ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1264/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 7 februarie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenței, solicitând, în principal, anularea deciziei nr. 71 din 25.10.2016, emisă de pârât, prin care s-a dispus amendarea reclamantei cu suma de 179.501 RON, iar în subsidiar, diminuarea amenzii, printr-o corectă aplicare a mecanismului legal de individualizare a sancțiunii. 1.

La data de 7 decembrie 2017, reclamanta a formulat o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 21/1996. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 997 din data de 6 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, ca inadmisibilă și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate anterior, reclamanta A. S.R.L. a formulat două cereri de recurs. 3.1. Printr-o primă cerere îndreptată împotriva soluției de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții Constituționale, reclamanta a solicitat casarea hotărârii atacate, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale și sesizarea acesteia cu excepția de neconstituționalitate invocată. Calea de atac a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cererea de recurs a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, recursul fiind respins prin decizia ÎCCJ – SCAF nr. 878/16.02.2022, ca tardiv formulat. 3.2. Prin prezentul recurs, promovat împotriva soluției de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată, reclamanta, invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicită casarea sentinței civile atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de anulare a deciziei Consiliului Concurenței nr. 71/2016, în ceea e o privește. În motivarea recursului, recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a aplicat eronat normele de drept material, iar faptele au fost reținute greșit, în raport de exigențele dreptului substanțial aplicabil. De asemenea, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, nefiindu-i permis accesul la toate probele dosarului. În timpul judecății a formulat o cerere de comunicare a documentelor interne ale Consiliului Concurenței inaccesibile părților investigate în procedura administrativă, respectiv: din folderul Prioritizare, documentele 1, 2, 3 și 4 (total 35 pagini), iar din folderul Documente interne, documentele 1, 2, 3, 6 și 7 (47 pagini). Toate aceste înscrisuri au legătură cu prezenta cauză, iar accesul solicitat nu încalcă prevederile art. 294 C. proc. civ.. În hotărârea nr. 73/2012 adoptată de CSAT se arată clar care sunt domeniile în care se aplică prevederile art. 47 alin. (9)-(12), însă niciuna dintre aceste prevederi nu de referă la o situație precum cea din cauza de față. Conform art. 6 din Convenția EDO, accesul efectiv la o instanță presupune accesul la toate probele dosarului. Necunoașterea unei probe decisive sau imposibilitatea contestării ei lasă fără conținut dreptul la un proces echitabil. Prin sentința recurată nu se dă nicio motivație pentru nepermiterea accesului la documentele confidențiale, iar nepermiterea acestui acces încalcă principiul egalității armelor, respectiv dreptul la un proces echitabil. Tot în ceea ce privește probele, instanța de fond nu a ținut seama defel de raportul de expertiză administrat în cauză, deși obiectivele lucrării de specialitate au fost încuviințate în urma dezbaterilor contradictorii. Cu toate acestea, prin sentință se reține că raportul nu ar avea legătură cu fapta anticoncurențială imputată reclamantei. Prin administrarea probei, reclamanta a urmărit să dovedească lipsa practicii anticoncurențiale. Prin raport, expertul a arătat că la contractul părților nu există anexă cu mărfurile și prețurile acestora, reclamanta având oferte de preț numai pentru produsele livrate de către B. S.R.L.. De altfel, și Consiliul Concurenței recunoaște lipsa anexelor prin care să fie stabilite prețuri minime de revânzare, relevant în acest sens fiind răspunsul la interogatoriu al autorității (întrebarea nr. 5). Astfel, se desprinde în mod clar concluzia că nu au fost stabilite prețuri minime, dar reclamanta nu putea stabili prețul de revânzare la o valoare mai mică decât prețul de achiziție, la care s-a acordat un discount. Acest aspect a fost punctat și de către expert, care a subliniat și că reclamanta nu a respectat la vânzarea produselor prevederea contractuală privind prețul de vânzare impus prin oferta de preț a B. S.R.L.. Aceste aserțiuni sunt valabile pentru toate cele trei contracte de distribuție încheiate de reclamantă cu furnizorul menționat. Consiliul Concurenței a recunoscut, tot prin răspunsul la interogatoriu (întrebarea nr. 6), că relațiile dintre reclamantă și B. erau de fapt relații comerciale bazate pe comision și discount, reclamanta angajându-se să revândă produsele cumpărate, la prețurile de referință, beneficiind de discount-uri la facturarea produselor. Expertul a subliniat că discount-urile de care reclamanta a beneficiat au fost evidențiate în contractele de distribuție și că prețurile de achiziție ale produselor de la furnizor au deja incluse aceste discount-uri. Prețul minim, așa cum reține și expertul, este cel de facturare pentru că în cazul în care produsele ar fi fost vândute sub acest preț reclamanta ar fi înregistrat pierderi, lucru interzis prin art. 17 din O.G. nr. 99/2000. De asemenea, nu au fost impuse prețuri maxime de revânzare. Nu există nicio anexă la contractele de distribuție din care să reiasă impunerea unor astfel de prețuri maxime. Instanța a interpretat greșit prevederile art. 17 din O.G. nr. 99/2000, impunerea prețului minim de revânzare ca fiind cel de achiziție fiind o reglementare fiscală, iar nu o practică anticoncurențială. De asemenea, s-a făcut o aplicare incorectă a art. 977 din C. civ. referitor la interpretarea contractelor după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor. Deși instanța a amintit critica reclamantei referitoare la traducerea incorectă din limba bulgară a contractului, nu a motivat cu privire la înlăturarea acestui argument. Astfel art. 11 alin. (1) din contract prevedea că B. are dreptul unilateral să stabilească prețurile minime și maxime pentru mărfurile vândute către distribuitor iar nu de către distribuitor, așa cum este traducerea incorectă. Sensul corect al clauzei reiese din alineatele următoare ale art. 11 din contract. De asemenea, noțiunile de preț minim și preț maxim au fost explicate de B. S.R.L. prin adresa x/10.10.2011 transmisă Consiliului Concurenței, în care această societate a arătat că, în calitate de furnizor, își rezerva dreptul de a stabili prețul minim și prețul maxim de livrare către distribuitori, luând în considerare anumiți factori. Dacă B. ar fi stabilit prețuri maxime și/sau minime pentru distribuitori, acestea ar fi trebuit să se regăsească cel puțin într-o anexă la contract. Simpla eroare materială din cuprinsul clauzei contractuale nu reprezintă o probă a încălcării Legii nr. 21/1996. De altfel, comparând prețurile utilizate de B. în raport cu diverșii distribuitori, se constată că acestea au fost diferite, în funcție de considerentele comerciale ale furnizorului. În cauză reiese, fără putință de tăgadă, că nu a existat o practică anticoncurențială. Nici nu s-a demonstrat că presupusa înțelegere ar fi fost respectată și nici că ar exista un grad suficient de nocivitate pentru concurență, prin prisma efectelor presupusului acord, care să impună o sancțiune. Recurenta-reclamantă reia aserțiunea potrivit căreia instanța de fond a dat o interpretare greșită contractului de comision, raportat la reglementarea acestuia prin art. 2043-2053 din noul C. civ. Activitatea comisionarului presupune că acesta acționează în nume propriu în relațiile cu terții, însă pe seama comitentului, în interesul căruia se desfășoară activitatea comisionarului. Acesta din urmă este obligat să transfere rezultatele obținute prin încheierea actului juridic. Instanța a interpretat în mod eronat sintagma contractuală "vinde produsele achiziționate în nume și pe cont propriu, neangajând furnizorul din punct de vedere juridic". Așa cum rezultă din reglementarea contractului de comision, faptul că furnizorul nu este implicat juridic nu schimbă profilul contractului încheiat. În contractele de distribuție se face referire la acordarea comisionului, la îndeplinirea contractului. Este esențial că încheierea actului prin reprezentare determină apariția drepturilor și obligațiilor în sarcina reprezentatului. Activitatea intermediarului comisionar "în nume propriu" are drept efect transformarea acestuia în parte contractantă în acordurile pe care le-a încheiat, însă comitentul obține beneficiile în urma actelor încheiate de intermediarul comisionar.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare la recurs, intimatul-pârât a invocat, în principal, excepția nulității cererii de recurs în raport caracterul pur formal, ce nu ar respecta standardele de motivare impuse de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În motivare arată că argumentele recurentei-reclamante nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta nu a indicat niciun text de lege pretins încălcat sau aplicat greșit, ci își exprimă poziția în ceea ce privește fapta reținută și concludența anumitor probe, fără a indica în mod concret maniera în care, prin sentință, s-ar fi adus atingere unor norme de drept. Pe fondul recursului, în ceea ce privește lipsa accesului la documente interne ale Consiliului Concurenței, intimatul arată că temeiul legal al emiterii ordinului de restrângere a ariei investigației (respectiv ordinul nr. 381/2015 care a modificat ordinul de declanșare a investigației nr. 513/2010) este reprezentat de dispozițiile art. 33 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996. Această normă permite utilizarea unor criterii de prioritizare, de către autoritatea de concurență, în cadrul activității de investigare. Unul dintre acestea este potențialul impact asupra concurenței efective determinat de puterea de piață a întreprinderii, iar nu de gradul de punere în aplicare a faptei anticoncurențiale. Acest criteriu a fost aplicat pentru prioritizarea investigației la care se referă cauza pendinte. Documentele interne ale Consiliului Concurenței sunt considerate de plano inaccesibile, neavând caracter de acte care să fundamenteze soluția adoptată de plenul Consiliului Concurenței. Instrucțiunile privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenței în cazurile referitoare la art. 5, 6 și 9 din Legea concurenței nr. 21/1996, art. 101 și 102 TFUE, precum și în cazurile de concentrări economice reglementează expres și distinct regimul juridic al informațiilor confidențiale și al documentelor interne, inaccesibile părților. Rațiunea pentru care nu se acordă acces la documentele interne este evidențiată în Instrucțiuni, fiind aceea că documentele interne nu au caracter incriminator sau dezincriminator, neconstituind probe pe care să se întemeieze evaluarea unui caz. Chiar și în lipsa unor texte legale care să protejeze documentele interne ale autorității de concurență, lipsa lor de relevanță în soluționarea cazului rezultă din destinația concretă strict organizatorică a unor astfel de documente. Împrejurările de fapt care demonstrează comportamentul anticoncurențial rezultă din probele administrate de Consiliul Concurenței, iar împrejurările de fapt pe care se întemeiază decizia contestată urmează a fi evaluate prin prisma înscrisurilor care au fundamentat constatarea faptelor. În cauză, înțelegerea de stabilire a prețurilor de revânzare este demonstrată prin probele corespunzătoare raporturilor comerciale dintre întreprinderi, probe la care reclamanta a avut acces. În ceea ce privește raportul de expertiză, deși recurenta susține că instanța nu a ținut cont de acesta, nu indică nicio normă de drept pretins încălcată sau aplicată greșit de către instanța de fond, pentru a demonstra încadrarea în cazurile de casare. În recurs nu se poate cere reaprecierea unei probe. Chiar trecând peste acest aspect, se constată că instanța de fond a înlăturat motivat concluziile raportului de expertiză, concluzionând că acesta nu este de natură a dovedi temeinica susținerilor reclamantei. Raportul s-a întemeiat pe prezumții și generalizări, fie contradictorii, fie eronate. Instanța a reținut corect că, în cazul unei înțelegeri restrictive de concurență prin obiect, precum cea constatată în sarcina reclamantei, modul concret în care au fost implementate prevederile anticoncurențiale nu este de natură a influența existența răspunderii contravenționale a întreprinderii sancționate, respectiv nu este o cauză exoneratoare de răspundere. Or, reclamanta reia concluziile expertizei, care sunt nerelevante. În ceea ce privește fapta anticoncurențială de fixare a prețului de revânzare (în anii 2007 și 2008), respectiv a prețurilor minime (în anii 2009 și 2010), obiectul anticoncurențial al înțelegerii rezultă cu claritate din conținutul contractelor de distribuție încheiate de reclamantă, în calitate de distribuitor, cu B. S.R.L., în calitate de furnizor. Clauzele contractuale consemnează acordul de voință dintre părți, în sensul revânzării de către distribuitor a produselor furnizorului, la prețuri fixe sau la prețul minim. Contractele au fost întocmite în limba română și sunt asumate de părți prin semnătură. Reclamanta este participant la acordurile anticoncurențiale, asumându-și termenii anticoncurențiali, de care nu s-a distanțat. Astfel de acorduri au potențial restrictiv foarte ridicat prin ele însele, având aptitudinea de a denatura mediul concurențial normal. În cazul unei înțelegeri anticoncurențiale de stabilire a prețului de revânzare - încălcare prin obiect – nu este necesar a se analiza gradul de punere în practică a înțelegerii anticoncurențiale. În ceea ce privește calificarea contractelor drept contracte de comision, instanța de fond a respins în mod corect aceste susțineri, reținând că, potrivit termenilor contractuali, reclamanta vindea în calitate de distribuitor produsele achiziționate, în nume și pe cont propriu, neangajând furnizorul din punct de vedere juridic. Proprietatea produselor era transferată de la furnizor la distribuitor la momentul achiziției acestora, reclamanta nefiind un simplu mandatar al furnizorului. Or, contractul de comision este în esență un contract de mandat, potrivit art. 2043 din C. civ. Prevederile contractuale din cuprinsul contractelor încheiate de reclamantă cu furnizorul demonstrează imposibilitatea de calificare a acestora drept contracte de comision (spre ex. art. 1, 2 din fiecare dintre cele trei contracte de distribuție).

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 13 septembrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 22 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. Excepția nulității recursului a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din 22 februarie 2023, pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii. II. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Un prim rând de critici formulate pe calea recursului, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la nerespectarea regulilor de procedură de către instanța de fond. Astfel, recurenta-reclamantă invocă încălcarea dreptului său la un proces echitabil prin nepermiterea accesului la toate probele dosarului și ignorarea concluziilor expertizei de specialitate încuviințate și administrate în fond. În ceea ce privește încălcarea dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a formulat în fața instanței de fond o cerere de acces la documente transmise de Consiliul Concurenței și păstrate de instanță cu respectarea regimului lor confidențial. Astfel, reclamanta a cerut accesul la documentele referitoare la prioritizarea investigației și la unele documente cu caracter intern, opisul acestora regăsindu-se la dosarul cauzei . Este real că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de acces formulate pentru termenul de judecată din 28.09.2017, prorogând discutarea acesteia după justificarea de către Consiliul Concurenței a caracterului confidențial al documentelor, așa cum rezultă din încheierea din 28.09.2017 . Însă, partea reclamantă nu a reiterat solicitarea sa la termenele următoare, iar la ultimul termen, din 11.01.2018, înainte de a se deschide dezbaterile în fond, reclamanta a arătat, prin apărătorul său, că nu mai are alte cereri de formulat . Pentru a analiza dacă există o încălcare a dreptului la un proces echitabil din perspectiva lipsei accesului la unele din probele dosarului, Înalta Curte pornește de la distincția între cele două categorii de documente considerate a avea caracter confidențial. Primele sunt cele referitoare la prioritizarea investigației. Prin ordinul nr. 381/2015, care o modificat ordinul de declanșare a investigației nr. 513/2010, Consiliul Concurenței a stabilit, în temeiul art. 33 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996, restrângerea ariei întreprinderilor investigate, folosind câteva criterii de restrângere/prioritizare. Ordinul nr. 381/2015 a fost comunicat reclamantei, în procedura administrativă, aceasta continuând să fie subiect al investigației și după aplicarea criteriilor de prioritizare. Scopul dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Legea concurenței este arătat expres de legiuitor, respectiv utilizarea rațională a resurselor alocate efectuării investigațiilor, sens în care Consiliul Concurenței poate prioritiza cazurile în funcție de potențialul impact asupra concurenței efective, de interesul general al consumatorilor sau de importanța strategică a sectorului economic vizat. Este urmărită astfel prioritatea investigării celor mai grave încălcări ale legii. Criteriile utilizate de Consiliul Concurenței pentru a determina impactul asupra concurenței al faptelor investigate în speță au fost: importanța întreprinderilor implicate pe piața relevantă (în raport de datele obținute de la întreprinderi cu privire la cifrele de afaceri realizate în perioada 2007-2010), durata încălcării și încheierea unor contracte de distribuție fără ca acestea să producă efecte economice. Documentele din folderul Prioritizare se referă la stabilirea criteriilor de restrângere a ariei investigației. Însă, aceste criterii i-au fost prezentate reclamantei prin răspunsul la interogatoriul administrat pârâtului Consiliul Concurenței (întrebarea nr. 10) . Cunoscându-le, urmare a administrării probei cu interogatoriu, reclamanta nu a formulat critici care să privească stabilirea sau aplicarea criteriilor, în raport de care s-a numărat printre întreprinderile investigate. Nici prin cererea de recurs nu se susține că, din perspectiva criteriilor stabilite și aplicate, ar exista vreun dubiu cu privire la includerea recurentei-reclamante în aria de cercetare din cadrul investigației. Deci, pe de o parte, se constată că criteriile de prioritizare utilizate au fost o informație cunoscută de reclamantă în etapa judecății în fond, chiar dacă pe calea administrării probei cu interogatoriu, iar nu pe calea accesului la documentele cu caracter confidențial. Pe de altă parte, se constată că înscrisurile cu caracter confidențial cuprinse în folderul prioritizare nu se află în legătură cu motive de nelegalitate a deciziei care să fi fost invocate în fața instanței de fond. Adică, reclamanta nu a susținut argumente potrivit cărora nu ar corespunde criteriilor de prioritizare aplicate, respectiv care să privească greșita sa includere în aria investigației. Ca atare, deși se constată că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii reclamantei de acces la documentele confidențiale referitoare la stabilirea criteriilor de prioritizare a investigației, nici prin sentință și nici prin încheierile premergătoare, recurenta-reclamantă nu invocă o vătămare concretă care să i se fi produs prin nesoluționarea cererii respective, neregula procedurală nefiind, din acest motiv, aptă să conducă la constatarea nelegalității sentinței pronunțate. La această concluzie conduce aplicarea dispozițiilor art. 175 alin. (1) din C. proc. civ. Cât privește documentele cu caracter intern, așa cum a arătat intimatul-pârât, astfel de documente (printre care se numără: consultările din cadrul instituției, notele compartimentelor de specialitate, corespondența Consiliului Concurenței cu alte autorități publice) nu constituie probe ale încălcării și nu fundamentează concluziile raportului de investigație sau soluția adoptată prin decizia plenului Consiliului Concurenței. Documentele cu caracter intern, neavând caracter incriminator sau dezincriminator, nu sunt accesibile întreprinderilor investigate, potrivit prevederilor art. 45 alin. (3) din Legea concurenței nr. 21/1996, care preia principiile consacrate de Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16.12.2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la art. 81 și 82 din Tratatul de instituire a Comunității Europene. În același sens sunt și Instrucțiunile privind regulile de acces la dosarul Consiliului Concurenței în cazurile referitoare la art. 5, 6 și 9 din Legea concurenței nr. 21/1996, art. 101 și 102 TFUE, precum și în cazurile de concentrări economice. Având în vedere că astfel de documente au natură și destinație strict organizatorică și nu au aptitudinea de a proba încălcarea sancționată, le lipsește relevanța în soluționarea cauzei, și pe cale de consecință, atributul de probă a dosarului. Nici recurenta–reclamantă nu a prezentat vreun argument pentru care documentele interne enumerate în opisul Consiliului Concurenței ar fi relevante pentru soluționarea cauzei. Deci, și în cazul lipsei accesului la documentele interne, lipsește vătămarea. În concluzie, Înalta Curte consideră nefondat motivul de recurs referitor la încălcarea dreptului la un proces echitabil. Cât privește critica potrivit căreia instanța de fond nu ar fi ținut seama de concluziile raportului de expertiză administrat în cauză, deși proba, prin prisma obiectivelor propuse de reclamantă, a fost considerată concludentă, Înalta Curte constată că nu se poate decela nicio încălcare a normelor de procedură având în vedere că judecătorul fondului a procedat la analiza probatoriului administrat, apreciind motivat asupra nerelevanței concluziilor raportului de expertiză, în analiza legalității deciziei de sancționare pentru fapta anticoncurențială. Probele solicitate sunt încuviințate în funcție de concludența lor, raportat la motivele cererii introductive sau a apărărilor expuse, a căror dovedire se urmărește, însă atributul aprecierii probelor revine instanței de fond, în conformitate cu dispozițiile art. 264 din C. proc. civ. Astfel, înlăturarea unei probe, datorită caracterului său nerelevant în analiza de fond nu reprezintă o încălcare a regulilor de procedură. Cât privește rezultatul evaluării probatoriului acesta va fi analizat, în măsura în care criticile pot fi subscrise invocării unei greșite aplicări a legii, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Trecând la motivele de recurs subsumate cazului de casare ultim evocat, Înalta Curte constată că o primă critică formulată de recurenta-reclamantă este aceea referitoare la greșita reținere în sarcina sa a faptei anticoncurențiale având în vedere că relația comercială pe care a avut-o cu B. S.R.L. în baza celor trei contracte de distribuție de mărfuri încheiate cu acest furnizor a fost una specifică contractului de comision. Instanța de fond a reținut, raportat la clauzele contractelor de distribuție, că relația reclamantei cu furnizorul B. S.R.L. nu a fost una specifică contractului de comision, reclamanta vânzând produsele achiziționate în nume și pe cont propriu, neangajând furnizorul din punct de vedere juridic. Recurenta-reclamantă continuă să susțină că specifică contractului de comision este interpunerea comisionarului în relația cu cumpărătorii în nume propriu, dar pe seama comitentului și că ar fi fost greșit interpretate clauzele contractelor de distribuție. Înalta Curte constată că judecătorul fondului a stabilit cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 2043 și următoarele din noul C. civ., respectiv a art. 405 din Codul comercial (în perioada anterioară intrării în vigoare a noului C. civ.), că cele trei contracte de distribuție nu pot fi calificate drept contracte de comision, raportat la clauzele pe care le cuprind. Astfel, din aceste clauze rezultă că reclamanta a achiziționat produsele de la furnizor, urmând să le vândă în nume și pe cont propriu. Proprietatea produselor fiind transferată de la furnizor la reclamantă, în calitate de distribuitor, în momentul achiziției acestora, reclamanta nu poate fi considerată comisionară a furnizorului. Articolul 1.2 din contratele de distribuție încheiate în 2008, 2009 și 2010 stipulează că reclamanta, în calitate de distribuitor, vinde mărfurile în numele și pe contul său, neangajându-l juridic prin acțiunile sale pe furnizor. O astfel de clauză explicită exclude calificarea contractului ca fiind unul de comision întrucât, în cazul unui astfel de contract, comisionarul acționează pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații numite comision. Mai mult, recurenta-reclamantă nu a probat că derularea raporturilor comerciale ar fi avut loc în condițiile specifice unui contract de comision, respectiv cu transferarea beneficiilor către furnizor și cu plata unui comision pentru serviciile de intermediere. O altă critică se referă la greșita interpretare a clauzelor contractuale pe baza cărora s-a reținut fixarea prețurilor. Recurenta-reclamantă susține că furnizorul și-a rezervat dreptul de a stabili prețul minim și prețul maxim de livrare a mărfurilor către reclamanta distribuitor, iar nu de către aceasta către cumpărătorii finali. În sensul unei astfel de interpretări a clauzelor contractuale invocă recurenta-reclamantă și lipsa unor anexe la contract, prin care să se fi fixat prețuri sau să se fi stabilit prețuri minime și/sau maxime de revânzare. Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut corect sensul clauzei contractuale combinate cuprinse, spre exemplu, în art. 3 alin. (3) și art. 11 alin. (1) din contractul de distribuție x/2008, potrivit căreia distribuitorul se obligă să afișeze prețurile de referință indicate de furnizor pentru fiecare produs, furnizorul rezervându-și dreptul exclusiv să stabilească un preț minim și un preț maxim pentru produsele sale. În același sens, în contractele de distribuție din 2009 și 2010, potrivit aceleiași clauze de la art. 11 alin. (1), furnizorul are dreptul să stabilească prețurile minime și maxime pentru mărfurile vândute de distribuitor. Deși se invocă o traducere incorectă din limba bulgară a contractelor, se constată că acestea au fost încheiate în limba română și asumate prin semnătură de părțile contractante. Lipsa unor anexe la contract care să identifice prețurile minime/maxime/fixe la care reclamanta și-a asumat să vândă produsele nu este aptă să lase fără efect clauzele contractuale amintite, în raport de care s-a reținut existența faptei anticoncurențiale de fixare a prețurilor. O altă critică se referă la însăși reținerea faptei anticoncurențiale, recurenta- reclamantă susținând că a dovedit că nu a participat la o practică anticoncurențială. Face referire în acest sens și la concluziile raportului de expertiză contabilă, care ar fi concluzionat, pe de o parte că nu au fost stabilite prețuri de revânzare și că reclamanta nu putea vinde produsele cu un preț mai mic decât cel de achiziție, iar pe de altă parte, că dispozițiile contractuale referitoare la fixarea prețurilor de către B. nu ar fi fost respectate de către reclamantă, care nu a practicat astfel de prețuri fixate. Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit în mod corect nerelevanța raportului de expertiză întrucât fapta anticoncurențială imputată reclamantei se raportează la acordul cu obiect anticoncurențial, prin care reclamanta, ca distribuitor, și-a asumat fixarea prețurilor de revânzare a produselor furnizorului, înțelegerea anticoncurențială rezultând cu prisosință din clauzele contractuale. Acordul prin care părțile contractante convin asupra unui preț fix sau minim de revânzare a produselor reprezintă o înțelegere anticoncurențială, ce are ca obiect restrângerea concurenței intramarcă. În privința unei înțelegeri restrictive de concurență prin obiect, cum este cea de stabilire a prețurilor de revânzare, gradul de implementare în concret a prevederilor anticoncurențiale nu este de natură a interfera cu stabilirea caracterului contravențional al faptei. Ca atare, toate susținerile recurentei-reclamante, sprijinite și pe concluziile raportului de expertiză, referitoare la nepunerea în practică a înțelegerii, nu pot fi primite, o astfel de neexecutare a înțelegerii neconstituind cauză exoneratoare de răspundere contravențională. O înțelegere de stabilire a prețului de revânzare constituie o încălcare prin obiect a legii concurenței, pentru reținerea căreia nu este necesar a se analiza gradul de punere în practică a înțelegerii. Instanța a procedat la corecta aplicare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței potrivit cărora sunt interzise înțelegerile între întreprinderi care au ca obiect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piață, în special cele care stabilesc direct sau indirect prețul de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare. Or, obiectul anticoncurențial al înțelegerii rezultă cu claritate din conținutul contractelor de distribuție. De asemenea, recurenta-reclamantă nu a susținut că s-a fi distanțat de dispozițiile contractuale de fixare a prețului de revânzare. Astfel de practici de stabilire a prețurilor sunt considerate a avea un potențial restrictiv foarte ridicat prin ele însele, având aptitudinea de a denatura mediul concurențial normal. Cât privește susținerile potrivit cărora instanța ar fi ignorat dispozițiile O.G. nr. 99/2000, în raport de care recurenta-reclamantă era obligată să vândă produsele cel puțin la prețul de achiziție, Înalta Curte constată că în cauză problema juridică care se pune este aceea a înțelegerii de fixare a prețurilor, clauzele contractelor fiind clare în acest sens, neavând relevanță dispozițiile actului normativ invocat. Susținerile recurentei-reclamante se bazează pe concluzii speculative ale raportului de expertiză, în care se arată că "se consideră prețul minim impus la vânzare ca fiind prețul de achiziție, iar prețul maxim de vânzare prețul din ofertă". Or, aceste concluzii se îndepărtează de la esența argumentării deciziei Consiliului Concurenței. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând caracterul nefondat al criticilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din același cod, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.