Decizia nr. 1522/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2015, astfel cum a fost precizată la data de 03.11.2015 reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, anularea deciziei nr. 13/14.04.2015. La termenul de judecată din data de 16.09.2022 (în rejudecare) reclamanta S.C. A. S.R.L. a depus cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. (4) și art. 62 alin. (1) și (2) din Legea nr. 21/1996, în forma anterioară modificărilor intervenite prin O.U.G. nr. 31/2015. 1.

Încheierea instanței de fond Prin încheierea din 25 noiembrie 2022 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (veche) s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 26 alin. (4), art. 62 alin. (1) și (2) din Legea nr. 21/1996, în forma anterioară modificărilor intervenite prin O.U.G. nr. 31/2015, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței. Totodată, s-a respins cererea de suspendare a judecății pricinii, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii din 25 noiembrie 2022 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (veche) a declarat recurs reclamanta, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a susținut că prima instanță s-a substitut Curții Constituționale a României, realizând un control de admisibilitate a excepției, în afara cadrului legal. A subliniat faptul că, până în prezent, atât Curtea de Apel București, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție au apreciat în dosare similare, având ca obiect anularea aceleiași Decizii a Consiliului Concurenței nr. 13/2015, că o astfel de excepție, asupra celor două norme din Legea Concurenței este admisibilă, și au sesizat Curtea Constituțională (dosarul nr. x/2015 - cauza Maspex și dosarul nr. x/2015 – cauza Auchan). Or, din moment ce ambele excepții de neconstituționalitate care au același obiect ca și excepția invocată de A., au fost considerate admisibile de către instanțele ordinare, urmând ca admisibilitatea să fie tranșată definitiv de către Curtea Constituțională, iar Curtea de Apel București cunoștea acest fapt (încheierile de sesizare a Curții Constituționale, pronunțate în ambele dosare menționate anterior fiind depuse la termenul de judecată din 11.11.2022), în realitate Curtea de Apel și-a arogat prerogativele Curții Constituționale și a decis în avans de aceasta că nu se impune analiza pe fond a constituționalității celor două texte de lege invocate. Astfel, recurenta-reclamantă a considerat că, prin soluția adoptată, instanța de fond a aplicat inechitabil și discriminatoriu legea, cu încălcarea art. 6 și 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, depășindu-și competențele. Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează interpretarea dată de prima instanță cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a sesizării Curții Constituționale prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992. A arătat că, instanța de judecată în fața căreia a fost ridicată excepția de neconstituționalitate trebuie să verifice admisibilitatea în raport de criteriile prevăzute la alin. (1) - (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992. Consideră că aceste condiții sunt îndeplinite în prezenta cauză. Astfel, excepția a fost invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești; privește neconstituționalitatea unor norme juridice în vigoare; normele juridice vizate au legătură cu soluționarea cauzei, fiind esențiale pentru soluționare; niciuna dintre normele juridice în discuție nu a fost declarată anterior neconstituțională. În esență, a susținut că litigiu ridică două problematici din perspectiva compatibilității cu principiul constituțional al legalității, respectiv: • Dacă art. 62 (fost 59) alin. (1) din Legea concurenței în forma în vigoare anterior modificării prin O.U.G. nr. 31/2015 (i) îndeplinește cerințele de precizie, claritate și previzibilitate conform principiului legalității având în vedere caracterul vag și imprecis al sintagmelor "orice acțiune", "în scopul declanșării investigației", "procedurile legale", care au generat deja în practică interpretări divergente chiar și la nivelul Înaltei Curți, și (ii) dacă această normă poate fi interpretată constituțional și conform principiului legalității în sensul că orice act emis sau fapt întreprins de Consiliul Concurenței este interumptiv de prescripție, respectiv, dacă sintagma din art. 62 (fost 59) alin. (2) lit. c) din lege, "începerea procedurilor legale" poate fi interpretată extensiv și dincolo de ratio legis ca incluzând nu numai declanșarea procedurii de investigație prin ordinul de începere a investigației, ci și desfășurarea ei efectivă; • Dacă art. 26 alin. (4) din Legea concurenței poate fi interpretat constituțional și conform principiului legalității în sensul că actul de constatare și sancționare a contravențiilor la Legea concurenței poate să fie altul decât decizia emisă de Consiliul Concurenței în forma prevăzută de lege, act administrativ, motivat, comunicat întreprinderii sancționate și susceptibil de recurs judiciar, respectiv dacă un astfel de act de constatare și sancționare poate fi considerat a fi minuta deliberărilor Plenului Consiliului Concurenței (act nemotivat, necomunicat părților și pentru care nu se prevede nicio procedură de contestare). Ambele întrebări antamează aceeași problemă de fond, respectiv dacă regimul sancționator în materie contravențională de dreptul concurenței în temeiul textelor legale sus menționate îndeplinește condițiile de previzibilitate, transparență și neretroactivitate impuse de principiul constituțional al legalității. Clarificările solicitate Curții Constituționale în speța de față au menirea de a tranșa interpretarea pe care instanța de judecată o poate da regimului sancționator în materia dreptului concurenței pentru a se înscrie în limitele Constituției. Or, Curtea Constituțională a admis în repetate rânduri că poate fi sesizată inclusiv cu interpretarea dispozițiilor legale în spiritul Constituției, mai ales în cazul unor omisiuni legislative sau a lipsei de precizie a legii, aceasta fiind și opinia doctrinară în materie (cu titlul exemplificativ a făcut trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 349 din 19 decembrie 2001). De asemenea, a arătat că excepția de neconstituționalitate ridicată nu este inadmisibilă prin raportare la obiectul ei și nu contravine niciuneia dintre prevederile cuprinse în alin. (1) – (3) din art. 29 al Legii nr. 47/1992. Pe de o parte, art. 62 (fost 59) alin. (1) și (2) din Legea concurenței, ca normă incidență în cauză, în temeiul principiului tempus regit actum, fiind în vigoare la momentul aplicării sancțiunii de către Consiliul Concurenței, este neconstituțională prin raportare la imprecizia sa, încălcând principiul legalității și al securității circuitului civil, iar pe de altă parte, art. 26 alin. (4) din Legea concurenței este neconstituțional numai dacă este interpretat în sensul de a include minuta deliberărilor (un fapt juridic care nu satisface condițiile actului administrativ cu caracter individual) în șirul actelor prin care Consiliul Concurenței aplică sancțiuni contravenționale. A menționat că, prin critica de constituționalitate adusă art. 62 (fost 59) alin. (1) și (2) din Legea concurenței, recurenta-reclamantă nu încearcă să obțină o îndrumare privind aplicarea legii. Critica de neconstituționalitate formulată privește exclusiv imprecizia normei cu privire la actele interumptive de prescripție, prin aceasta fiind încălcate garanțiile constituționale. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate a art. 26 alin. (4) din Legea concurenței, recurenta-reclamantă a arătat că se solicită Curții Constituționale pronunțarea unei decizii neutralizante, prin care se va consacra o anumită interpretare care asigură caracterul constituțional al textului de lege. Mai precis, se solicită să se elimine indirect viciul de neconstituționalitate care afectează textul de lege criticat, prin clarificarea înțelesului constituțional al normei criticate. Totodată, recurenta-reclamantă a exemplificat mai multe decizii ale instanței de contencios constituțional de clarificare a înțelesului constituțional al unei norme juridice aplicabile într-un proces pendinte (Decizia nr. 9/1993, Decizia nr. 34/1993, Decizia nr. 349/2001, Decizia nr. 766/2001), considerând că excepția de neconstituționalitate ridicată este admisibilă și din perspectiva scopului urmărit. În opinia sa, nu există mai multe criterii de analiză a admisibilității unei cereri de sesizare a Curții Constituționale în afară de cele expres prevăzute la art. 29 din Legea nr. 47/1992. A invocat cu titlu de jurisprudență Decizia CCR nr. 723/2011, Decizia CCR nr. 546/2020, Decizia CCR nr. 714/2017, Decizia ÎCCJ nr. 356/2018 și Decizia ÎCCJ nr. 3120/2013. În continuare, a prezentat argumentele pentru care excepția de neconstituționalitate este întemeiată. În acest sens, a arătat că modificarea prin O.U.G. nr. 31/2015 a art. 62 din Legea concurenței nu a fost menită să asigure numai o corespondență de ordin formal, și nu de conținut, între art. 62 (fost 59) din Legea concurentei și art. 25 din Regulamentul CE nr. 1/2003. Contrar susținerilor Consiliului Concurenței, niciodată norma din art. 62 (fost 59) din Legea concurenței nu a avut un conținut identic celui al art. 25 din Regulamentul CE nr. 1/2003, iar acesta din urmă nu se putea aplica în cazul de față. În opinia sa, practica instanțelor dovedește faptul că textul art. 62 (fost 59) din Legea concurenței nu satisface exigențele constituționale vizând preciza, claritatea și previzibilitatea legii. Caracterul de strictă interpretare și aplicare a normelor privind prescripția extinctivă în materia concurenței împiedică o interpretare extensivă a tipurilor de acte și fapte care determină întreruperea termenului de prescripție. În concluzie, întreprinderea oricăror astfel de acte procedurale poate întrerupe cursul termenului de prescripție numai față de întreprinderea în cauză și nu față de toate părțile investigate. Interpretarea sistematică precum și interpretarea logică a textului art. 62 (fost 59) nu permit deci concluzia că interviurile, comunicarea raportului ori cererile de informații pot fi acte care întrerup prescripția. În ceea ce privește neconstituționalitatea art. 24 alin. (6) din Legea concurenței, a arătat că nu este plauzibil într-un stat de drept ca o autoritate care exercită o formă de putere publică să ia mai întâi decizia de a aplica o sancțiune pecuniară semnificativă, cu caracter de confiscare, și abia apoi să găsească motivele pentru care a aplicat o astfel de sancțiune, respectiv, să definească piața pe care ar fi avut loc anterior o faptă care putea da loc unor astfel de sancțiuni. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Consiliul Concurenței a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență, a arătat că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este greșit invocat și că, de fapt, criticile formulate se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., implicând o presupusă interpretare și aplicare greșită a legii de către instanța de judecată, respectiv a art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind criteriile de analiză a (in)admisibilității unei cereri de sesizare a Curții Constituționale. Or, condițiile de admisibilitate a unei excepții de neconstitutionalitate nu sunt exclusiv cele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, ci derivă inclusiv din competența Curții Constituționale de a se pronunța asupra aspectelor cu care a fost sesizată, în acest sens fiind exemplificată Decizia CCR nr. 686/2007. În opinia sa, deși recurenta-reclamantă afirmă că formulează critici de "imprecizie" a normei, în realitate, întreaga motivare este fundamentată pe premisa că interpretarea dată de ICCJ (și nu textul propriu-zis al normei) înfrânge garanțiile constituționale, în privința ambelor articole de lege la care se raportează excepția de neconstituționalitate (art. 62, respectiv art. 26 din Legea concurenței). Prin urmare, așa cum reiese explicit din cererea de sesizare a CCR, criticile de neconstituționalitate formulate de A. nu vizează dispozițiile art. 62 din Legea concurentei - pe care chiar autoarea excepției îl considera "o norma clară", ci vizează, în fapt, interpretarea dată de ÎCCJ dispozițiilor art. 62 din Legea concurenței în ceea ce privește actele intreruptive ale cursului termenului de prescripție (anterior/simultan deschiderii investigației sau/și ulterior declanșării acesteia). În ceea ce privește art. 26 alin. (4) din Legea concurentei, ceea ce se critică, în realitate, din perspectiva neconstitutionalitatii, este "interpretarea extensivă" a ÎCCJ cu privire la actul prin care se poate constata și sancționa o contravenție. Prin urmare, și în aceasta privință se propune dezbaterii CCR o chestiune de interpretare și aplicare a legii, ce excedează competențelor instanței de contencios constituțional, fapt ce reiese neechivoc din chiar motivarea cererii. Pentru a releva inadmisibilitatea sesizării Curții Constituționale cu o excepție în care este criticată interpretarea dată de instanța de judecată unei anumite norme legale, intimatul-pârât a făcut referire la Decizia Curtii Constituționale nr. 454 din 22 iunie 2017, pronunțată în soluționarea unei alte excepții de neconstituționalitate ce viza prevederi din Legea concurenței. Totodată, a susținut că practica ÎCCJ confirmă corectitudinea Încheierii recurare în cauză și relevă faptul că instanța de fond are atribuit rolul unui veritabil filtru, având competența de a respinge ca inadmisibile cererile de sesizare a Curții Constituționale care vizează, în realitate, chestiuni de interpretare și aplicare a legii. (Încheierea din 9 noiembrie 2013 pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2015, Decizia nr. 1316/03.03.2022, Încheierea ÎCCJ din data de 08.02.2022, pronunțată in dosarul nr. x/2021, Decizia nr. 2134/28.06.2016, pronunțată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2016). 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 martie 2023, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Analizând încheierea recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În fața primei instanțe, recurenta-reclamantă a invocat: - excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 62 alin. (1) și (2) din Legea nr. 21/1992, în forma relevantă în litigiu, conform cărora "Orice acțiune întreprinsă de către Consiliul Concurenței în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanșării unei investigații în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenelor de prescripție prevăzute la art. 61. Întreruperea termenului de prescripție va avea efect de la data comunicării acțiunii întreprinse de către Consiliul Concurenței, făcută către cel puțin un operator economic sau o asociație de operatori economici care a participat la săvârșirea încălcării legii. (2) Acțiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenței și care întrerup cursul termenului de prescripție includ, în principal, următoarele: a) solicitări de informații, în scris; b) ordin al președintelui Consiliului Concurenței de declanșare a unei investigații; c) începerea procedurilor legale"; - excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 26 alin. (4) din Legea nr. 21/1992, care statuează în sensul că "Deciziile Consiliului Concurenței sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual prin care se constată încălcarea prevederilor prezentei legi și se aplică sancțiunile corespunzătoare, se dispun măsurile necesare restabilirii mediului concurențial, se acordă accesul la informații confidențiale, se soluționează plângerile formulate în baza dispozițiilor prezentei legi, precum și cererile și notificările privind concentrările economice". Prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale, reținând că prin invocarea excepției de neconstituționalitate în prezentul litigiu, reclamanta solicită, în fapt, Curții Constituționale să procedeze la interpretarea normelor legale incidente în speță în vederea aplicării lor speței deduse judecății, atribuție ce nu aparține instanței de contencios constituțional. Primul motiv de recurs invocat este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă considerând că, prin soluția adoptată, instanța de fond a aplicat inechitabil și discriminatoriu legea, cu încălcarea art. 6 și 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, depășindu-și competențele; că s-a substitut Curții Constituționale, realizând un control de admisibilitate a excepției, în afara cadrului legal; că și-a arogat prerogativele Curții Constituționale și a decis în avans de aceasta că nu se impune analiza pe fond a constituționalității celor două texte de lege invocate. Potrivit acestui motiv de nelegalitate, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, "instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești". Prin această sintagmă se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera activității executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat, decât cea judecătorească. Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești nu se poate identifica cu depășirea competenței. Acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuții constituționale recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorități statale. Altfel spus, excesul de putere atinge principiul separației puterilor în stat, spre deosebire de necompetență, care constă în amestecul unei instanțe judecătorești în atribuțiile altor instanțe judecătorești. Instanța săvârșește un exces de putere în una din următoarele forme: îndeplinește un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face; consfințește, cu valoare legală, texte abrogate; contestă puterea legală a unor texte; aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; se pronunță pe cale de dispoziții generale. Or, în cauza de față se constată că prima instanță, fiind investită pe fondul cauzei cu anularea unui act administrativ emis de autoritatea pârâtă, a apreciat că prin cererea de sesizare, reclamanta urmărește statuarea de către Curtea Constituțională a modului de interpretare a normelor legale, în vederea aplicării acestora în speță, cu nesocotirea atribuțiilor distincte ale instanțelor judecătorești și ale Curții Constituționale. În aceste condiții, Înalta Curte constată, fără a analiza fondul raportului juridic dedus judecății, că prima instanță a pronunțat o hotărâre în limitele atribuțiilor puterii judecătorești, motivul de recurs invocat fiind nefondat. Al doilea motiv de recurs invocat este întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motiv de casare este incident, criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind fondate. Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale rezultă că pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: - excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial; - excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; - norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei și să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. În cauză, prima instanță deși a constat că sunt îndeplinite aceste condiții, a reținut că prin invocarea excepției de neconstituționalitate în prezentul litigiu, reclamanta solicită, în fapt, Curții Constituționale să procedeze la interpretarea normelor legale incidente în speță în vederea aplicării lor speței deduse judecății, atribuție ce nu aparține instanței de contencios constituțional. Contrar reținerilor primei instanțe, Înalta Curte constată că din modul de expunere a argumentelor prezentate în cererea de sesizare a Curții Constituționale, recurenta-reclamantă a invocat, de fapt, o neclaritate a normelor criticate. Astfel, cu privire la ambele texte de lege criticate, recurenta-reclamantă a susținut că regimul sancționator în materie contravențională de dreptul concurenței nu îndeplinește condițiile de previzibilitate, transparență și neretroactivitate impuse de principiul constituțional al legalității. În concret, cu privire la art. 62 (fost 59) alin. (1) din Legea concurenței în forma în vigoare anterior modificării prin O.U.G. nr. 31/2015 s-a solicitat CCR să constate: dacă (i) îndeplinește cerințele de precizie, claritate și previzibilitate conform principiului legalității având în vedere caracterul vag și imprecis al sintagmelor "orice acțiune", "în scopul declanșării investigației", "procedurile legale", care au generat deja în practică interpretări divergente chiar și la nivelul Înaltei Curți, și (ii) dacă această normă poate fi interpretată constituțional și conform principiului legalității în sensul că orice act emis sau fapt întreprins de Consiliul Concurenței este interumptiv de prescripție, respectiv, dacă sintagma din art. 62 (fost 59) alin. (2) lit. c) din lege, "începerea procedurilor legale" poate fi interpretată extensiv și dincolo de ratio legis ca incluzând nu numai declanșarea procedurii de investigație prin ordinul de începere a investigației, ci și desfășurarea ei efectivă. Totodată, a susținut că art. 62 (fost 59) alin. (1) și (2) din Legea concurenței, ca normă incidență în cauză, în temeiul principiului tempus regit actum, fiind în vigoare la momentul aplicării sancțiunii de către Consiliul Concurenței, este neconstituțională prin raportare la imprecizia sa, încălcând principiul legalității și al securității circuitului civil. Referitor la art. 26 alin. (4) din Legea concurenței s-a solicitat Curții Constituționale să constate dacă acesta poate fi interpretat constituțional și conform principiului legalității în sensul că actul de constatare și sancționare a contravențiilor la Legea concurenței poate să fie altul decât decizia emisă de Consiliul Concurenței în forma prevăzută de lege, act administrativ, motivat, comunicat întreprinderii sancționate și susceptibil de recurs judiciar, respectiv dacă un astfel de act de constatare și sancționare poate fi considerat a fi minuta deliberărilor Plenului Consiliului Concurenței (act nemotivat, necomunicat părților și pentru care nu se prevede nicio procedură de contestare). În acest sens, recurenta-reclamantă a precizat că se solicită Curții Constituționale pronunțarea unei decizii neutralizante, prin care se va consacra o anumită interpretare care asigură caracterul constituțional al textului de lege. Mai precis, se solicită să se elimine indirect viciul de neconstituționalitate care afectează textul de lege criticat, prin clarificarea înțelesului constituțional al normei criticate. Având în vedere cele expuse anterior, instanța de control judiciar constată că motivele pentru care recurenta-reclamantă a apreciat asupra caracterului neconstituțional al textelor de lege au fost arătate în cuprinsul cererii de sesizare, prin indicarea punctuală a prevederilor constituționale încălcate și a modalității în care, în opinia sa, textele de lege contestate contravin acestora. Prin urmare, Înalta Curte nu împărtășește argumentul instanței de fond potrivit căruia recurenta-reclamantă a procedat la o simplă invocare a neclarității normelor a căror neconstituționalitate a susținut-o și, cum celelalte condiții de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) – (3) din Legea nr. 47/1992 au fost reținute de prima instanță, iar respectarea lor rezultă din datele speței, Înalta Curte reține că se impune admiterea căii de atac formulate în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, casarea în parte a încheierii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de reclamanta A. S.R.L.. Totodată, instanța de control judiciar va menține soluția de respingere a cererii de suspendare formulată în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., constatând că nu s-au formulat critici de nelegalitate cu privire la aceasta. În opinia Înaltei Curți, exprimată potrivit Legii nr. 47/1992, excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată întrucât, prin conținutul lor normativ, textele contestate nu contravin prevederilor constituționale indicate de recurenta – reclamantă. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul formulat de reclamantă, să caseze în parte încheierea recurată și, în rejudecare, să admită cererea de sesizare a Curții Constituționale.