ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 605/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10 mai 2018 pe rolul Curții de Apel Bacău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/19.04.2018, întocmit de pârâtă.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 121 din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel Bacău a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată. În motivarea recursului se arată, în esență, următoarele: Hotărârea instanței de fond este nelegala, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 77 din Legea nr. 161/2003, art. 46 alin. (1), din Legea nr. 215/2001 și art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004. Din coroborarea art. 77 cu art. 46 rezultă că pentru existenta conflictului de interese este necesar a fi îndeplinite cumulativ 3 condiții:1.exercitarea unei funcții publice; 2.participarea la deliberare si adoptarea unei hotărâri a Consiliului Local; 3. existenta unui interes patrimonial pentru sine/soț. În cauză, nu este îndeplinită condiția existenței interesului patrimonial pentru sine/soț, în condițiile în care nu exista o pagubă în dauna Consiliului Local. În ceea ce privește beneficiul patrimonial, constând în dreptul de exploatare a suprafeței de teren, acesta a fost urmărit la momentul încheierii contractului din anul 2010, aprobat prin HCL din 2011, care avea o valabilitate până în anul 2016, singurul scop al încheierii contractului de arenda din anul 2013, aprobat prin HCL 27/2013, fiind acela al majorării redevenței. Urmare emiterii procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, privind cererea de plata nr. x/15.05.2009 a Consiliului Local Pângărați, prin care A.P.I.A a stabilit un debit in valoare de 532997,45 RON, Primăria Pângărați și Consiliul Local au renegociat contractul de arendă încheiat cu Asociația crescătorilor de animale, cu stabilirea unei redevențe semnificative, astfel încât să fie acoperite debitele unității administrativ teritoriale. Prin Hotărârea de Consiliu Local nr. 27/04.04.2013 s-a aprobat concesionarea suprafeței de 688,88 ha teren, pășuni comunale și păduri de folosință. Redevența a fost stabilită la suma de 80 euro/ha/an. Pană la data de 30.03.2014 concesionarul a achitat suma de 900.000 RON, crescând astfel suma obținută de către Comuna Pângărați de la 13.201 RON/an la suma de 450.000 RON, crescând veniturile de peste 34 de ori. Pornind de la definiția conflictului de interes prevăzută de art. 70, consideră că funcționarul public, persoana verificata, trebuie sa acționeze în beneficiul personal sau pentru orice alta persoana enumerata, însă în cauză funcționarul a acționat doar in interesul unității în slujba căreia se afla. Solicită ca legislația aplicată de către ANI să fie interpretată și în spiritul nu doar în litera ei ce să fie avute în vedere principiile reglementate de articolul 71 din Legea nr. 161/2003: imparțialitatea, integritatea, transparența deciziei și, cu precădere în cauză, supremația interesului public. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 77 din Legea nr. 161/2003, art. 46 alin. l din Legea nr. 215/2001 și art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004 coroborat cu art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate nu a formulat întâmpinare, însă a depus în scris concluzii, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În esență, intimata-pârâtă consideră sentința atacată legală și temeinică în ceea ce privește starea de conflict de interese, generată de faptul că reclamanta, în calitate de consilier local, a votat în mod favorabil pentru adoptarea Hotărârii nr. 27/04.04.2013 privind aprobarea concesionării suprafeței de 688,88 ha pășune comunală din proprietatea publică a comunei Pângărati, hotărâre în temeiul căreia s-a încheiat Contractul de concesiune nr. x/08.04.2013 între Primăria comunei Pângărati și B. (Asociație în cadrul căreia soțul său a deținut calitatea de membru (fondator). În drept, au fost invocate dispozițiile C. proc. civ., Legii nr. 176/2010, Legii nr. 161/2003, Legii nr. 393/2004, Legii nr. 215/2001.

Procedura de soluționare a recursului 5.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 6.05.2020, s-a fixat termen de judecată la data de 30.03.2022, în ședință publică, cu citarea părților. 5.2. La termenul de judecată din data de 30 martie 2022, recurenta-reclamantă A. a depus o cerere cuprinzând critici suplimentare, denumite "motive de nulitate a sentinței de fond". 5.3. La data de 13 septembrie 2022, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea motivelor de nulitate a sentinței atacate, formulate de recurenta-reclamantă, în principal ca tardive și în subsidiar, ca inadmisibile, respectiv ca nefondate, întrucât acestea nu se circumscriu normelor legale și reprezintă veritabile apărări de fond, formulate de recurentă cu încălcarea termenelor procedurale imperative. Intimata invocă dispozițiile art. 489 C. proc. civ. și art. 20 Legea contenciosului administrativ nr. 554/200. 5.4. La data de 21 septembrie 2022, recurenta-reclamantă A. a depus o cerere, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 16 indice 1 a CEDO raportat la art. 2 din Legea 173/2022, prin care a solicitat sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului. 5.5. La data de 20 ianuarie 2023, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a depus concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii privind emiterea unui aviz consultativ de către CEDO. 5.

La termenul de judecată din data de 25 ianuarie 2023, recurenta-reclamantă A. a depus următoarele trei cereri: (i) o cerere de suspendare a cauzei întemeiată pe art. 413 alin. (1) 1 C. proc. civ. (ii) o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; (iii) precum și o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene privind pronunțarea unei hotărâri preliminare. II. Considerentele Înaltei Curți 6. Argumentele de fapt și de drept relevante Prin sentința civilă nr. 121 din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel Bacău a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, având ca obiect Raportul de evaluare ANI cu nr. x/19.04.2018, în ceea ce o privește pe reclamanta A.. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de apel a reținut legalitatea raportului de evaluare în privința existenței conflictului de interese, raportat la faptul că, în data de 04.04.2013, A., în calitate de consilier local în mandatul 2012- 2016 în Consiliul Local al Comunei Pângărați, județul Neamț, a deliberat și a votat, alături de alți 12 consilieri locali, pentru adoptarea Hotărârii nr. 27 prin care a fost aprobată concesionarea, prin atribuire directa, B. - în care soțul reclamantei, C., era membru fondator - a suprafeței de suprafeței de 688,88 ha pășune comunala și păduri de folosință silvopastorală, ce face parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale. In baza acestui act administrativ, în ziua de 08.04.2013 a fost încheiat, cu termen de 15 ani, Contractul de concesiune 3381 care a dat naștere în patrimoniul concesionarei dreptului de exploatare a obiectului concesiunii in schimbul unei redevențe, precum și dreptului de a încasa sume de bani cu titlu de subvenții APIA, drepturi realizate. S-a reținut incidența dispozițiilor art. 70, art. 71, art. 77 din Legea 161/2003, modificată, art. 46 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, republicată și modificată, art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004, care au următorul conținut: Art. 70 definește conflictul de interese ca fiind "situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative." La baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice stau principiile imparțialității, integrității, transparenței deciziei și al supremației interesului public, instituite prin art. 71. Conform art. 77: "Conflictele de interese pentru președinții și vicepreședinții consiliilor județene sau consilierii locali și județeni sunt prevăzute în art. 47 din Legea administrației publice locale nr. 215/2001, cu modificările și completările ulterioare." Art. 46 (1) prevede că: "Nu poate lua parte la deliberare și la adoptarea hotărârilor consilierul local care, fie personal, fie prin soț, soție, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local." Potrivit art. 75 (1): "Aleșii locali (deci inclusiv consilierul local, conform art. 2 alin. (1) din Legea 393/2004) au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorității publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: a) soț, soție, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv;" Prima instanță a concluzionat că, pentru evitarea conflictului de interese reclamanta avea obligația să anunțe, la începutul dezbaterilor, interesul personal pe care îl avea în problema respectivă și să se abțină de la vot, în aplicarea art. 77 alin. (2) și (3) din Legea nr. 393/2004,republicată și modificată.

Analizând cererea de recurs, cererile ulterioare formulate de recurentă și apărările intimatei-pârâte, în ordinea priorității acestora, în funcție de efectele pe care le produce modul lor de soluționare, Înalta Curte constată:

Excepția tardivității motivelor de recurs depuse la termenul de judecată din 30 martie 2022 este întemeiată.

Inițial, criticile recurentei au fost subsumate motivului de casare prevăzut de articolul 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. și au vizat exclusiv greșita aplicare a prevederilor ce reglementează conflictul de interese, din perspectiva inexistenței unui interes patrimonial în persoana reclamantei sau a soțului acesteia, vizavi de existența unui interes public, primordial, al unității administrativ teritoriale, constând în redevența aferentă concesionării unui teren din proprietatea sa publică.

Ulterior, aceasta a adus noi critici sentinței pe care le-a intitulat "motive de nulitate a hotărârii instanței de fond", care se referă, în esență, la: - Încălcarea principiului "iura novit curia", potrivit căruia instanța trebuia să aplice legea cunoscută la momentul soluționării cererii de chemare în judecată, făcând referire la aplicarea prioritară a UE, la încălcarea principiului proporționalității sancțiunilor din Carta drepturilor fundamentale – art. 51, art. 52. Califică această chestiune ca fiind de ordine publică, reglementată de art. 4 C. proc. civ. și art. 148 alin. (2) Constituție, care poate fi invocată oricând, în acest sens făcând referire la decizia ICCJ nr. 2696/20.06.2016 pronunțată în dosar x/2014 . - Încălcarea principiului legalității și interpretării restrictive a dispozițiilor ce conțin restrângeri ale drepturilor civile și prevăd sancțiuni civile - în sensul că abaterea disciplinară nu poate fi extinsă la alte situații decât cele prevăzute de art. 77 cu art. 46. - Încălcarea dispozițiilor privitoare la nulitatea absolută a actelor solicitate de inspectorul ANI, în lucrarea nr. 8299/C/II/26.02.2016, inclusiv a Raportului de evaluare nr. x/19.04.2018, înainte de informarea persoanei cercetate – art. 20, art. 13 Legea nr. 176/2010. - Nulitatea hotărârii pentru nelegala procedură de comunicare a actelor cu date cu caracter personal, invocând în susținere cauza CJUE C-201/14 Bara și alții. Aceste noi critici au fost scoase intenționat din sfera motivelor de recurs, întrucât tardivitatea formulării lor, ca motive de recurs, este o chestiune necontestată.

Lămurind sintagma "motive de nulitate a hotărârii instanței de fond" versus "motive de recurs", Înalta Curte face trimitere la art. 405 C. proc. civ., potrivit căruia: "Nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute de lege, în afară de cazul când legea prevede în mod expres altfel."

Această dispoziție consacră principiul potrivit căruia nulitatea unei hotărâri nu poate fi cerută decât prin intermediul căilor de atac, principiul valabil pentru orice fel de hotărâre, astfel că, în materia nulității hotărârilor, nu sunt aplicabile dispozițiile articolului 178, dispoziții generale referitoare la mijloacele de invocare a nulității absolute a actelor de procedură.

Dacă articolul 178 reglementează regimul invocării nulității absolute a actelor de procedură, în orice stare a judecății cauzei, dacă legea nu prevede altfel, și instituie regula că toate cauzele de nulitate a actelor de procedură deja efectuate trebuie invocate deodată, sub sancțiunea decăderii părții din dreptul de a le mai invoca, articolul 405 reprezintă o dispoziție derogatorie aplicabilă hotărârilor judecătorești.

Chiar și în accepțiunea normei generale, reprezentată de articolul 178, invocarea unității absolute "în orice stare a judecății cauzei" presupune mai multe distincții printre care și aceea că, în primă instanță, nulitatea absolută a actului de procedură poate fi invocată oricând, până la momentul închiderii dezbaterilor în fond, dacă legea nu dispune altfel, iar în căile de atac nulitatea absolută a actului de procedură efectuat în primă instanță, nu poate fi invocat decât ca motiv de apel ori de recurs. Modul de invocare a nulității actelor de procedură, ca normă generală, este excepția procesuală însă, dacă în cauză a fost pronunțată o hotărâre judecătorească, neregularitățile procedurale ce privesc judecata acesteia pot fi susținute exclusiv prin intermediul căilor de atac, întrucât legea prevede altfel.

Revenind însă la norma specială cuprinsă de articolul 405, aplicabil în speță, se va reține că principiul în discuție este un reflex al principiului legalității căii de atac, hotărârea judecătorească fiind supusă controlului judiciar ierarhic, doar în cazurile și condițiile prevăzute de lege.

Întrucât excepțiile de la regulă sunt de strictă interpretare și aplicare, concluzionând, Înalta Curtea constată că, în speță, toate "motivele de nulitate a hotărârii instanței de fond" sunt chestiuni de nelegalitate ale hotărârii atacate, de drept material, care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de articolul 488 aliniatul 1 punctul 8 C. proc. civ. și care trebuiau invocate fie prin cererea de recurs, fie prin cerere separată, dar în termenul de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

În plus, chestiunile ridicate de reclamantă prin această cerere nu sunt de ordine publică, cu mențiunea că instanța este singura în drept să invoce motive de casare de ordine publică după împlinirea termenului de recurs, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, având în vedere că aceste motive noi de recurs au fost invocate cu nerespectarea termenului de recurs, Înalta Curte va admite excepția invocată și, le va respinge, ca tardive.

Consecința acestei soluții este aceea că "motivele de nulitate a hotărârii" invocate prin cererea din data de 30.03.2022 nu vor fi analizate de instanța de recurs, legal investită doar cu motivele de casare (și criticilor subsumate) din cuprinsul cererii de recurs formulată în termen legal.

Motivul de recurs cu care Înalta Curte este legal sesizată vizează aplicarea greșită a normelor de drept material reprezentate de art. 77 Legea nr. 161/2003, art. 46 alin. (1) Legea nr. 215/2001 și art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Argumentele recurentei se referă, însă, la o singură chestiune privită din mai multe perspective, și anume: inexistența interesului patrimonial pentru recurentă sau soțul acesteia.

Or, numai în raport de acest motiv și aceste argumente trebuie soluționate și celelalte cereri ale recurentei, întrucât orice cereri excedentare nu prezintă relevanță în soluționarea cererii de recurs.

Cu privire la cererea de aviz consultativ CEDO Recurenta solicită sesizarea Curții Europene a Drepturilor Omului pentru emiterea unui aviz consultativ cu privire la următoarele chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția pentru apărarea drepturilor omului: 1. Procedura de evaluare a conflictelor de interese desfășurată de ANI în temeiul Legii nr. 176/2010, care potrivit legislației naționale este o procedură civilă, este o procedură penală prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravității sancțiunii? 2. Dacă răspunsul la chestiunea de principiu evocată anterior este afirmativ, procedurii de evaluarea a conflictelor de interese i se aplică principiul proporționalității sancțiunilor și pedepselor? 3. Sancțiunea interdicției de a ocupa funcții publice (alese) pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, care se aplică direct/automat, în virtutea legii, în cazul constatării definitive a unui conflict de interese este compatibilă cu principiul proporționalității și pedepselor (art. 3, 6 și 7 CEDO)? 4. Imposibilitatea de a contesta sancțiunea interdicției de a ocupa funcții publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, sancțiune care intervine automat, în temeiul legii, reprezintă o ingerință nejustificată/disproporționată a dreptului de acces la justiție/la o cale de atac efectivă și astfel contravine cerințelor prevăzute de art. 13 din Convenție? În susținerea acestei cereri, recurenta arată că procedura solicitării de emitere a unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu a fost instituită în scopul asigurării unei jurisprudențe cât mai unitare între statele membre cu privire la drepturile reglementate prin CEDO precum și al degrevării instanței europene, prin reducerea numărului mare de plângeri care sunt adresate acesteia, sens în care a fost adoptat Protocolul nr. 16 la Convenție, ratificat și de către România prin adoptarea Legii nr. 173/2022 (publicată în monitorul oficial, partea I nr. 560 din 08.06.2022). Raportat la dosarul cauzei, cu privire la primele două chestiuni de principiu, subliniază că domeniul conflictelor de interese este un domeniu prin care se aduc restrângeri drepturilor fundamentale, atât prin instituirea abaterii - conflictul de interese cât și prin gravitatea sancțiunilor aplicabile, că potrivit unei jurisprudențe constante a CEDO, materia penală nu acoperă numai sfera care este definită formal astfel potrivit dreptului național (primul criteriu), prin incriminarea unor fapte ca fiind infracțiuni, ci și unele abateri administrative, mai ales disciplinare, în funcție de alte două criterii alternative, așa cum a decis Curtea în Cauza Engel ș.a. c. Olandei: natura abaterii și natura și gravitatea sancțiunii și că, referitor la abaterea disciplinară a conflictului de interese, din conținutul art. 25 din Legea 176/2010, aceasta are un caracter exclusiv punitiv: atât sancțiunea principală a eliberării din funcție, cât și sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa orice funcție publică electorală timp de 3 ani. Analizând criteriile naturii penale a sancțiunii, concluzionează că abaterea administrativă a conflictelor de interese prevăzută de art. 25 din Legea 176/2010 este de natură penală, iar procedura de evaluare a conflictelor de interese este o procedură penală, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. Prin raportare la jurisprudența națională, consideră că se impune emiterea unui aviz consultativ cu privire la această chestiune de principiu, Curtea EDO fiind singura în măsură să stabilească în concret. Cu privire la aplicarea principiului proporționalității sancțiunilor și pedepselor în materia conflictelor de interese și conformitatea interdicției exercitării de funcții alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010, cu drepturi și principii garantate de Convenție (art. 3, 6 și 7), cu trimitere la cauza Vinter și alții împotriva Regatului Unit, Cererile nr. 66069/09, 130/10 și 3896/10, punctul 835 și 1026, concluzionează că principiul proporționalității impune, pe de o parte, ca sancțiunea aplicată să corespundă gravității încălcării și, pe de altă parte, ca la determinarea sancțiunii, precum și la stabilirea cuantumului sancțiunii să se țină seama de împrejurările individuale ale speței. Or, aceste aspecte al proporționalității sunt încălcate de sancțiunea interdicției privind ocuparea oricărei funcții alese prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010. Cu privire la imposibilitatea de a contesta/ataca aplicarea interdicției de a mai ocupa funcții publice timp de 3 ani, reglementată de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, susține că aceasta contravine cerințelor prevăzute de art. 13 din Convenție și consideră că recurenta A. trebuie să dispună de un mecanism care să permită pronunțarea unei hotărâri pe fond cu privire la pretenția sa (respectiv analiza interdicției prevăzute de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 din perspectiva proporționalității). O eventuală soluție de respingere a recursului formulat de Recurenta-reclamantă A. atrage în mod automat aplicarea sancțiunii interdicției de 3 ani în temeiul legii, ope legis, fiind exclusă o procedură ulterioară, administrativă sau judiciară, de aplicare a acestei sancțiuni. Caracterul ope legis, al aplicării de drept, automate, în temeiul legii, al acestei interdicții (sancțiuni) este indubitabil, fiind stabilit inclusiv printr-o Decizie ÎCCJ nr. 69/2017, pronunțată în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Intimata consideră, în apărare, că cererea nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 173/2022, în sensul în care, dispozițiile legale supuse interpretării sunt clare și concise, fără a prezenta dificultate serioasă de interpretare. Pe de altă parte, susține că obiectul cauzei nu vizează legalitatea sau proporționalitatea unei măsuri aplicate reclamantului, ci verificarea legalității raportului de evaluare, raport prin care ANI nu dispune aplicarea unor sancțiuni sau interdicții, ci doar sesizează organele competente în vederea declanșării procedurii disciplinare conform art. 22 alin. (3) din Legea nr. 176/2020.

Înalta Curte reține că, în temeiul art. 2 alin. (1) Legea nr. 173 din 8 iunie 2022, "Înalta Curte de Casație și Justiție poate solicita Curții Europene a Drepturilor Omului emiterea unui aviz consultativ cu privire la chestiuni de principiu privind interpretarea ori aplicarea drepturilor și libertăților din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau la protocoalelor la aceasta, în cazul în care apreciază că avizul consultativ este necesar pentru clarificarea unor aspecte ale cauzei în vederea pronunțării hotărârii: a) în materie civilă, când este investită cu judecarea cauzei în recurs sau, după caz, în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept;…"

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate a cererii de aviz consultativ al CEDO: i) existența unei cauze în materie civilă, aflată în curs de judecată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție; ii) cauza care face obiectul judecății să se afle în recurs sau în procedura sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept; iii) solicitarea să privească chestiuni de principiu de interpretare ori aplicare a drepturilor și libertăților din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau din protocoalele la aceasta; iv) soluționarea cauze (ori doar anumite aspecte ale acesteia) să depindă de chestiunea de principiu a cărei lămurire se cere. În plus, din modul de redactare a textului de lege rezultă că solicitarea avizului consultativ este o chestiune lăsată la libera apreciere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind obligatoriu.

Dacă primele condiții sunt îndeplinite, cauza aflându-se în recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție iar solicitarea recurentei privește, la nivel de aparență, interpretarea art. 6 CEDO, se impune a reține, fără putință de tăgadă, că ultima condiție nu este îndeplinită.

Raportat la motivul de recurs și argumentele ce îl susțin (paragrafele 20-21): natura abaterii, natura și gravitatea sancțiunii, aplicarea sau nu a principiului proporționalității sancțiunii sunt chestiuni care nu fac obiectul analizei în recurs. Recurenta nu a investit legal instanța de recurs cu analiza acestor chestiuni, ridicate tardiv și respinse, ca atare, de Înalta Curte (paragraful 19).

În consecință, în contextul arătat, limitele învestirii Înaltei Curți și motivele recursului formulat de reclamantă în termen legal, obligă instanța de recurs, conform art. 477 din C. proc. civ. (aplicabil și în recurs, în temeiul art. 494 C. proc. civ.), să dezlege numai chestiunea existenței interesului patrimonial al reclamantei sau al soțului ei în adoptarea HCL Pângărați nr. 27/2013 și aplicarea cu prioritate a interesului public.

Chestiunea naturii abaterii și sancțiunii ori modalitatea aplicării sancțiunii nu au fost contestate de reclamantă prin cererea de recurs.

Mai mult, în consens cu poziția intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că obiectul judecății este reprezentat de un raport de evaluare prin care nu sunt aplicate sancțiuni ci doar se constată existența unor incidente de integritate, sancțiunea fiind aplicată, ulterior, în situația rămânerii definitive a raportului de evaluare, de instituția din care face parte persoana evaluată, în urma unei proceduri disciplinare, așa cum dispune art. 22 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Numai în cazul reținerii unei abateri și aplicării unei sancțiuni, actul de sancționare (sau actul prin care se constată decăderea persoanei din dreptul de a ocupa anumite funcții pentru o perioadă de 3 ani) poate fi supus cercetării legalității de către instanța de judecată, cale pe care pot fi ridicate și pot fi soluționate, criticile de nelegalitate cu privire la natura abaterii și sancțiunii aplicate, inclusiv modul de aplicare automată a decăderii din dreptul de a ocupa anumite funcții pentru o perioadă de trei ani.

Aceste argumente sunt suficiente, în opinia Înaltei Curți, pentru a fundamenta concluzia lipsei de legătură a cererii de aviz CEDO cu cauza aflată pe rolul instanței de recurs, motiv pentru care cererea recurentei va fi respinsă.

Cu privire la cererea de suspendare a judecății, în temeiul art. 413 alin. (1) indice 1 C. proc. civ. Această cerere are ca reper sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene de către Curtea de Apel Timișoara, (investită cu o cauză similară având ca obiect contestație împotriva Raportului de evaluare nr. x/25.11.2019 emis de către Agenția Națională de Integritate), cu o trimitere preliminară privind următoarele întrebări: 1. Principiul proporționalității pedepselor, conținut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică și altor fapte decât cele definite în mod formal de legea națională ca fiind infracțiuni, dar care pot fi considerate "acuzații în materie penală", în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravității sancțiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării conflictelor de interese, care poate conduce la aplicarea sancțiunii complementare constând în interdicția de a ocupa funcții publice alese pentru o perioadă de 3 ani? 2. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 1 este afirmativ, principiul proporționalității pedepselor, conținut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese a unei persoane ce ocupă o funcție de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită? 3. Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, precum și dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese a unei persoane ce ocupă o funcție publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită? Trimiterea preliminară formulată de către Curtea de Apel Timișoara a fost înregistrară pe rolul CJUE și face obiectul Cauzei preliminare C-40/21. Recurenta apreciază că soluționarea cauzei preliminare C-40/21, respectiv răspunsul la întrebările formulate, are o deosebită importanță și pentru soluționarea prezentei cauze.

Înalta Curte reține că potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 1 C. proc. civ. instanța poate suspenda judecată când, într-o cauză similară, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară. În cauza C-40/21 instanța europeană este chemată să se pronunțe cu privire la interpretarea art. 49, 15 și 47 Carta drepturilor fundamentale, art. 6 CEDO, respectiv dacă normele invocate se opun unei reglementări naționale privind sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese pentru o perioadă prestabilită de 3 ani.

Având în vedere obiectul întrebării preliminare și particularitățile speței de față, aflată în recurs, pentru argumentele deja expuse în paragrafele 28-32, contrar poziției recurentei, Înalta Curte opinează că soluționarea recursului nu depinde de chestiunile ce fac obiectul trimiterii preliminare C-40/21, o eventuală decizie a instanței europene în această cauză nefiind necesară pentru soluționarea căii extraordinare de atac, prin urmare, va respinge cererea de suspendare a judecății recursului în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 indice 1 C. proc. civ.

Cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: 1. Având în vedere că interdicția de 3 ani prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 se aplică de drept, în temeiul legii, ope legis, ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare încheiat de Agenția Națională de Integritate (ANI) în privința unei incompatibilități/unui conflict de interese, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei alte proceduri și fără a exista posibilitatea practică de contestare a acestei sancțiuni, pentru că aceasta începe să producă efecte chiar din momentul rămânerii definitive a raportului prin respingerea definitivă a contestației împotriva raportului de evaluare, în cadrul acestei contestații instanța de contencios administrativ va verifica și proporționalitatea sancțiunii interdicției de 3 ani cu abaterea săvârșită? 2. Dacă răspunsul la prima întrebare este afirmativ și instanța de contencios administrativ va analiza legalitatea raportului de evaluare și din perspectiva respectării principiului proporționalității sancțiunii interdicției de 3 ani, aceasta, chiar dacă va reține existența unei incompatibilități/unui conflict de interese, poate dispune anularea raportului de evaluarea pentru motivul că, în caz contrar, rămânerea definitivă a acestuia ar atrage aplicarea de drept, în temeiul legii, ope legis a interdicției de 3 ani și astfel s-ar încălca principiul proporționalității sancțiunilor Dispozițiile legale referitoare la chestiunile de drept în discuție. Articolul 25 alin. (2) din Legea 176/2010 are următorul conținut: "(2) Persoana eliberată sau destituită din funcție potrivit prevederilor alin. (1) sau față de care s-a constatat existența conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcție sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepția celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituiri din funcția ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcție eligibilă, nu mai poate ocupa aceeași funcție pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului. În cazul în care persoana nu mai ocupă o funcție sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate ori a conflictului de interese, interdicția de 3 ani operează potrivit legii, de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, respectiv a rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de confirmare a existenței unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate." Recurenta susține că problema de interpretare a acestui text de lege rezultă din faptul că sancțiunea interdicției de 3 ani, aplicabilă ope legis, îngrădește pentru o perioadă de 3 ani dreptul fundamental de a fi ales, precum și dreptul fundamental la muncă, fiind astfel o sancțiune gravă, pentru care nu există nicio reglementare legală a unui control al proportionalității. Singura ocazie în care ar putea fi efectuat un control al proportionalității sancțiunii cu abaterea săvârșită este în cadrul contestației împotriva raportului de evaluare emis de Agenția Națională de Integritate (ANI), când instanța analizează împrejurările de fapt și de drept ale presupusului incident de integritate.

Asupra admisibilității sesizării, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 519 din C. proc. civ., dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Conform art. 520 alin. (1) C. proc. civ., sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac, iar dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit dispozițiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și al părților, iar aliniatul 2 prevede că, prin încheiere, cauza va fi suspendată până la pronunțarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: i) existența unei cauze aflate în curs de judecată; ii) cauza care face obiectul judecății să se afle în competenta legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; iii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; iv) soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; v) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; vi) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; vii) problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, norma legală fiind susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite.

Primele trei condiții sunt îndeplinite, nefiind necesară o discuție suplimentară, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție este legal investită cu soluționarea căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri pronunțare în materia contenciosului administrativ de către Curtea de apel.

Cu privire la condiția iv) – a legăturii cu cauza– Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită, pentru argumentele deja relevate în paragrafele 28-32.

Soluționarea recursului nu depinde de chestiunile a căror lămurire se solicită, respectiv, nici de aplicarea de drept a interdicției de 3 ani prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, ca urmare a rămânerii definitive a raportului de evaluare încheiat de Agenția Națională de Integritate în privința conflictului de interese și nici de analiza legalității raportului de evaluare din perspectiva respectării principiului proporționalității acestei sancțiuni, întrucât calea extraordinară de atac este limitată la criticile din cererea de recurs care nu vizează aceste chestiuni.

Potrivit art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac care analizează legalitatea hotărârii atacate în cazurile strict reglementate de lege și în limita criticilor formulate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, ca inadmisibilă, nefiind întrunite în mod cumulativ toate condițiile prevăzute de art. 519 C. proc. civ.

Cu privire la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pe calea procedurii trimiterii preliminare cu următoarele întrebări: 1. Posibilitatea (perspectiva) exercitării unei evaluări a averii, a incompatibilităților și a conflictelor de interese, de către Agenția Națională de Integritate - ANI, în privința judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluționează contestațiile tuturor persoanelor vizate de rapoartele Agenției și în care Agenția este parte - posibilitate care nu este îngrădită sau însoțită de garanții - este contrară articolului 2 TUE, privind statul de drept, și articolului 19 alin. (1) TUE, coroborat cu articolul 47 alin. (1) și (2) CDFUE, privind dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, pentru că nu exclud orice îndoială legitimă privind existența unei influențe exterioare asupra activității de judecată a acestor contestații și nu înlătură astfel o lipsă a aparenței de independență sau de imparțialitate a acestora, care aduce atingere încrederii pe care justiția trebuie să o inspire justițiabililor într-o societate democratică și într-un stat de drept? 2. Articolele 10, 11 și 13 din Directiva 95/46 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naționale precum cele în discuție în litigiul principal, care permit unei autorități a administrației publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorități a administrației publice cu atribuții în evaluarea conflictelor de interese și incompatibilităților persoanelor care ocupă funcții publice și prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare? 3. Principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor, conținut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică și altor fapte decât cele definite în mod formal de legea națională ca fiind infracțiuni, dar care pot fi considerate "acuzații în materie penală", în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravității sancțiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării conflictelor de interese sau a stării de incompatibilitate, care poate conduce la aplicarea sancțiunii complementare constând în interdicția de a ocupa funcții publice alese pentru o perioadă de 3 ani? 4. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 4 este afirmativ, principiul proporționalității infracțiunilor și pedepselor, conținut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei stări de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o funcție de demnitate publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită? 5. Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 și 40 din Cartă, precum și dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislația națională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei stări de incompatibilitate în ceea ce privește o persoană ce ocupă o funcție publică aleasă, în mod automat, în baza legii (ope legis), sancțiunea complementară a interdicției de a ocupa funcții publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancțiuni proporționale cu abaterea săvârșită?

Primordial, Înalta Curte amintește că potrivit art. 267 alin. (1) lit. b) TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar "cu privire la interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii". Potrivit alin. (2), "În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune" iar potrivit alin. (3), în "cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea." Totuși, potrivit unei practici constante a CJUE (cauza CILFIT, C-283/81), instanța națională nu are această obligație dacă este îndeplinită una din următoarele condiții: - dacă se stabilește că respectiva chestiune de interpretat este irelevantă în cauza dedusă judecății; - dacă prevederea UE a făcut deja obiectul interpretării CJUE; - dacă interpretarea dreptului UE este atât de evidentă încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile (Teoria actului clar). Înalta Curte observă că Dreptul UE a asimilat Convenția (CEDO) precum și întreaga Cartă a drepturilor omului dar și că România le-a încorporat în ordinea juridică internă. În continuare, Înalta Curte consideră necesar a prezenta, în esență, și recomandările Curții europene de justiție (Recomandări în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare 2019/C 380/01 pct. 3 din Introducere), conform cărora: "Competența Curții de a se pronunța cu titlu preliminar cu privire la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii se exercită la inițiativa exclusivă a instanțelor naționale, indiferent de împrejurarea dacă părțile din litigiul principal și-au exprimat sau nu și-au exprimat dorința cu privire la o sesizare a Curții. Întrucât este chemată să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată, instanța națională sesizată cu soluționarea unui litigiu – și numai ea – este cea care are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții." În privința obiectului și întinderii cererii de decizie preliminară, se recomandă la pct. 8: "Cererea de decizie preliminară trebuie să se refere la interpretarea sau la validitatea dreptului Uniunii, iar nu la interpretarea normelor dreptului național sau la aspecte de fapt invocate în cadrul litigiului principal." iar pct. 9 cere instanței de trimitere să identifice cu precizie dispozițiile de drept al Uniunii a căror interpretare este solicitată sau a căror validitate este pusă în discuție. Pct. 26 subliniază rolul pe care Curtea îl are în cadrul procedurii preliminare, și anume acela de a contribui la administrarea efectivă a justiției în statele membre, iar nu de a formula opinii consultative cu privire la chestiuni generale sau ipotetice. În ceea ce privește trimiterile preliminare care se referă la interpretarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pct. 10 relevă faptul că "este important să se amintească faptul că, în temeiul articolului 51 alin. (1) din aceasta, dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Deși ipotezele unei asemenea puneri în aplicare pot fi diverse, este totuși necesar ca din cererea de decizie preliminară să reiasă, în mod clar și neechivoc, că o altă normă de drept al Uniunii decât carta este aplicabilă cauzei principale. Întrucât Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra unei cereri de decizie preliminară atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, dispozițiile cartei eventual invocate de instanța de trimitere nu pot constitui prin ele însele temeiul acestei competențe." Nu în ultimul rând, CJUE a statuat că, pe această cale, nu fixează reguli procedurale naționale, ci enunță exigențele dreptului UE care trebuie satisfăcute confirmând constant principiul autonomiei instituționale a Statelor membre în materie de organizare judiciară și de drept procedural: "în absența reglementării comunitare, aparține ordinii juridice interne a fiecărui Stat membru de a stabili jurisdicțiile competente, modalitățile de acțiune în justiție și procedurile destinate să asigure protecția drepturilor justițiabililor, ca efect al dreptului comunitar" (CJUE hot. Mireco/10.07.1980).

Aplicând aceste recomandări, principii și jurisprudență CJUE în speță, Înalta Curte constată că întrebările recurentei, referitoare la încălcarea drepturilor prevăzute de articolului 2 și 19 alin. (1) Tratatul UE, articolele 15, 39, 40, 47 alin. (1) și (2), 49 Carta Drepturilor Fundamentale ale UE, art. 6 CEDO, articolele 10, 11 și 13 din Directiva 95/46 privind protecția persoanelor fizice nu sunt pertinente. Pe de o parte, recursul nu privește niciuna dintre chestiunile ce fac obiectul cererii recurentei, pentru argumentele expuse în paragrafele 28-32, respectiv 40-42, din prezentele considerente. Nicio întrebare nu vizează criticile din cererea de recurs privind inexistenței interesului patrimonial în persoana cercetată ori a soțului acesteia, lipsa pagubei ori prevalența interesului public al unității administrativ teritoriale, fiind, deci, lipsite de pertinență în soluționarea recursului.

Pe de altă parte, se constată că prima întrebare vizează o situație pur ipotetică, fără corespondență în cauza concretă dedusă judecății, întrucât nu s-a pus în discuție imparțialitatea și independența judecătorului. Această întrebare se referă la situația exercitării activității de evaluare a ANI și în privința judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluționează cauzele persoanelor vizate de rapoartele ANI, situație pe care intimatul-reclamant o găsește contrară art. 2 TUE și art. 19 alin. (1) TUE coroborat cu art. 47 alin. (1) și (2) CDFUE. Deci recurentul pune problema dacă completurile de judecată ale secțiilor de contencios administrativ ale ICCJ-SCAF și curților de apel, competente să soluționeze contestațiile împotriva rapoartelor de evaluare, pot reprezenta instanțe imparțiale și independente, având în vedere că judecătorii pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de către ANI, care este parte în dosarele judecate. Ar rezulta că intimatul-reclamant are o îndoială cu privire la independența și imparția