ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 14/2023

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie 2019, sub nr. x/2019, pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, reclamantele Unitatea Administrativ Teritorială Cornetu – Consiliul Local Cornetu și Primăria Cornetu au solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâta SCPA A., prin hotărârea care se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 19.860,17 RON, actualizată cu indicele de inflație și dobânzile aferente acestei sume, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 10166 din data de 10 octombrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Judecătoria Sectorului 3 București, a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocată de pârâtă prin întâmpinare, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj Profesional a Avocaților – Baroul București. Prin sentința arbitrală nr. 3 din data de 22 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Arbitral a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecința, a respins cererea de arbitrare formulată de reclamantele Unitatea Administrativ Teritorială Cornetu, Consiliul Local Cornetu și Primăria Comunei Cornetu, în contradictoriu cu pârâta Societatea Civilă Profesională "A.". Prin cererea înregistrată la data de 29 martie 2021 pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/2021, reclamanta Comuna Cornetu a chemat-o în judecată pe pârâta SCPA A., solicitând să se constate că litigiul a fost soluționat pe calea arbitrajului în temeiul unei convenții inoperabile prin raportare la acțiunea formulată de reclamantă, respinsă pentru lipsa dovezii de reprezentant, acțiune soluționată de către Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2017. În drept, au fost invocate prevederile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. I.

Sentința pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie Prin sentința civilă nr. 5F din data de 14 ianuarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins acțiunea în anulare formulată de reclamanta Comuna Cornetu în contradictoriu cu pârâta SCPA A.. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 5F din data de 14 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs reclamanta Comuna Cornetu. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe în vederea analizării criticilor referitoare la prescripție în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., iar, în subsidiar, casarea sentinței recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Recurenta-reclamantă a precizat că motivele de recurs vizează modalitatea în care instanța a soluționat aspectele referitoare la ineficacitatea clauzei compromisorii pentru soluționarea cererii de restituire a unui onorariu de succes, dar și neanalizarea aspectelor referitoare la prescripția dreptului material la acțiune. A arătat că, în fapt, la data de 9 iulie 2015, între părți a fost încheiat un contract de asistență juridică, iar, la art. 13.1 din Anexa contractului, a fost stipulată o clauză compromisorie atributivă de competență, în sensul că au convenit ca orice litigii reieșind din executarea defectuoasă sau neexecutarea contractului să fie soluționate în conformitate cu procedura arbitrajului prevăzută de dispozițiile Legii nr. 51/1995 și a Statutului profesiei de avocat. În opinia recurentei-reclamante, Judecătoria Sectorului 3 București a reținut în mod greșit că încheierea convenției arbitrare exclude competența instanțelor judecătorești pentru soluționarea litigiului din prezentul dosar, din formularea clauzei anterior arătate, rezultând că litigiile puteau fi supuse regulilor de arbitraj. A mai susținut că, în speță, clauza prevăzută la art. 13 din Anexa la contractul încheiat între părți este nelegală întrucât contravine dispozițiilor art. 2.1.8 din Anexa I la Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 1063/2005, referitoare la Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Profesional a Avocaților, potrivit cărora: "Curtea de Arbitraj este competentă să soluționeze următoarele litigii dintre avocați, astfel: (...) litigiile izvorâte din raporturile juridice care apar la încheierea, executarea sau încetarea contractelor de asistență juridică, cu excepția celor privitoare la onorarii care rămân în competența Decanului Baroului, în această calitate, conform dispozițiilor art. 132 din Statutul profesiei". Ca atare, recurenta-reclamantă a subliniat că prezentul litigiu se circumscrie excepției prevăzute de art. 2.1.8 din Anexa I la Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 1063/2005 și a apreciat că soluționarea prezentului litigiu excede competenței Curții de Arbitraj Profesional a Avocaților, precum și că, fiind vorba despre o critică ce vizează competența materială, acest aspect ar fi trebuit invocat din oficiu, neputând opera decăderea. A arătat că instanța inițial învestită, Judecătoria Sectorului 3 București, procedând la verificarea competenței Curții de Arbitraj Profesional a Avocaților, trebuia să constate că litigiul dedus judecății excede competenței acestei instituții și, în conformitate cu art. 554 C. proc. civ., ar fi trebuit să rețină spre soluționare procesul, întrucât convenția arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă. A mai invocat și că, potrivit dispozițiilor art. 7.6. din Anexa nr. II la Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 1063 din data de 7 martie 2005 – Regulile standard de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Profesional a Avocaților – convenția arbitrală poate rezulta și din introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitraj la sediul Baroului ori la sediul Curții de Arbitraj și acceptarea, expresă sau tacită, a pârâtului ca această cerere să fie soluționată de Curtea de Arbitraj. Prin urmare, recurenta-reclamantă a susținut că, per a contrario, dacă a introdus acțiunea în restituirea onorariului la instanța de drept comun, respectiv la Judecătoria Sectorului 3 București, a arătat, implicit, că există obiecții referitoare la existența și eficacitatea convenției arbitrale, astfel că nu se poate reține că nu a invocat în termen legal, respectiv până la data de 22 iunie 2020, aspectul vizând ineficacitatea clauzei compromisorii pentru soluționarea cererii de restituire a onorariului de succes (convenție inoperantă). A arătat și că, în conformitate cu prevederile art. 553 C. proc. civ., încheierea convenției arbitrale exclude competența instanțelor judecătorești pentru prezentul litigiu, iar, în plus, potrivit art. 42 din Anexa II anterior menționată tribunalul arbitral își verifică propria competență de a soluționa litigiul și dacă hotărăște că este competent, încheierea poate fi atacată numai prin acțiunea în anulare introdusă împotriva sentinței arbitrale. Recurenta-reclamantă a menționat că desființarea unei hotărâri arbitrale, în temeiul art. 608 C. proc. civ., se poate face prin raportare la dispoziții de ordine publică, aplicabile în arbitraj, care pot fi identificate prin raportare la principiile procedurale aplicabile în această materie, la care fac trimitere dispozițiile art. 575 alin. (2) C. proc. civ. Ca atare, a solicitat instanței de recurs ca, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., să constate că este inoperantă convenția arbitrală, astfel că se impune anularea sentinței arbitrale nr. 3 din data de 22 martie 2020, pronunțe de Curtea de Arbitraj Profesional a Avocaților, și trimiterea cauzei spre competentă soluționare judecătoriei. Printr-un alt motiv de recurs, recurenta-reclamantă a criticat soluția primei instanțe cu privire la prescripția dreptului de a solicita onorariul de avocat, susținând că acțiunea a fost introdusă cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani, iar acest aspect nu a fost analizat de către prima instanță, deși a fost invocat în conformitate cu dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă SCPA A. a solicitat, în principal, anularea recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecința menținerii, ca legală și temeinică, a sentinței atacate. În susținerea excepției nulității recursului, intimata-pârâtă a arătat că partea a adversă a invocat pur formal prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în condițiile în care, din modalitatea în care este argumentată calea de atac, rezultă că, în realitatea, aceasta și-a exprimat nemulțumirea cu privire la situația de fapt reținută de către curtea de apel și la modul de soluționare a cauzei, reluând argumentele detaliate prin acțiunea în anulare. Pe fondul căii de atac, a considerat că, în speță, criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate. Astfel, a apreciat că instanța de fond a reținut în mod corect că partea adversă este decăzută din dreptul de a invoca neregularități cu privire la existența și validitatea convenției arbitrale, în raport de prevederile art. 608 raportat la art. 592 alin. (1) C. proc. civ. A mai susținut și că, la termenul din data de 22 iunie 2020, recurenta-reclamantă, deși a fost reprezentată convențional de un avocat, nu a invocat nevalabilitatea convenției arbitrale, acceptând, astfel, instrumentarea litigiului de instanța privată și a uzat de argumente ce privesc inoperabilitatea doar ulterior pronunțării în defavoarea sa a sentinței arbitrale. Intimata-pârâtă a menționat și că jurisprudența a statuat că excepțiile privind existența și valabilitatea convenției arbitrale nu pot fi ridicate pentru prima dată în acțiunea în anulare, partea fiind ținută să formuleze obiecțiile în instanța privată și, dacă este cazul să sesizeze tribunalul în condițiile art. 547 C. proc. civ. În legătură cu aspectul vizând legalitatea clauzei arbitrale, a susținut că, în condițiile în care, prin art. 4.7 din contractul de asistență juridică înregistrat sub nr. x din data de 9 iulie 2015 și art. 13 din Anexa la contract, părțile au stabilit ca toate litigiile să fie soluționate prin procedura arbitrajului, nu se poate invoca inexistența, nulitatea sau inoperabilitatea clauzei arbitrale. Reiterând susținerea potrivit căreia recurenta-reclamantă este decăzută din dreptul de a invoca în această fază procesuală neregularități cu privire la existența și valabilitatea convenției arbitrale, a susținut că aceasta nu se justifică și având în vedere art. 4.7 din contractul de asistență juridică în discuție, precum și art. 13 din Anexa la acesta. Referitor la susținerile formulate de către partea adversă prin acțiunea în anulare, a învederat că aceasta nu a arătat că, în cadrul dosarului nr. x/2017, cererea de chemare în judecată a fost anulată de către instanță și nu respinsă. Prin urmare, a apreciat că o soluție dispusă în cadrul acestui dosar, chiar și cu privire la o excepție intermediară, nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat, având în vedere dispozițiile art. 179 alin. (3) C. proc. civ., în speță, neputându-se invoca existența a două hotărâri judecătorești definitive, din moment ce încheierea de ședință din data de 16 iunie 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2017, a fost anulată de către instanța de judecată odată cu cererea de chemare în judecată. Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare. I.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 7 iunie 2022, sub nr. x/2021. I.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 5 octombrie 2022, în temeiul art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 17 ianuarie 2023, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului, inclusiv din perspectiva excepției nulității, invocate de către intimata-pârâtă în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Prioritar, cu privire la excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă SCPA A., prin întâmpinare, Înalta Curte reține că aceasta este neîntemeiată și o va respinge. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității recursului intervine atunci când niciuna dintre criticile formulate de parte nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Or, în speță, această ipoteză nu se verifică, în condițiile în care recurenta-reclamantă a criticat sentința recurată susținând și aducând argumente în sensul că instanța a apreciat în mod greșit că este decăzută din dreptul de a invoca motivul de nulitate arătat, precum și că nu a analizat susținerile sale referitoare la prescripția extinctivă, ceea ce permite încadrarea acestor critici în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin prisma unei pretinse încălcări a unor norme de procedură de natură a atrage nulitatea hotărârii. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legal incidente, Înalta Curte constată următoarele: În speță, cererea adresată Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a avut ca obiect acțiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 3 din data de 22 iunie 2020, pronunțate în dosarul x/2019 de către Tribunalul Arbitral constituit la nivelul Curții de Arbitraj Profesional a Avocaților – Baroul București, cerere formulată de către reclamanta Comuna Cornetu în contradictoriu cu pârâta SCPA A., Prin motivarea cererii recurenta-reclamantă a invocat nulitatea hotărârii arbitrale susținând că litigiul a fost soluționat pe calea arbitrajului în temeiul unei convenții inoperabile prin raportare la acțiunea pe care a formulat-o anterior și care a fost respinsă pentru lipsa dovezii de reprezentant, acțiune soluționată de către Judecătoria Sectorului 3 București, în dosarul nr. x/2017. Față de cele susținute de recurenta-reclamantă, curtea de apel a reținut că partea s-a prevalat de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prevederi potrivit cărora hotărârea arbitrată poate fi desființată prin acțiune în anulare atunci când tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante – această ultimă teză fiind cea pe care recurenta-reclamantă a apreciat-o ca fiind incidentă speței. Cu referire la motivul de nulitate invocat, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 608 alin. (2) rap. la art. 592 și 185 C. proc. civ., reținând că orice obiecție privitoare la existența și eficacitatea convenției arbitrale se impune a fi invocată in limine litis, chiar în fața instanței arbitrale, iar consecința nerespectării termenului procedural este decăderea părții din dreptul de a mai invoca astfel de motive de anulare. Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a arătat că prezentul litigiu se circumscrie excepție prevăzute de art. 2.1.8 din Anexa I la Hotărârea nr. 1063/2015 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România referitoare la Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Profesional a Avocaților, astfel că pricina excede competenței Curții de Arbitraj Profesional a Avocaților, precum și că, fiind vorba despre o critică ce viza necompetență materială, acesta trebuia să fie invocată din oficiu, neputând opera decăderea. Potrivit art. 41.1 din Anexa II la Hotărârea nr. 1063/2015 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, ele au obligația să informeze tribunalul dacă au obiecții în legătură cu competența tribunalului arbitral, iar art. 42.1 din aceeași Anexă prevede că tribunalul arbitral își verifică propria competență de a soluționa litigiul și, dacă hotărăște că este competentă, încheierea poate fi atacată numai prin acțiunea în anulare introdusă împotriva sentinței tribunalului. Aceste dispoziții se regăsesc și în cuprinsul art. 579 alin. (1) și (2) C. proc. civ., care reglementează procedura verificării de către tribunalul arbitral a competenței de soluționare a litigiului. Or, astfel cum s-a mai arătat, prin acțiunea în anulare cu care a învestit curtea de apel, recurenta-reclamantă a susținut că aparține Judecătoriei Sectorului 3 București, și nu tribunalului arbitral, competența de soluționare a cauzei, având în vedere că, în speță, convenția arbitrală este inoperantă, întrucât competența generală și materială a Judecătoriei Sectorului 3 București a fost stabilită prin soluționarea de către această instanță a acțiunii în pretenții pe care a formulat-o anterior împotriva pârâtului SCPA A., ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 și care a fost anulată ca urmare a admiterii excepției lipsei dovezii calității de reprezentant. Ca atare, recurenta-reclamantă, prin cererea cu care a învestit curtea de apel, nu a criticat cele constatate de către tribunalul arbitral în sensul că este competent să soluționeze litigiul, ci a solicitat anularea hotărârii arbitrale prin prisma faptului că, în speță, convenția arbitrală este inoperantă, neformulând critici cu privire la competența de soluționare a cauzei prin raportare la cele prevăzute de art. 2.1.8 din Anexa I la Hotărârea nr. 1063/2015 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, susțineri care au fost formulate pentru prima dată prin prezentul recurs. De altfel, acest aspect nu a fost invocat de către recurenta-reclamantă nici în fața tribunalului arbitral, așa cum prevăd dispozițiile art. 41.1 din aceeași Anexă. Or, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, astfel că, instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile. Excepțiile de la acest drept trebuie să fie expres prevăzut de lege. Astfel, curtea de apel a analizat acțiunea în anularea hotărârii arbitrale în raport de susținerile recurentei-reclamante, cu respectarea principiului disponibilității părților, procedura de formulare a obiecțiilor cu privire la competența tribunalului arbitral, precum și cea în care poate fi atacată hotărârea prin care acesta s-a apreciat competent a soluționa litigiul nestatuând vreo excepție de la acest principiu și, ca atare, nici posibilitatea instanței de a extinde, din oficiu, cadrul procesual al litigiului în sensul dorit de către parte. Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurentei-reclamante în sensul că instanța ar fi trebuit să adauge, din oficiu, la criticile pe care le-a formulat prin acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, argumente vizând necompetența tribunalului arbitral față de prevederile art. 2.1.8 din Anexa I la Hotărârea nr. 1063/2015 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România. Este nefondată și susținerea recurentei-reclamante potrivit cărei curtea de apel a constatat în mod greșit decăderea sa din dreptul de a mai invoca motivul de nulitate. Astfel, prevederile art. 592 alin. (1) și (3) C. proc. civ. stabilesc că: "(1) Orice excepție privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitral, limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicată, sub sancțiunea decăderii, cel mai târziu la acest termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. (3) Neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă nu a fost invocată de cel interesat la termenul la care s-a produs ori, dacă a lipsit la acel termen, la primul termen de judecată la care a fost prezent ori legal citat după producerea neregularității și înainte de a se pune concluzii în fond." În sensul celor reglementate de art. 592 alin. (1) C. proc. civ. sunt și cele statuate de art. 52.1 din Anexa II la Hotărârea nr. 1063/2015 a Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România. Totodată, art. 608 alin. (2) C. proc. civ. dispune că nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale neregularitățile care nu au fost ridicate potrivit art. 592 alin. (1) și (3) sau care pot fi remediate pe calea lămuririi, completării și îndreptării hotărârii. În speță, primul termen de judecată în fața tribunalului arbitral a fost la data de 22 iunie 2020, termen la care părțile au fost legal citate, astfel că, existența și validitatea convenției arbitrale puteau fi puse în dezbatere în mod valabil de către recurenta-reclamantă la acest termen de judecată în fața tribunalului arbitral, întrucât, după acest moment indicat de lege, operează sancțiunea decăderii din dreptul de a mai invoca astfel de excepții. Mai mult decât atât, Înalta Curte reține că, la acel termen de judecată, recurenta-reclamantă a fost reprezentată de avocat și nu a invocat inoperabilitatea convenției arbitrale, ci a susținut acest aspect direct prin motivele acțiunii în anulare cu care au învestit Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în condițiile în care era decăzută din acest drept, potrivit celor prevăzute de art. 592 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că într-o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale, curtea de apel, din perspectiva motivului acțiunii în anularea hotărârii arbitrale invocat de către recurenta-reclamantă, nu a procedat la analizarea pe fond a susținerilor formulate sub aspectul inoperabilității clauzei compromisorii ca efect al soluționării de către Judecătoria Sectorului 3 București a dosarului nr. x/2017, constatând că a intervenit decăderea. Nu poate fi validată critica recurentei-reclamante în sensul aplicării greșite a dispozițiilor art. 592 alin. (1) C. proc. civ., prin reținerea în mod eronat de către curtea de apel a împrejurării că nu a invocat în termen legal, respectiv până la data de 22 iunie 2020, aspectul vizând ineficacitatea clauzei compromisorii, în condițiile în care prin introducerea acțiunii în restituirea onorariului la instanța de drept comun (Judecătoria Sectorului 3), a arătat, implicit, că există obiecții referitoare la existența și eficacitatea convenției arbitrale. Această concluzie, la care recurenta-reclamantă a ajuns prin interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 7.6 din Anexa II la Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 1063/2005 este una forțată, greșită și contrară prevederilor art. 592 alin. (1) C. proc. civ., anterior enunțat, precum și a celor cuprinse în art. 52.1 din anexa menționată, care se referă la ridicare de către parte a unei excepții și nu la o invocare implicită, ce ar rezulta din conduita procesuală a părții. Potrivit dispozițiilor art. 7.6 din Anexa II la Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, la care a făcut referire recurenta-reclamantă: "Convenția arbitrală poate rezulta și din introducerea de către reclamant a unei cereri de arbitraj la sediul Baroului ori la sediul Curții de Arbitraj și acceptarea, expresă sau tacită, a pârâtului ca această cerere să fie soluționată de Curtea de Arbitraj. Acceptarea tacită a pârâtului rezultă din faptul că, deși a fost legal citat, nu se prezintă sau nu obiectează în scris asupra formulării cererii de către reclamant". Utilizat frecvent în interpretarea normelor juridice, raționamentul per a contrario este caracterizat prin faptul că, atunci când o regulă de drept este subordonată anumitor condiții, se poate trage concluzia că opusul acelei reguli este aplicabil când condițiile respective nu sunt îndeplinite. Astfel, o interpretare per a contrario a dispozițiilor invocate de către recurenta-reclamantă ar însemna că nu se poate reține existența unei convenții arbitrale dacă, în condițiile introducerii de către reclamant a unei cereri de arbitraj la sediul Baroului ori la sediul Curții de Arbitraj, pârâtul nu și-a exprimat, expres sau tacit, acceptarea ca această cerere să fie soluționată de Curtea de Arbitraj. Or, interpretarea propusă de către recurenta-reclamantă nu poate fi rezultatul unui atare raționament, textul vizat nefăcând nicio referire la conduita reclamantului care înțelege să se adreseze unei instanțe de drept comun sau la invocarea unor aspecte ce țin de existența sau valabilitatea convenției arbitrale, iar o extindere la o atare ipoteză a textului legal al depăși limitele unei interpretări, chiar și per a contrario, a dispozițiilor invocate. Pe de altă parte, din cuprinsul sentinței civile nr. 10166 din data de 10 octombrie 2019, pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2019, rezultă că, solicitând respingerea excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, invocate de pârâtă prin întâmpinare, recurenta-reclamantă, prin avocat, și-a argumentat poziția susținând că executarea contractului pe calea arbitrajului reprezintă numai o procedură alternativă și nu a formulat susțineri din care să poată rezulta invocarea unor aspecte privitoare la existența și valabilitatea convenției arbitrale. Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a susținut că instanța inițial învestită cu soluționarea prezentei cauze – Judecătoria Sectorului 3 București –, verificând competența Curții de Arbitraj Profesional a Avocaților trebuia să constate că litigiul dedus judecății excede competenței aceste instituții și, în conformitate cu prevederile art. 554 C. proc. civ., să rețină cauza spre soluționare. Această critică nu poate face obiectul analizei prezentei instanței de recurs, întrucât nu vizează hotărârea recurată, ci este îndreptată împotriva sentinței prin care Judecătoria Sectorului 3 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Arbitraj Profesional a Avocaților – Baroul București, care, de altfel, este o hotărâre ce nu este supusă niciunei căi de atac, în conformitate cu prevederile art. 132 alin. (3) C. proc. civ. Nu sunt de natură a atrage caracterul fondat al recursului nici criticile recurentei-reclamante prin care aceasta a arătat că nu au fost analizate de către curtea de apel susținerile sale privitoare la prescripția dreptului de a solicita restituirea onorariului de avocat, aspect pe care l-a invocat în conformitate cu dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. Astfel, este adevărat că, prin acțiunea în anularea hotărârii arbitrale, recurenta-reclamantă, la finalul cererii, a arătat că, în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune, solicită a se observa că acțiunea a fost promovată în interiorul termenului de prescripție de trei ani, însă nu a făcut vreo referire la prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. și nici nu a adus argumente care să tindă a demonstra că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii, o atare referire fiind formulată abia în faza recursului. Ca atare, cum recurenta-reclamantă a solicitat să se constate, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., faptul că, în speță, convenția arbitrală este inoperantă, susținând că din acest motiv se impune anularea sentințe arbitrale, în mod corect curtea de apel a analizat cererea prin raportare la acest unic motiv de nulitate invocat de către parte. Totodată, în condițiile în care cele constatate în sensul decăderii recurentei-reclamante din dreptul de a invoca un atare motiv de anulare a avut drept consecință respingerea acțiunii în anulare, ca neîntemeiate, fără a se mai impune examinarea pe fond a motivului de nulitate, în mod corect curtea de apel nu a mai procedat la o analiză a speței din perspectiva prescripției dreptului material la acțiune, care ar fi putut fi realizată doar în situația prevăzută de art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., ce are drept ipoteză admiterea acțiunii în anulare. În considerarea celor anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna Cornetu împotriva sentinței civile nr. 5F din data de 14 ianuarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.