Decizia nr. 1310/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 230/2022 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.04.2021 pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub numărul x/2021, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la soluționarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/28.01.2016, în conformitate cu dispozițiile legale, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. La data de 31.08.2021, reclamanta A. S.A. a depus o cerere modificatoare, prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la F.G.A. sub nr. x/28.01.2016, constând în principal în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011, în cuantum de 29749,12 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective. În subsidiar, a solicitat dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 230 din 14 februarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, s-au respins ca nefondate excepțiile inadmisibilității, prescripției și tardivității acțiunii și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondată.

Căile de atac exercitate în cauză 3.1. Împotriva sentinței nr. 230 din 14 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate cu privire la fondul cererii de chemare în judecată și rejudecarea cauzei, în sensul obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la F.G.A. sub nr. x/28.01.2016, constând în principal în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, iar în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, precum și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs arată că hotărârea primei instanței este pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material incidente, având în vedere că, în urma analizării pe fond cererii de plată și a dosarului de daună, după obligarea FGA prin Decizia pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, prin care s-a dispus anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emise de FGA, acesta a achitat către A. S.A. sumele solicitate, cu o întârziere de peste 5 ani. Susține că actul administrativ nelegal constă în Decizia nr. 14452/03.25.2018, emisă la 2 ani de la depunerea cererii de plată, prin care FGA a respins cererea sa în mod nejustificat, decizie ce a fost anulată ulterior în dosarul nr. x/2018. Consideră că prin plata despăgubirilor solicitate, Fondul de Garantare a Asiguraților a confirmat dreptul recurentei-reclamante. Cu privire la prejudiciu, invocă dispozițiile art. 1535 C. civ. și lipsa de folosință a sumei de bani la care societatea recurentă era îndreptățită cu titlu de despăgubiri, pentru o perioadă de peste 5 ani. Susține că prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și că, în instrumentarea dosarelor de daună, Fondul de Garantare a Asiguraților este ținut să respecte dispozițiile legale aplicabile contractului de asigurare, printre care și plata penalităților pentru întârzierea soluționării cererii. În acest sens, arată că dispozițiile art. 1535 C. civ. prezumă existența prejudiciului în ipoteza lipsei de folosință a unor sume de bani, Fondul de Garantare a Asiguraților confirmând dreptul A. la plata despăgubirilor prin achitarea acestora la data de 29.10.2021. În ceea ce privește legătura de cauzalitate, arată că și această condiție este îndeplinită, existând o legătură directă între actul administrativ anulat ca nelegal de către instanța de judecată, respectiv Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, și prejudiciul suferit de A. S.A., constând în lipsa de folosință a sumei de bani reprezentate de despăgubirile la care era îndreptățită. Referitor la culpa FGA, recurenta-reclamantă arată că și aceasta este îndeplinită, având în vedere că acesta a tergiversat soluționarea cererilor de plată, lipsind A. S.A. de o sumă semnificativă de bani, iar pe de altă parte, a interpretat greșit și tendențios prevederile legale incidente. 3.2. Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs incident recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților-FGA, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea litigiului, în sensul respingerii acțiunii recurentei-reclamante, astfel cum a fost modificată, în principal pe cale de excepție, iar în subsidiar ca neîntemeiată, având în vedere că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea prevederilor art. 18 și art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, precum și la art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. De asemenea, solicită obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului arată că în mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost solutionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 și prin care decizia contestată a fost anulată, iar FGA a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată. Critică respingerea exceptiei de inadmisibilitate, dat fiind faptul că prin hotărârea definitivă arătată mai sus a fost obligat la analizarea cererii de plată. În acest sens invocă dispozițiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora actiunea în anularea actului administrativ trebuie să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate. Arată că, având în vedere că în dosarul nr. x/2018 a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond și nu să plătească sumele solicitate, iar pe de altă parte că art. 19 din Legea 554/2004 permite ca cererea pentru acordarea despăgubirilor să fie depusă pe cale separată, cu condiția ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător, consideră că la acest moment A. S.A. nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă, pentru a putea solicita despăgubiri, nefiind întrunite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. Astfel, solicită casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată. Cu privire la excepția tardivității, consideră că în mod greșit instanța de judecată a respins-o, încălcând dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că reclamanta putea solicita despăgubiri pentru pretinsa întârziere în soluționarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluționare a acesteia, și nu după 3 ani, acțiunea de față fiind tardivă în raport cu prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și art. 8 și 19 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor, la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități/dobânzi, și cum nu există niciun motiv să nu fi solicitat aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, consideră că acțiunea de față este tardivă, în raport cu dispozițiile legii speciale. În acest sens, consideră că instanța de fond trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepției tardivității. Referitor la excepția prescripției, consideră că în mod eronat, instanța de fond a respins-o, considerând că acțiunea este în termen față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, în raport cu împrejurarea că reclamantei nu i s-a comunicat un act administrativ de refuz al plății, termenul prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 fiind un termen de decădere. Consideră că, în raport cu art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cererea reclamantei de acordare a penalităților din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/16.03.2016 este neîntemeiată, neexistând nicio bază legală pentru plata penalităților/dobânzilor, în condițiile în care soluția definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost pronunțată abia la data de 13.10.2021. Astfel, arată că instanța de judecată nu s-a raportat la solicitarea reclamantei care a arătat prin cererea modificatoare faptul că prejudiciul i-a fost cunoscut din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată. Precizează că sustinerea reclamantei că prezenta actiune nu putea fi depusă înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanței judecătorești în materia acestui tip de cereri ori de pronuntarea Deciziei 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este nereală, deoarece prezenta actiune a fost depusă înainte de soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 la data de 13.10.2021 Mai arată că în Decizia RIL a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019 se statuează că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială și nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa. Or, în speță, recurenta-reclamantă a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, astfel că termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă și s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) și următoarele din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune. Recurentul-pârât susține, cu privire la excepția prematurității acțiunii, având în vedere că trebuie respectat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 4902/27.11.2018, pronunțate în dosarul nr. x/2018, în considerentele căreia s-a reținut că în fapt consecința nelegalității deciziei emise de FGA nu poate fi obligarea directă a acestuia la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății. Astfel, susține că, întrucât nu a analizat pe fond cele 435 de cereri de despăgubiri și cum recunoașterea drepturilor de creanță accesorii depinde de recunoașterea drepturilor de creanță principale, care sunt supuse analizei în procedura administrativă din fața Fondului de Garantare a Asiguraților, până la stabilirea caracterului cert, lichid și exigibil al dreptului de creanță principal, nu se poate recunoaște dreptul de creanță accesoriu, nici sub forma subsidiară, a caracterului determinabil și condiționat de recunoașterea dreptului de creanță principal. Mai arată că drepturile afectate de un termen pot fi încuviințate potrivit art. 34 alin. (3) C. proc. civ., când se constată că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată, or, recurenta-reclamantă nu a invocat o asemenea pagubă iminentă. În ceea ce privește excepția lipsei de interes, recurentul-pârât arată că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată, instanța dispunând în mod definitiv obligarea FGA la analizarea pe fond a cererilor de plată ce au făcut obiectul acelei decizii și nu la plata sumelor solicitate de A. S.A. prin cererile de plată, astfel că FGA nu poate fi obligat la plata unei sume cu privire la care nu s-a stabilit că ar reveni recurentei-reclamante în litigiul principal (dosarul nr. x/2018), drept pentru care nu există interesul A. S.A. la momentul introducerii prezentei acțiuni de a solicita penalități/dobânzi, acest drept născându-se ulterior, după soluționarea de către FGA a cererii de plată pe fond. Solicită admiterea excepției lipsei de interes și respingerea acțiunii A. S.A., ca lipsită de interes. Pe fondul cauzei, solicită admiterea recursului incident, respingerea recursului formulat de reclamantă și respingerea contestației ca nefondată. În acest sens, invocă dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care condiționează acordarea de despăgubiri de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat. Mai arată că natura juridică a răspunderii reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 fiind o răspundere patrimonială de drept administrativ, care se antrenează în aceleași condiții generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 și următoarele din C. civ., respectiv: existența unui prejudiciu cert, existența unei fapte ilicite extracontractuale și a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu. În ceea ce privește fapta ilicită, arată că efectul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, emise nelegal de pârât, nu este recunoașterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată și la verificarea dosarului de daună, respectiv dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, astfel că, din această perspectivă, nu are relevanță faptul că în interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus în executare sentința civilă, întrucât executarea hotărârii presupunea cu necesitate verificarea în prealabil a dosarelor de daună de către Comisia specială din cadrul FGA, urmată apoi de plată sau de emiterea unei noi Decizii de respingere a cererii. De aceea faptul că în urma verificării dosarului de daună, autoritatea pârâtă a efectuat plata nu are relevanță în litigiul de față, în care reclamanta a înțeles să solicite daune interese moratorii constând în lipsa de folosință a despăgubirii din dosarul de daună, care nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018. Consideră că repararea pagubei în condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu poate depăși ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, în care instanța de judecată nu a analizat creanța de asigurare care a făcut obiectul cererii de plată, așadar nu a recunoscut dreptul pretins de către reclamantă. De asemenea, susține că FGA nu este un asigurător și nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorului de asigurare, ca unic creditor de asigurare care detine mai multe creante de asigurare, de consecințele insolvenței unui asigurător. Cu privire la cererea de obligare a sa la plata dobânzii legale penalizatoare conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, apreciază că se impun a fi avute în vedere dispozițiile art. 80 din Legea nr. 85/2014, care prevăd că accesoriile nu vor putea fi adăugate creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii.

Apărările formulate în recurs Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților-FGA a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 12 septembrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 8 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. este fondat, iar recursul incident declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților-FGA este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, obligarea F.G.A. la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la F.G.A. sub nr. x/28.01.2016, constând în principal în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, în cuantum de 29.749,12 RON, calculate până la data de 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective. În subsidiar, a solicitat dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Prima instanță a respins, ca nefondate, excepțiile inadmisibilității, prescripției și tardivității; a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților – FGA, ca nefondată. 6.1. În ceea ce privește recursul formulat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susține că în cauza dedusă judecății sunt îndeplinite condițiile legale pentru angajarea răspunderii patrimoniale a autorității publice și repararea prejudiciilor cauzate de actul administrativ nelegal. Înalta Curte constată incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material incidente. Astfel, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată din speță, sub motiv că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată și plătită din disponibilitățile Fondului de garantare a asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim prevăzut de Legea nr. 213/2015. Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, prin respingerea recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților; a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018; a fost obligat pârâtul să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON; s-a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța a reținut, între altele, că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 (…) nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată». În acest context, Înalta Curte constată că în urma demersului judiciar privind contestația formulată împotriva deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, instanța de judecată a anulat în mod definitiv acest act administrativ, cu obligarea recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analizarea pe fond a cererilor de plată, fără însă a fi confirmată sau infirmată existența creanței litigioase din cauza dedusă judecății. La data de 29.10.2021, pârâtul FGA a procedat la plata către A. S.A. a unor creanțe de asigurări, inclusiv cea vizată de cererea de plată nr. x/28.01.2016, și anume suma de 14.720 RON pentru dosarul de daună x, reprezentând doar despăgubirea cerută de reclamantă. Înalta Curte reține că, în cadrul prezentului litigiu, se solicită despăgubiri sub forma daunelor interese moratorii aplicate sumei de bani solicitate prin cererea adresată FGA referitoare la despăgubiri, motivat de faptul că prin hotărâre judecătorească a fost declarat nelegal refuzul FGA de soluționare pe fond a cererii de plată a despăgubirilor. Înalta Curte are în vedere că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerință ce se deduce din interpretarea aceleiași norme este că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse, și emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim. Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal. De asemenea, se reține că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ, iar regulile generale ale angajării acestei răspunderi sunt cele ale răspunderii civile delictuale. Astfel, potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă". Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane. În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. În îndeplinirea de către Fondul de Garantare a Asiguraților a propriilor atribuții, acesta a respins cererea de plată a recurentei-reclamante la data de 03.05.2018 ca urmare a unei interpretări eronate a noțiunilor de creanță de asigurare și creditor de asigurare, apreciind că plafonul de 450.000 de RON era deja depășit prin achitarea sumelor cuvenite A. pentru alte cereri de plată. De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări. De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În continuare, admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 8.614 RON, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. Potrivit dispozițiilor art. 1535 alin. (1) C. civ.: "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic". Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. (…) (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare". Înalta Curte reține, pe de o parte, că dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților vizând creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esențială a acordării sumei de 14.720 RON cu titlul de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de Garantare a Asiguraților către creditorii de asigurări. De asemenea, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul nelegal emis de pârât în sensul respingerii cererii de plată în discuție împiedicând recurenta-reclamantă să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 14.720 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) – 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite). În sfârșit, vinovăția recurentului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor legale respective, astfel încât să identifice concluzia corectă. În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 14.720 RON, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. 6.2. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că acesta este nefondat. O primă critică formulată de către recurentul-pârât se referă la faptul că prima instanță în mod greșit a respins excepția inadmisibilității acțiunii, întrucât cererea de reparare a prejudiciului formulată pe cale separată și întemeiată pe prevederile art. 19 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 este condiționată de dovedirea existenței unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului. Critica este nefondată, în condițiile în care potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)." De asemenea, potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz." Din interpretarea coroborată a textelor de lege de mai sus se constată că susținerea recurentului-pârât este nefondată, întrucât art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza din speță, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, stabilind că într-o asemenea situație, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Din această perspectivă, prima instanță a reținut în mod corect că din modul de redactare a textului de lege reiese că persoana vătămată are un drept de opțiune, iar nu o obligație de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acțiunii în anularea actului vătămător, sau printr-o cerere separată, ultima fiind însă condiționată de respectarea termenului de prescripție, care curge de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, motiv pentru care nu se poate reține existența unui fine de neprimire, în ipoteza în care reclamanta ar fi cunoscut întinderea pagubei chiar de la formularea acțiunii în anulare, însă a ales să introducă cererea în despăgubiri pe cale separată, un astfel de drept de opțiune cu privire la modalitatea în care înțelege să acționeze fiind prevăzut de lege. Prin urmare, în condițiile în care din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu reiese în mod expres interdicția formulării unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, ci dimpotrivă, legiuitorul permite, pe cale de expcepție, un asemenea demers, excepția inadmisibilității este neîntemeiată, prima instanță procedând în mod corect la respingerea acesteia. O a doua critică formulată prin motivele de recurs incident vizează respingerea de către instanța de fond a excepției tardivității, recurentul-pârât considerând că în mod greșit instanța de judecată a respins-o, încălcând dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015. Potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, 29.03.2021: "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările [...] ulterioare." Înalta Curte constată că prima instanță a respins excepția tardivității în mod corect în raport cu criticile formulate de către pârât. Astfel, este adevărat că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor (nr. 14452/2018), la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități/dobânzi, însă aceasta a fost soluționată în mod definitiv de către instanțele judecătorești abia la data de 13 octombrie 2021 și comunicată recurentei-reclamante la începutul anului 2022. Pe de altă parte, decizia FGA nr. 14452/2018 se referea la respingerea în bloc a celor 435 cereri de despăgubire pentru depășirea plafonului de 450.000 RON, astfel că nu a avut loc o analiză pe fondul pretențiilor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru a se putea reține că recurenta-reclamantă ar fi cunoscut cuantumul despăgubirii la care era îndreptățită. Înalta Curte constată că este nefondată susținerea recurentului-pârât în sensul că acțiunea este tardivă în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare", câtă vreme în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Prin cererea de recurs incident, recurentul-pârât a formulat critici și cu privire la modalitatea de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției, recurentul-pârât susținând că cererea reclamantei de acordare a penalităților din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/16.03.2016 este neîntemeiată, neexistând nicio bază legală pentru plata penalităților/dobânzilor și în condițiile în care soluția definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost pronunțată abia la data de 13.10.2021. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. În speță, din actele dosarului de fond rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 01.04.2021 și modificată la data de 31.08.2021. Prin cererea modificatoare recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata penalităților de întârziere/dobânzi legale penalizatoare aferente cererii de plată nr. x/28.01.2016. În ceea ce privește excepția prescripției, Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. S.A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/28.01.2016, cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestei decizii fiind soluționată definitiv la data de 13.10.2021 prin decizia nr. 4644 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal. Or, atâta timp cât din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea eronată de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum și faptul că nici Fondul de Garantare al Asiguraților, nici instanța judecătorească învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situația concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deține o creanță de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată și înscrisurile care o însoțesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/28.01.2016. În acest context rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, atât timp cât existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluționat definitiv la data de 13.10.2021, cât și de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 14.720 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021. În raport cu aceste momente, nu se poate reține tardivitatea cererii de chemare în judecată, formulate la data de 01.04.2021. Având în vedere că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris. De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului a cărui prescripție o invocă, iar această manifestare de voință produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepția prescripției dreptului la acțiune al recurentei-reclamante. În acest context, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentului-pârât în sensul că achitarea debitului principal nu ar avea impact asupra stabilirii prescripției, având în vedere că pentru formularea cererii de acordare a acestor despăgubiri, recurenta-reclamantă trebuia să cunoască întinderea despăgubirilor pe care urma să le solicite. Mai mult, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019, s-a admis recursul în interesul legii și, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, s-a stabilit că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia. O altă critică formulată prin recursul incident vizează excepția prematurității acțiunii, față de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 4902/27.11.2018, pronunțate în dosarul x/2018, și în raport cu împrejurarea că în considerentele acestei sentințe s-a reținut că în speță consecința nelegalității deciziei emise de FGA nu poate fi obligarea directă a acestuia la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății. Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu a fost invocat în fața instanței de fond, astfel că nu a fost analizat de către prima instanță, ci a fost invocat pentru prima dată prin cererea de recurs incident. Prin urmare, Înalta Curte reține că aceste aspect nu poate fi cercetat în recurs, al cărui obiect îl reprezintă, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verificarea legalității sentinței recurate. Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.: "În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi", iar potrivit art. 494 din același act normativ: "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune." Prin urmare, instanța de control judiciar nu poate proceda la analiza unui aspect ce nu a fost supus analizei instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului. Aceasta pentru că judecata în recurs este circumscrisă limitei efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, așa cum se prevede în cuprinsul dispozițiilor art. 494 C. proc. civ. cu referire la art. 478 alin. (2) din același cod. Înalta Curte constată că nu pot fi reținute de către instanța de recurs nici criticile privind excepția lipsei de interes, în raport cu anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, având în vedere că nici acest aspect nu a fost invocat în primă instanță și nu a făcut obiectul analizei instanței de fond. Astfel cum s-a arătat mai sus, instanța de control judiciar nu poate proceda la analiza unui aspect ce nu a fost supus analizei instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului. Cu privire la fondul cauzei, recurentul-pârât susține pe de o parte, că Fondul de Garantare a Asiguraților nu a emis o decizie de admitere a cererii de plată și nici nu a fost obligat de către o instanță de judecată la plata sumei de 14.720 RON aferentă cererii de plată nr. x/28.01.2016, în condițiile în care cererea de despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, formulată pe cale separată, este condiționată de existența unei hotărâri prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat și dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins și emiterea actelor administrative. Pe de altă parte, recurentul-pârât susține că efectul anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, emise nelegal de pârât, nu este recunoașterea dreptului pretins, ci obligarea la analizarea pe fond a cererii de plată și la verificarea dosarului de daună, respectiv dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018. Înalta Curte constată că referitor la această critică se impun a fi avute în vedere considerentele prezentei decizii de la pct. 6.1., în sensul că, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări, iar prin admiterea existenței faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, se identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință a sumei de 14.720 RON, a cărei compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei respective, stabilite conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021. În același sens se impun a fi reținute și dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ. și art. 3 din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care dobânda cuvenită A. S.A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar raportul juridic litigios privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților cu privire la creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015, premisa esențială a acordării sumei de 14.720 RON cu titlul de creanță de asigurări de către FGA neregăsindu-se în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită - B. S.A., ci în competența acordată recurentului-pârât prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări. Înalta Curte constată că este nefondată susținerea recurentului-pârât în sensul că în cauză se impun a fi avute în vedere dispozițiile art. 80 din Legea nr. 85/2014, care prevăd că accesoriile nu vor putea fi adăugate creanțelor născute anterior datei deschiderii procedurii, având în vedere că acest text de lege se referă la creanțele stabilite în sarcina debitorului falit. Or, în cauză sumele solicitate în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004 reprezintă penalități/dobânzi stabilite în sarcina autorității emitente a unui act administrativ nelegal, anulat ulterior, care a cauzat părții vătămate un prejudiciu, natura juridică a celor două categorii de accesorii fiind diferită. Date fiind, aspectele de mai sus, instanța de recurs constată, contrar celor susținute de către recurentul-pârât, că, pe lângă fapta ilicită, sunt îndeplinite în cauză și condițiile existenței prejudiciului, a raportului de cauzalitate și a vinovăției recurentului-pârât prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 cu interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 213/2015, ceea ce face ca recurenta-reclamantă să fie îndreptățită la acordarea unei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 14.720 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 230 din 14 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal; va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând: va admite, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și va obliga pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 14.720 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, menținând restul dispozițiilor sentinței. De asemenea, va respinge recursul incident declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților-FGA împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat. Având în vedere că în recurs recurenta-reclamantă a făcut dovada unor cheltuieli de judecată în cuantum de 688,72 RON, constând în 100 RON taxă judiciară de timbru și 588,72 RON onorariu avocațial, iar la fond a unor cheltuieli de judecată în cuantum de 50 RON taxă judiciară de timbru și 879,28 RON onorariu de avocat, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a sumei de 688,72 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs și 600 RON cheltuieli de judecată parțiale la fond.