și 41 din Clasificarea de la Nisa; Clasa 38 cuprinde, în general, servicii care permit cel puțin unei persoane să comunice cu altă persoană prin mijloace senzoriale și, în special, servicii care constau în general în difuzarea de programe de radio și televiziune; Clasa 41 acoperă, în general, serviciile oferite de persoane sau instituții pentru a dezvolta facultățile mentale, ca și serviciile destinate divertismentului sau captării atenției; prima instanță a reținut că această ultimă clasă interesează în speță, întrucât ea cuprinde: servicii de educație a persoanelor, sub toate formele; servicii al căror scop esențial este divertismentul, amuzamentul sau recreerea persoanelor; servicii de prezentare a operelor de artă plastică sau de literatură către public, în scopuri culturale sau educative.

S-a mai constatat că, în temeiul contractului nr. xx5 din 12.11.2007, încheiat între editura W. și reclamantul A., a fost editată lucrarea ”237 de zile-n mormânt/Zoia Ceaușescu”, ediție îngrijită, notată și comentată de reclamant, cuprinzând 9 fotografii color și 4 fotografii alb-negru.

Din mențiunile de pe coperta interioară a acestei lucrări, prima instanță a reținut că, în descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României, autor al lucrării apare chiar X.Y., multe dintre textele cuprinse aparținând acesteia; pe de altă parte, această împrejurare rezultă și din print-screen-urile depuse de pârât cu privire la site-urile care comercializează on-line această carte; potrivit clauzelor contractuale, reclamantul a furnizat aceste documente și fotografii care au condus la realizarea lucrării, tot reclamantul fiind cel care a îngrijit, notat și comentat lucrarea respectivă.

În acest context, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active în privința drepturilor de autor ale reclamantului, așa cum acestea rezultă din dispozițiile art. 4 din Legea nr. 8/1996: ”se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă prima dată la cunoștința publică”. S-a reținut și faptul că reclamantul este succesorul în drepturi al soției sale, astfel încât, și în această calitate poate pretinde drepturi de autor asupra fotografiilor publicate.

Ca atare, s-a apreciat că reclamantul, în calitate de soț al defunctei X.Y., are dreptul la protejarea vieții private și poate susține în mod valabil, ca urmare a impactului emoțional, că a suferit un prejudiciu prin difuzarea unor informații calomnioase la adresa soției sale.

Astfel, pârâtul B. a realizat o emisiune intitulată ”X., fiica dictatorului”, în cadrul serialului difuzat pe postul tv. În cadrul emisiunii, a fost prezentată X.Y., aspecte ale vieții sale de familie, precum și fotografii publicate în lucrarea îngrijită de reclamant; de asemenea, a fost prezentat în mod eronat numele liceului pe care aceasta l-a absolvit.

În aplicarea dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, prima instanță a apreciat că nu există identitate între marcă și semnul folosit de pârât – denumirea emisiunii, pentru a deveni incidente prevederile alin. (2) lit. a) din textul invocat; astfel, s-a constatat că marca a fost folosită în versiunea emisiunii depuse la CNA, însă varianta difuzată pe post poartă denumirea de „X., fiica dictatorului”, astfel încât nu există o folosire efectivă a mărcii în titlul emisiunii; s-a reținut în acest sens pe baza capturilor de imagine depuse la dosar.

În privința dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. c), tribunalul a reținut că marca nu a dobândit un renume raportat la clasele de produse și servicii pentru care a fost înregistrată, renumele fiind dat de numele personalității care l-a purtat, iar nu de produsele sau serviciile oferite sub acest nume.

Cu referire la prevederile art. 36 alin. (2) lit. b), chiar dacă denumirea emisiunii a cuprins o parte a mărcii înregistrate, tribunalul a reținut susținerea pârâtului privind faptul că, potrivit textului menționat, de esența încălcării drepturilor de proprietate intelectuală privind marca, este folosirea acesteia în activitatea comercială, atât de către titularul mărcii, cât și de cel despre care se pretinde că ar fi încălcat drepturile decurgând din înregistrarea mărcii. Or, modalitatea în care marca protejată a

fost folosită în emisiune nu este una care să îndeplinească această cerință, emisiunea având un scop pur informativ, istoric.

Chiar dacă s-ar aprecia că pârâtul a desfășurat alăturat activității de informare și o activitate comercială (fiind de presupus că difuzarea unei emisiuni pe un post TV comercial se încadrează în această sferă), prima instanță a apreciat că nu există vreun risc de confuzie în percepția publicului, incluzând riscul de asociere între semn și marcă, întrucât publicul (consumatorul mediu) nu poate fi indus în eroare cu privire la proveniența emisiunii, neputând să asocieze această emisiune cu titularul mărcii înregistrate.

Faptul că marca reprezintă numele unei personalități istorice (numele X.Y. fiind quasi-prezent în conștiința colectivă recentă) nu îi dă dreptul titularului mărcii să solicite interzicerea folosirii acestui nume decât în condițiile art. 36 din Legea nr.84/1998; or, în speță nu sunt îndeplinite aceste condiții în privința riscului de confuzie (fiind evident pentru oricine că emisiunea este despre X.Y., dar nu la fel de evident că emisiunea ar aparține titularului mărcii).

În ceea ce privește caracterul ilicit al utilizării fotografiilor publicate în carte, prima instanță a constatat, fără a intra în conflict cu soluția adoptată în privința calității procesuale active pe care a reținut-o în considerarea art. 4 din Legea nr. 8/1996 (întrucât chiar dacă în descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României, autor al lucrării apare chiar X.Y., ediția publicată a fost îngrijită și a cuprins note și comentarii ale reclamantului, care, potrivit contractului de editare, a pus la dispoziție și fotografiile publicate), că, în privința fotografiilor care prezintă documente, sunt incidente dispozițiile art. 85 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe potrivit cărora „nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor fotografiile unor scrisori, acte, documente de orice fel, desene tehnice și altele asemenea.”

Referitor la susținerile pârâtului privind incidența Decretului nr. 321/1956 cu privire la termenul de protecție de 5 ani în privința operelor fotografice, termen despre care s-a susținut că ar curge de la momentul realizării fotografiei, tribunalul a constatat că în chiar textul de lege invocat, se menționează că termenul începe să curgă de la „apariție”, iar nu de la realizare; prin urmare, această

apărare a fost înlăturată ca neîntemeiată.

Cu toate acestea, prima instanță a constatat că potrivit art. 33 din Legea nr. 8/1996, pentru fotografiile care nu prezintă documente, sunt permise, fără consimțământul autorului și fără plata vreunei remunerații, următoarele utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoștința publică, cu condiția ca acestea să fie conforme bunelor uzanțe, să nu contravină exploatării normale a operei și să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: (…) b) utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului.

Prin analogie, chiar dacă nu este vorba de un citat din carte, tribunalul a apreciat că prezentarea fotografiilor publicate în această carte este permisă de dispozițiile legale citate.

În final, a fost înlăturată și susținerea privind existența unei încălcări a dreptului la protejarea vieții private sau de familie, întrucât emisiunea a avut un scop informativ, iar eroarea în privința liceului pe care X.Y. l-ar fi urmat, s-a apreciat că nu poate constitui o asemenea încălcare, în sensul unei informații false sau calomniatoare.

În consecință, urmare a admiterii excepției prematurității, tribunalul a respins capătul al doilea al cererii de chemare în judecată ca prematur formulat și restul acțiunii, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei au declarat: apel principal reclamantul și apel incident pârâtul.

Prin apelul său, apelantul-reclamant a solicitat admiterea apelului și desființarea în tot a hotărârii atacate, precum și admiterea cererii formulate pentru motivele dezvoltate în cuprinsul memoriului de apel.

Cererea de apel a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 7, art. 12, art. 13, art.15

1

, art. 33 din Legea nr. 8/1996; art. 2, art. 36 din Legea nr. 84/1998; art. 998 - 999 Cod civil 1864, art. 287 alin.(2) teza a II-a, art. 296 - 297 C.proc.civ.1865 etc.

În cererea sa de apel, apelantul-pârât a solicitat modificarea sentinței apelate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a apelantului-reclamant, cu consecința respingerii acțiunii introductive ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și menținerea în rest a sentinței atacate. În subsidiar, a solicitat modificarea aceleiași sentinței, în sensul admiterii apărării sale potrivit căreia în mod greșit a reținut prima instanță faptul că termenul de protecție a operelor fotografice, susceptibile de a fi protejate prin drepturi de autor, era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată; menținerea în rest a sentinței atacate, pentru motivele dezvoltate prin memoriul de apel.

Cererea de apel a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 293 din Codul de procedură civilă de la 1864.

Apelantul-pârât a formulat întâmpinare la apelul declarat de reclamant, solicitând respingerea ca nefondat; pârâtul a arătat că art. 33 alin. (1) lit. b) și f) din Legea nr. 8/1996 instituie două limitări distincte ale dreptului de autor, cu scop diferit, iar citarea permisă de lit. b) a textului are ca obiect orice operă, câtă vreme este destinată comentariului, analizei și criticii, în timp ce limitarea cuprinsă la lit. f) are ca obiect opera de artă expusă în locuri publice, ca decor sau în scopul realizării unei noi opere; în speță, sunt  îndeplinite toate cele trei cerințe pentru a exista dreptul de citare, respectiv folosirea citatului în scopul analizei unei situații istorice, citarea nu intră în conflict cu utilizarea normală a operei și nu prejudiciază în mod nerezonabil interesele legitime ale titularului dreptului de autor.

Pe de altă parte, apelantul-pârât a mai susținut că dreptul reclamantului asupra mărcii nu a fost încălcat, deoarece, în cadrul emisiunii menționate nu a utilizat marca ”Zoia Ceaușescu”, ci numele patronimic omonim, într-un context ce privea relevarea unor evenimente istorice, în mod descriptiv, iar nu pentru indicarea unor bunuri sau servicii; în plus, nu desfășoară activitate de comerț.

Cu privire la capătul de cerere privind obligarea sa la nerealizarea și difuzarea în viitor a unor opere sub marca ”Zoia Ceaușescu”, apelantul-pârât a arătat că emisiunea în discuție a fost parte a unei serii despre evenimente din trecutul Bucureștilor, iar multitudinea de teme care se circumscriu ideii ce a stat la baza realizării seriei de emisiuni documentare, face imposibilă sau extrem de puțin probabilă reluarea temei legate de aspecte din viața doamnei X.Y., reclamantul nefăcând nici un moment proba verosimilă a vreunui risc ca pârâtul să redifuzeze această emisiune.

Prin întâmpinarea formulată față de apelul incident, apelantul-reclamant a solicitat respingerea căii de atac declarată de pârât ca tardiv formulată la data de 04.06.2014, iar, în subsidiar,

ca nefondată.

În susținerea excepției tardivității, apelantul-reclamant a arătat că primul termen de judecată în cauză a avut loc la data de 13.02.2014, când cauza a fost amânată pentru comunicarea către intimatul-pârât a motivelor apelului său, iar ulterior, ca efect al desființării Secției a IX-a civile și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, dosarul a fost repartizat Secției a IV-a civile, primind următorul termen de judecată la data de 04.06.2014, care nu a fost primul termen de judecată în apel.

Au fost invocate prevederile art. 293 alin. (1) și ale art. 134 C.proc.civ., susținându-se că aderarea la apel este o cerere distinctă de un apel principal, care nu presupune formularea unor apărări legate de acesta din urmă și, prin urmare, nu necesită primirea motivelor acestuia.

Prin urmare, apelantul-reclamant consideră că prima zi de înfățișare s-a epuizat la termenul din 13.02.2014, astfel că depunerea apelului în aderare la termenul din 04.06.2014, s-a realizat cu depășirea termenului legal.

Cu privire la netemeinicia apelului formulat de pârât, s-a arătat că reclamantul nu a indicat nicio fotografie, ci a solicitat să se constate că a avut loc o încălcare a dreptului său de autor asupra unor creații fotografice publicate în lucrarea „Zoia Ceaușescu, 237 zile-n mormânt.”

În plus, a mai arătat apelantul-reclamant, Decretul nr. 321/1956 a fost abrogat la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, iar o parte dintre operele fotografice ce-i aparțin și care au fost utilizate fără drept de către pârât sunt ulterioare datei de 24.06.1991 (respectiv 5 ani anteriori intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996), astfel încât, acestea din urmă, sunt guvernate de legea nouă.

A susținut apelantul-reclamant că descrierea CIP (care ar indica-o pe X.Y. drept autor al lucrării conform susținerilor apelantului-pârât) nu permite nicio corelație între conținutul său și calitatea unei persoane de autor al operei.

S-a arătat că în mod nefondat susține apelantul-pârât că pentru a opera prezumția deținerii drepturilor de autor asupra fotografiei este necesară deținerea negativelor acesteia, art. 86 alin. (3) din lege, nefăcând o asemenea distincție.

În fine, reclamantul mai consideră că Legea nr. 8/1996 este aplicabilă speței față de abrogarea Decretului nr. 321/1956 la data de 24.06.1996 și dată fiind lipsa vreunei dispoziții tranzitorii în legea nouă.

Prin decizia civilă nr. 348/A din 01.10.2014 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

Examinând cu prioritate excepția tardivității formulării apelului incident de către pârât, excepție invocată prin întâmpinare de către reclamant, instanța de apel a considerat-o neîntemeiată pentru următoarele motive:

Potrivit art. 293 alin. (1) C.proc.civ., apelul în aderare prin care intimatul poate cere schimbarea hotărârii primei instanțe, se formulează până la prima zi de înfățișare.

Astfel, s-a observat că la primul termen de judecată fixat în apel - 13.02.2014 -, reclamantul a depus la dosar motivele propriului apel, astfel că, instanța a dispus amânarea cauzei la 13.03.2014, în temeiul art. 291 C.proc.civ., în vederea comunicării memoriului cuprinzând aceste motive către intimatul-pârât, care nu era prezent la judecată.

Apelul în aderare a fost depus la dosar în ședința publică din 04.06.2014, următorul termen de judecată ce a avut loc în cauză (termenul din 13.03.2014 rămânând fără efect din cauza desființării secției pe rolul căruia dosarul fusese înregistrat inițial).

Apelantul-reclamant a arătat că, în speță, prima zi de înfățișare a fost la termenul din 13.02.2014, deoarece formularea și depunerea apelului în aderare de către pârât nu depindeau de motivele apelului reclamantului, astfel că pentru apelantul-pârât acesta a fost momentul epuizării termenului de declarare a apelului incident.

Aplicând în cauză dispozițiile art.134 C.proc.civ., care definesc prima zi de înfățișare drept termenul la care părțile, legal citate, pot pune concluzii, instanța de apel a reținut că acesta este un moment obiectiv și uniform, astfel încât condițiile menționate în text sunt aplicabile tuturor părților din proces, iar nu doar unora dintre acestea.

Astfel, prima zi de înfățișare este momentul la care toate părțile legal citate pot pune concluzii, neputând fi acceptată ideea că momentul se epuizează diferit pentru părțile din proces, respectiv atunci când fiecare dintre acestea poate pune concluzii.

De aceea, cât timp la 13.02.2014 intimatului nu îi fuseseră comunicate motivele apelului

declarat de reclamant, iar o asemenea comunicare este obligatorie în respectul prevederilor art. 291 alin. (2) C.proc.civ., acesta nu putea pune concluzii, întrucât nu la termenul menționat a fost prima zi de înfățișare în apel, nefiind relevantă sub acest aspect susținerea apelantului-reclamant în sensul că aderarea la apel nu depindea de motivele apelului principal.

În consecință, s-a respins ca neîntemeiată excepția tardivității formulării apelului  incident, astfel încât s-a reținut că apelul depus la 04.06.2014 a fost formulat în termen, așadar, cu respectarea dispozițiilor art. 293 alin. (1) C.proc.civ.

Examinând sentința apelată prin raportare la criticile formulate, cu observarea dispozițiilor art. 295 C.proc.civ., instanța de apel a constatat că atât apelul principal, cât și cel incident sunt nefondate, potrivit celor ce succed.

Având în vedere că prin apelul în aderare se deduc judecății probleme privind aplicarea în timp a legii și calitatea procesuală activă a reclamantului (sub aspectul pretinsei încălcări a dreptului de autor), iar aceste chestiuni se impun a fi dezlegate în prealabil față de criticile ce privesc fondul cauzei, instanța de apel a examinat cu întâietate apelul incident.

Astfel, s-a invocat de către pârât că lipsa calității procesuale active pentru formularea cererii ce valorifică pretinsa încălcare a drepturilor de autor decurge din lipsa calității reclamantului de autor al operelor fotografice asupra cărora a pretins dreptul de autor.

Cu privire la operele fotografice în discuție, instanța de apel a reținut că acestea au fost incluse în lucrarea publicată sub numele „Zoia Ceaușescu, 237 zile-n mormânt”, depusă la dosarul cauzei, ce cuprinde corespondență dintre  reclamant și soția sa, documente publicate în facsimil, precum și 11 fotografii alb-negru și color în care este reprezentată X.Y., singură sau împreună cu membri ai familiei sale, în diferite momente ale vieții.

Apelantul-pârât a dedus judecății în apel printr-una dintre criticile sale, chestiunea legii aplicabile

rationae temporis

, susținând că fotografiile în discuție, fiind realizate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996, erau supuse, sub aspectul regimului dreptului de autor, Decretului nr. 321/1956, iar în raport cu acest act normativ, data aducerii la cunoștință publică a fotografiilor este data realizării lor de către fotograf sau cel mai târziu data la care fotografiile au fost înmânate persoanelor reprezentate în acestea.

Sub acest aspect, curtea de apel a reținut că, potrivit art. 149 din Legea nr. 8/1996: „(1) Actele juridice încheiate sub regimul legislației anterioare își produc toate efectele conform aceleia, cu excepția clauzelor care prevăd cesiunea drepturilor de utilizare a totalității operelor pe care autorul le poate crea în viitor. (2) Beneficiază de protecția prezentei legi și operele, inclusiv programele pentru calculator, interpretările sau execuțiile, înregistrările sonore sau audiovizuale, precum și programele organismelor de radiodifuziune și de televiziune realizate anterior intrării în vigoare a prezentei legi, în condițiile prevăzute la alin. (1).”

Prin urmare, s-a apreciat că dispoziția tranzitorie din legea nouă, anterior citată, supune prevederilor sale și operele realizate anterior intrării sale în vigoare, cu excepția menționată la alin. (2) al textului, excepție neincidentă în speță.

De aceea, instanța de apel a înlăturat susținerea pârâtului în sensul aplicării prevederilor Decretului nr. 321/1956 în privința fotografiilor folosite în lucrarea „Zoia Ceaușescu, 237 zile-n mormânt”, constatând, de altfel, că însuși pârâtul își formulează apărările și în raport cu dispozițiile legii noi, solicitând exclusiv aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 321/1956.

Chiar și astfel, deși

ratinae temporis

nu sunt aplicabile speței, curtea de apel a observat că aceste dispoziții limitau în timp la 5 ani de la data apariției, doar folosința drepturilor patrimoniale de autor asupra fotografiilor artistice, însă art. 3 din decret reglementa și componenta morală a dreptului, al cărui exercițiu sau folosință nu era limitată în timp decât de durata vieții autorului.

În privința naturii operei reprezentate de volumul amintit, instanța de apel a reținut că aceasta include și scrieri cu valoare literară, cuprinse în corespondența purtată între reclamant și soția sa, X.Y., între timp, decedată, ce fac obiectul dreptului de autor, conform art. 7 lit. a) din Legea nr. 8/1996, dar și fotografii, protejate distinct de art.7 lit. f) din lege.

Scrierile cuprinse în lucrare, aparțin în parte reclamantului (autor al corespondenței cu soția sa) și în parte X.Y., autoarea unei părți din scrisorile reproduse.

Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 8/1996: „Fără a prejudicia drepturile autorilor operei originale, constituie, de asemenea, obiect al dreptului de autor operele derivate care au fost create plecând de la una sau mai multe opere preexistente, și anume: (…) b) culegerile de opere literare, artistice sau științifice, cum ar fi: enciclopediile și antologiile, colecțiile sau compilațiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date, care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie creații intelectuale.”

În aceste coordonate, volumul „Zoia Ceaușescu, 237 zile-n mormânt", ce include atât scrieri literare, cât și fotografii, constituie o

operă derivată

, deoarece culegerea datelor (a părții scrise și a fotografiilor), dispunerea lor într-o anumită succesiune logică, adnotarea și comentarea lor constituie o creație intelectuală în sensul textului citat.

Lucrarea, publicată în anul 2007, cuprinde mențiunea că a fost îngrijită, notată și comentată de apelantul-reclamant.

În contractul de editare încheiat la data de 12.11.2007 cu Editura W. (după decesul X.Y.), reclamantul și-a atribuit calitatea de autor al operei „Zoia Ceaușescu, 237 de zile-n mormânt”.

Este adevărată susținerea apelantului-pârât în sensul că simpla încheiere a contractului de editare în calitate de autor nu atrage de plano o asemenea calitate, însă, cum se va arăta în cele ce succed, din faptul încheierii contractului rezultă o prezumție simplă, ce va fi coroborată cu celelalte mijloace de probă administrate.

Cu privire la descrierea CIP (Catalogarea înaintea publicării) a Bibliotecii Naționale a României, curtea de apel a reținut că aceasta este obligatorie, conform art. 25 alin. (2) din Legea nr. 186/2003 privind susținerea și promovarea culturii scrise.

Această catalogare cuprinde descrierea bibliografică a cărților în curs de apariție și se realizează, potrivit Bibliotecii Naționale a României, în conformitate cu normele internaționale ISBD(M) - International Standard Bibliographic Description for Monographs și cu formatele internaționale de schimb de date bibliografice necesare identificării publicațiilor, care sunt: autor, titlu, editura, locul publicării, anul publicării, ISBN, genul literar sau subiectul pe scurt.

Apreciind asupra aspectelor legate de valoarea probatorie a descrierii CIP a Bibliotecii Naționale a României, instanța de apel a reținut că, în speță, această descriere cuprinde mențiunile: „Ceaușescu Zoia 237 zile-n mormânt/ X.Y. – București: W., 2007 ISBN xx8-xx3-xx4-xx9-8 xx1.xx5.1-32”.

Prin urmare, lucrarea a fost publicată cu mențiunea că autorul său este X.Y., însă prezumția instituită de art. 4 din Legea nr. 8/1996 are  caracter relativ și poate fi răsturnată prin proba contrară.

Având în vedere încheierea contractului de editare de către reclamant și apoi publicarea volumului în anul 2007, ulterior decesului X.Y., cu mențiunea îngrijirii și adnotării sale de către A., curtea de apel a reținut că, în privința operei derivate, s-a făcut dovada că aceasta a fost realizată de reclamant, astfel că prezumția de autorat dedusă din publicarea lucrării sub numele soției sale (decedate) a fost contrazisă de probatoriul administrat.

Legat de acest aspect, apelantul-pârât a susținut că reclamantul nu a făcut dovada transmiterii de la X.Y. către reclamant, prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, a vreunui drept de autor cu privire la fotografiile în litigiu.

Contrar celor reținute de prima instanță în considerentele sentinței apelate (în sensul că reclamantul este succesorul în drepturi al soției sale),instanța de apel a apreciat că o asemenea dovadă nu a fost administrată, iar din acest punct de vedere este corectă (dar lipsită de efecte sub aspectul temeiniciei apelului său) susținerea apelantului-pârât în sensul inexistenței unei dovezi a transmiterii mortis causa a drepturilor de autor în discuție de la X.Y.

Prin urmare, de vreme ce în speță nu s-a făcut dovada calității de moștenitor a reclamantului față de soția sa decedată, acesta nu se poate prevala de eventuale drepturi de autor ce i-ar fi fost transmise pe cale succesorală.

Pe de altă parte, întrucât deja s-a reținut ca reclamantul este autorul operei derivate „Zoia Ceaușescu, 237 zile-n mormânt”, s-a apreciat că este lipsită de relevanță calitatea sa de moștenitor al X.Y.

În consecință, curtea de apel a reținut că în cauză s-a justificat legitimarea procesuală activă pentru formularea acțiunii decurgând din pretinsa încălcare a dreptului său de autor.

Este adevărat că, prin acțiunea formulată, reclamantul s-a plâns exclusiv de folosirea fotografiilor prezentate în lucrare, iar în privința acestora pârâtul apelant a invocat că nu se dovedește deținerea de către reclamant a drepturilor de autor; instanța de apel a considerat că acest aspect vizează temeinicia acțiunii, iar nu legitimarea procesuală activă, deoarece se impune examinarea drepturilor izvorâte din realizarea operei derivate și a subzistenței drepturilor originare de autor.

Prin urmare, de vreme ce acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, dar pentru alte argumente decât cel invocat prin apelul incident, chestiunea a fost analizată de instanța de apel în mod distinct, în limitele criticilor formulate reclamant și care privesc acest aspect.

Ca atare, s-a apreciat că sunt nefondate cele două susțineri deduse judecății prin apelul incident.

Prin apelul declarat de apelantul-reclamant, s-a criticat aplicarea de către prima instanță a

prevederilor de excepție cuprinse în art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu argumentul că acest text nu este aplicabil operelor fotografice, de care se ocupă lit. f) a aceluiași text, iar cerințele acestei ultime norme nu sunt îndeplinite în cauză, a apreciat instanța de apel, întrucât opera fotografică nu era amplasată permanent în locuri publice. Mai mult, a susținut apelantul-reclamant, norma de excepție nu era aplicabilă, deoarece nu este îndeplinită nici condiția cuprinsă în art. 33 alin. (4), de menționare a sursei și numelui autorului și a locului unde este amplasată opera fotografică.

Instanța de apel a considerat ca nefondat argumentul apelantului reclamant în sensul că art. 33 alin. (1) lit. b) a nu se aplică operelor fotografice, deoarece o asemenea excludere din domeniul de aplicare al normei nu este justificată de economia textului.

Astfel, dacă includerea în art. 33 alin. (1) lit. f) a operelor fotografice ar implica excluderea lor din câmpul de aplicare al alin. (1) lit. b), ar fi necesar ca norma specială (lit. f) să privească toate operele fotografice, nu doar pe cele amplasate permanent în locuri publice.

Or, norma specială are în vedere exclusiv această situație, care nu acoperă toate ipotezele în care o operă fotografică se bucură de protecție.

În același timp, nu a fost reținut nici argumentul dezvoltat de reclamant în sensul că opera fotografică nu este susceptibilă de citare prin natura sa, deoarece aceasta ar semnifica o interpretare rigidă a textului.

Adoptarea punctului de vedere al reclamantului ar semnifica excluderea din domeniul de aplicare al art. 33 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 și a operelor audiovizuale sau muzicale, deoarece nici acestea nu sunt susceptibile de citare, iar o asemenea concluzie nu poate fi acceptată, față de intenția legiuitorului art. 33, de a reglementa limitele excepțiilor de la utilizarea fără consimțământ a tuturor operelor susceptibile de protecția reglementată de Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, curtea de apel a considerat pertinent argumentul primei instanțe care a permis includerea faptei pârâtului în prevederile de excepție ale art. 33 alin. (1) lit. b) din lege.

În același timp, potrivit celor reținute în analiza apelului incident, apelantul-reclamant nu justifică dreptul de autor asupra operelor originale folosite la crearea operei derivate (persoana autorului/autorilor acestor fotografii nefiind cunoscută), ci doar dreptul asupra operei derivate (constând în culegerea și realizarea ansamblului datelor incluse în lucrare, adnotarea și comentarea fotografiilor și a corespondenței utilizate).

De aceea, de vreme ce pârâtul nu a utilizat însăși opera derivată (ce constă în întreaga lucrare, în ansamblul ei), ci doar fotografii (asupra cărora, cum s-a arătat, reclamantul nu a justificat dreptul de autor), fapta sa nu poate fi calificată drept încălcare a dreptului exclusiv de autor asupra operei derivate, drept ce aparține apelantului reclamant.

Instanța de apel a apreciat a fi nefondată și critica prin care s-a susținut  pretinsa încălcare a dreptului reclamantului asupra mărcii „Zoia Ceaușescu”.

Astfel, s-a reținut că în mod corect a constatat tribunalul că simpla utilizare a numelui soției decedate a reclamantului în titlul și în conținutul emisiunii realizate de acesta nu putea constitui un act de încălcare dintre cele la care se referă art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Contrar susținerilor apelantului-reclamant, prima instanță nu a considerat că numai o utilizare a unui semn identic cu marca este aptă a constitui încălcare, ci a apreciat asupra modalității în care pârâtul a folosit semnul ”Zoia Ceaușescu” și a conchis că fapta descrisă nu constituie o atingere adusă dreptului la marcă din alte rațiuni decât lipsa de identitate cu semnul protejat.

Apelantul-reclamant a susținut în mod corect că realizarea emisiunii de televiziune în discuție (cu temă istorică) nu reprezintă un act lipsit de scop comercial, de vreme ce însăși activitatea televiziunii ce a difuzat emisiunea este una cu caracter comercial, însă, instanța de apel a apreciat că o asemenea statuare nu schimbă concluzia anterioară.

Astfel, pe de-o parte, utilizarea semnului protejat în cauză nu s-a realizat în scopul identificării unui produs sau serviciu dintre cele pentru care marca reclamantului apelant a fost înregistrată, astfel încât instanța de apel a apreciat că folosirea acestuia nu s-a realizat în scopul mărcii astfel cum este el definit de lege, anume: de a distinge produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.

Această concluzie a avut în vedere modul concret de utilizare a semnului de către apelantul-pârât, respectiv în scopul identificării persoanei soției decedate a reclamantului și al expunerii unor date și întâmplări cu caracter istoric ce o priveau pe aceasta, iar nu în scopul mai sus arătat.

Pe de altă parte, teza apelantului-reclamant, ce tinde la a susține că obținerea înregistrării mărcii, ce reproduce numele și prenumele soției sale decedate, ar da naștere unei interdicții a terților de a folosi semnul înregistrat, indiferent de natura activității în cadrul căreia se realizează o atare folosire, nu poate fi primită.

Aplicarea prevederilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 este condiționată de existența riscului de confuzie (care, în cazul folosirii unui semn identic pentru produse sau servicii identice, este prezumat de lege); în cauză, însă, tribunalul a reținut în mod corect că un asemenea risc nu poate exista, de vreme ce pârâtul nu a folosit semnul pentru a identifica propriile produse sau servicii, ci în alt scop.

De asemenea, instanța de apel a apreciat a fi lipsite de relevanță  argumentele apelantului-reclamant legate de o pretinsă restrângere a protecției mărcii sale, motivat de caracterul recent al protecției, deoarece considerentele tribunalului  nu fac referire la un asemenea argument.

Apelantul-reclamant a mai criticat sentința primei instanțe și în privința respingerii ca prematur a capătului de cerere având ca obiect solicitarea de interzicere pe viitor a încălcării mărcii sale, însă, instanța de apel a reținut că, astfel cum însuși reclamantul a arătat, acest capăt de cerere are caracter accesoriu față de cererea principală de constatare a încălcării, iar în condițiile în care aceasta din urmă a fost respinsă ca neîntemeiată, nu se pune problema analizării temeiniciei și a cererii accesorii.

S-a mai apreciat ca nefondată și critica referitoare la solicitarea de despăgubire a apelantului, deoarece aceasta reprezenta modalitatea aleasă de reclamant pentru repararea prejudiciului suferit prin faptele ilicite afirmate prin acțiune (încălcarea dreptului de autor, respectiv a dreptului asupra mărcii), însă instanța de apel, la rândul său, a constatat inexistența acestor fapte ilicite. Prin urmare, în lipsa uneia dintre condițiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, nu

poate intra în discuție repararea vreunui prejudiciu.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C.proc.civ., ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.

Împotriva acestei decizii au promovat recurs atât reclamantul, cât și pârâtul.

Acesta a susținut că instanța de apel în mod nelegal a înlăturat incidența în cauză a dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 și a făcut o aplicare, prin analogie, a dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. b) din același act normativ.

În opinia recurentului, în ceea ce privește limitele dreptului de autor ce poarta asupra unor fotografii, textul legal aplicabil este art. 33 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, iar nu art. 33 alin. (1) lit. b), care se referă la citate dintr-o operă. Această din urmă prevedere nu poate fi aplicată prin analogie, în primul rând pentru că există un alt text expres care vizează în mod expres planșele fotografice.

În al doilea rând, utilizând metoda de interpretare gramaticală, se observa că art. 33 lit. b) pe care instanța de apel și-a fundamentat soluția în privința acestui capăt de cerere, face referire la noțiunea de „citate dintr-o operă.”

Potrivit Dicționarului explicativ al limbii romane, ediția a II-a (Dex '98), noțiunea de „

citat, citate

( s.n.)” este definită ca fiind un „fragment dintr-o lucrare scrisă, reprodus întocmai și de obicei cu indicarea exactă a izvorului, în scopul de a întări și a ilustra o idee sau o argumentare.”

Prin urmare, orice persoană care cunoaște sensul propriu al cuvântului „citat” va putea constata că difuzarea într-o emisiune televizată a unor fotografii asupra cărora un anumit subiect de drept are un drept de autor, fără consimțământul acestuia, prin simplul fapt că se relevă publicului doar un număr limitat de fotografii, raportat la întreaga colecție căreia acestea aparțin, nu va reprezenta „un citat dintr-o operă scrisă”, pentru simplul motiv că o fotografie nu reprezintă o operă scrisă. Această distincție nu este valabilă exclusiv în limbaj comun, extra-juridic, ci se păstrează și în registrul tehnico-juridic, deoarece legea care guvernează dreptul de autor (Legea nr. 8/1996) operează, la rândul ei, cu distincția dintre o operă scrisă și o fotografie, atât în cuprinsul art. 7 alin. (1) lit. a) și f), cât și în cuprinsul art. 33 lit. b) și f), deci atât pe planul drepturilor, cât și pe planul limitelor legale ale acestor drepturi.

Un alt argument în favoarea inaplicabilității art. 33 lit. b) în privința creațiilor fotografice este dat de luarea în considerare a

ratio legis

în acest sens, întrucât edictarea literei b), prin care se permite terților citarea unei opere aparținând altei persoane, fără consimțământul acesteia, a fost posibilă prin prisma faptului că revelarea unui fragment dintr-o operă scrisă nu este în măsura „să divulge” întreaga creație intelectuală asupra căreia poarta dreptul de autor, tocmai prin faptul ca întinderea sa este limitată la o mică parte din opera protejată de copyright.

Or, prin natura ei, o fotografie dintr-o colecție fotografică, spre deosebire de un citat dintr-o operă scrisă, are o autonomie distinctă, astfel încât, revelarea și a unei singure fotografii, fără consimțământul autorului, conduce la încălcarea dreptului de autor.

Recurentul consideră că, în ceea ce privește dreptul de autor asupra unei fotografii, spre deosebire de dreptul de autor asupra unei opere scrise, este divizibil între toate fotografiile protejate de dreptul de autor respectiv; prin urmare, fiecare fotografie în parte formează obiectul unui drept de autor distinct, cu toate prerogativele pe care legea le conferă unei fotografii asupra căreia există un drept de autor. În acest sens, recurentul arată că în literatura de specialitate s-a afirmat că: „Citarea nu este posibila în cazul operelor de artă plastică, o atare încercare, neputând fi «scurtă», va constitui în realitate o reproducere integrală sau, după caz, o atingere a integrității operei.”

O fotografie prezintă mult mai multe asemănări cu o operă de artă grafică sau plastică decât cu o scriere; practic, fotografia nu este altceva decât redarea unei imagini printr-un anumit procedeu tehnic, la fel cum este și opera unui artist plastic - și care nu are nimic în comun cu o operă scrisă, aceasta din urmă fiind singura susceptibilă de fragmentare, în scopul citării.

Totodată, chiar și în ipoteza în care, printr-o interpretare foarte extensivă, s-ar considera că prezentarea fotografiilor în cadrul emisiunii televizate s-ar subsuma noțiunii de „citare”, încadrându-se în dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. b), oricum utilizarea acestora nu ar fi realizată în conformitate cu legea, întrucât au fost nesocotite dispozițiile alin. (4) al art. 33, potrivit cărora: „în toate cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c), e), f), i) și la alin. (2) trebuie să se menționeze sursa și numele autorului, cu excepția cazului în care acest lucru se dovedește a fi imposibil; în cazul operelor de artă plastică, fotografică sau de arhitectura trebuie sa se menționeze și locul unde se găsește originalul.”

În  ceea ce privește argumentul instanței de apel conform căruia „reclamantul nu justifică dreptul de autor asupra operelor originale folosite la crearea operei derivate, ci doar dreptul asupra operei derivate”, de aceea „de vreme ce pârâtul nu a utilizat însăși opera derivată, ci doar fotografii, fapta sa nu poate fi calificată drept încălcare a dreptul exclusiv de autor asupra operei derivate”, recurentul consideră că este total eronat.

Astfel, potrivit dispozițiile art. 3 din Legea nr. 8/1996 „(2) În cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecția acordată autorului persoanele juridice și persoanele fizice, altele decât autorul.

(3) Calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite în condițiile legii.”

Având în vedere faptul că fotografiile prezentate în dosarul cauzei au fost realizate în mediu privat, fiind fotografii de familie, iar originalele fotografiilor precum și ale documentelor care au fost reproduse și incluse în conținutul lucrării „Zoia Ceaușescu, 237 zile-n mormânt”, sunt deținute de către recurentul-reclamant și îi aparțin în calitate de moștenitor al soției sale, X.Y., recurentul susține că este singurul care are dreptul exclusiv de a reproduce, distribui, executa ori afișa aceste fotografii, precum și actele originale.

Dreptul de autor este un drept declarativ, care apare automat odată cu creația sau opera, sens în care dispune și art. 4 din lege.

Atât în conținutul contractului din 12.11.2007 încheiat între reclamant și editura W., în cadrul prevederilor referitoare la obiectul contractului, se arată că opera conține „ediția îngrijită, note și comentarii de A., având 96 de pagini (coli de autor), 9 fotografii color și 4 fotografii alb-negru”, cât și în conținutul cărții, unde este înscrisă mențiunea Copyright A., fac dovada, în opinia recurentului, că acesta este titularul dreptului de autor asupra fotografiilor cuprinse în lucrare.

Folosirea simbolului pe verso-ul paginii cu titlu, reprezintă avertizarea terților asupra caracterului protejat al creației.

Recurentul consideră a fi relevante în cauză și prevederile art. 86 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora: „înstrăinarea negativului unei opere fotografice are ca efect transmiterea drepturilor patrimoniale ale titularului dreptului de autor asupra acesteia, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.”

Pe de altă parte, legea prevede că autorul unei opere deține dreptul asupra respectivei opere pe toată durata vieții sale plus încă 70 de ani. Drepturile de autor se moștenesc de către urmașii legali ai autorului.

Ca atare, recurentul consideră că dreptul său de autor asupra fotografiilor este pe deplin justificat în cauză.

Se mai arată de către recurent că instanța de apel reține în mod contradictoriu că reclamantul nu a justificat dreptul de autor asupra operelor originale folosite la crearea operei derivate, iar pe de altă parte, în motivarea respingerii apelului incident reține că „Lucrarea, publicată în anul 2007, cuprinde mențiunea că a fost îngrijită, notată și comentată de apelantul-reclamant A. în contractul de editare încheiat la data de 12.11.2007 cu Editura W. (după decesul X.Y.), reclamantul și-a atribuit calitatea de autor al operei ”Zoia Ceaușescu, 237 de zile-n mormânt”. Este adevărată susținerea apelantului pârât în sensul că simpla încheiere a contractului de editare în calitate de autor nu atrage de plano o asemenea calitate, însă, cum se va arăta în cele ce succed, din faptul încheierii contractului rezultă o prezumție simplă, ce va fi coroborată cu celelalte mijloace de probă administrate”; or, prin cel din urmă considerent, instanța de apel a recunoscut reclamantului dreptul de autor asupra întregii opere.

Recurentul susține că în mod nelegal instanța de apel i-a respins și pretenția de a se constata încălcarea dreptului său de autor asupra mărcii „Zoia Ceaușescu”.

În acest sens, curtea de apel a reținut ca și prima instanță, în sensul inaplicabilității art. 36 din Legea nr. 84/1998 la situația de fapt reținută în cauză.

Astfel, instanța a constatat că nu există o identitate între marcă și semnul folosit de pârât - denumirea emisiunii, pentru a putea fi reținută incidența dispozițiilor art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998.

Prin urmare,