ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 126/2023

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 04 februarie 2020 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, SRI București, Consiliul Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară, B., C., ANAF Dâmbovița, D., S.C. E. S.R.L., F., a formulat contestație împotriva Rezoluțiilor de clasare nr. 3946/A din dosarul nr. 19-4703/19 noiembrie 2019 și Rezoluției de respingere nr. C19-4595/8 ianuarie 2020.

Prin sentința civilă nr. 189 din 19 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția netimbrării ca neîntemeiată;

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Serviciul Român de Informații, Consiliul Superior al Magistraturii, C., ANAF Dâmbovita, D., S.C. E. S.R.L., F. și a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestor pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

- a respins excepțiile de inadmisibilitate invocate;

- a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Inspecția Judiciară și B., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 189 din 19 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., fără să îl întemeieze în drept, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul-reclamant a învederat, în esență, că sentința recurată i-a încălcat dreptul la un proces echitabil și este nemotivată, fiind pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. prevăd obliga instanței de judecată de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile de apărare, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii conform art. 174 C. proc. civ., fiind evidentă lipsa unui examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă și implicit a motivării soluției.

Acesta susține că prima instanță i-a încălcat dreptul la apărare consacrat de art. 24 din Constituție și art. 6 din CEDO, în sensul că, în timp ce pârâților le-a luat în considerație toate solicitările, acestuia i-a respins toate cererile în apărare ceea ce echivalează cu o nemotivare și încalcă dispozițiile art. 22 C. proc. civ., care obligă judecătorul să afle adevărul și să aplice corect legea pentru a face astfel justiție, conform art. 2 și art. 6 din Legea nr. 304/2004.

Totodată, recurentul-reclamant a mai arătat și că judecătorul sindic care a făcut obiectul sesizării la Inspecția Judiciară nu a pronunțat hotărârea falimentului după propria conștiință, ci după imixtiunea și la comanda SRI, iar reaua credință și grava neglijență sunt probate prin faptul că acesta a distorsionat dreptul prin aplicarea greșită a legii, urmărind un scop injust al producerii și acceptării vătămării salariaților și patronului, manifestând dispreț față de lege, art. 1, art. 6, art. 13 CEDO, justițiabil și interesului public de înfăptuire a justiției.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a învederat că excepțiile lipsei calității procesuale pasive trebuiau respinse, atâta timp cât a invocat în drept art. 1 pct. 3, art. 21, art. 24 din Constituție, art. 2, art. 3, art. 4 C. proc. civ. și art. 1, art. 6 și art. 13 din CEDO, iar stabilirea cadrului procesual, alături de dreptul la apărare prin probe, îi aparțin exclusiv. În acest sens a invocat și Hotărârea Plenului CSM nr. 225 din 15 octombrie 2019 în care se analizează amploarea fenomenului de clasare în lipsa probelor și anchetei efective datorată imixtiunii SRI confirmată de CSM.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 10 iunie 2021, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările susținute în fața instanței de fond.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14 iunie 2021, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței de fond, ca fiind temeinică și legală.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14 iunie 2021, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței de fond, ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs recurentul-reclamant a formulat critici care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., astfel că recursul urmează a fi analizat exclusiv prin raportare la aceste motive de recurs.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Într-o primă fază, în acord cu dispozițiile art. 9 din C. proc. civ. care reglementează principiul disponibilității, principiu ce guvernează procesul civil, judecătorul fondului a reținut obiectul și limitele cererii cu care a fost învestit, respectiv că prin cererea introductivă de instanță s-a formulat contestație împotriva Rezoluției de clasare nr. 3946/A și Rezoluției de respingere nr. C19-4595/8, emise de Inspectia Judiciară și de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, respingerea cererilor formulate de o parte în proces nu echivalează cu o nemotivare, iar în cauză, în concret, cererile formulate de acesta au fost respinse de judecătorul fondului motivat, în acest sens fiind avută în vedere încheierea din data 04 februarie 2021, prin care s-a reținut cauza în pronunțare și prin care instanța de fond a respins probele solicitate de reclamant motivat, considerând că aceste probe nu sunt utile soluționării cauzei.

Totodată, Înalta Curte constată că instanța de fond a motivat și soluțiile pronunțate cu privire la excepțiile invocate în cauză, în raport de obiectul dedus judecății și de dispozițiile legale incidente în speță, neputând fi decelată o confuzie în raționamentul instanței de fond, aceasta procedând în concordanță cu obligația pe care instanța de contencios administrativ o are, respectiv de a efectua numai un control de legalitate al actelor administrative tipice sau asimilate întocmite de către autoritățile publice.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar reține că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor susținerilor formulate de acestea.

Astfel, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care aceasta a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește obligativitatea instanțelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observațiilor și argumentelor prezentate de părți și de a motiva hotărârea pronunțată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligație nerespectată de instanța de fond în opinia recurentului, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenței constante a instanței europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock și Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenție obligă instanțele să își motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înțeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părți și că o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse.

Or, în speță, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele și aplicând dreptul incident, cu respectarea garanțiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părților la un proces echitabil, reușind să surprindă toate împrejurările esențiale pentru justa soluționare a cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susținerile recurentului privind incidența unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză, criticile formulate fiind nefondate.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, prin sesizarea înregistrată la Direcția de inspecție pentru judecători la data de de 08 octombrie 2019, sub numărul x, petentul A. și-a exprimat nemulțumirea față de activitățile desfășurate de judecătorul C. de la Tribunalul Dâmbovița în dosarul de faliment nr. x/2017

Lucrarea a fost soluționată de inspectorul judiciar desemnat în condițiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, aprobat prin Ordinul Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 136 din 11 decembrie 2018, la data de 19 noiembrie 2019, sesizarea fiind clasată prin rezoluția nr. 3946/A, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, apreciindu-se că nu au fost conturate indiciile săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b), i) teza 1 și t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, de către magistratul C. de la Tribunalului Dâmbovița.

Împotriva acestei măsuri, reclamantul a formulat plângere în temeiul art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, solicitând infirmarea rezoluției de clasare.

Plângerea astfel formulată a fost respinsă de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare prin rezoluția nr. C19-4595 din data de 08 ianuarie 2020, constatându-se că rezoluția criticată este motivată, răspunzându-se tuturor aspectelor invocate în sesizarea formulată de petiționar, precum și faptul că aceasta cuprinde argumentele de fapt și de drept care au stat la baza măsurii de clasare luate de inspectorul judiciar, fiind dispusă cu respectarea condițiilor legale speciale în materie și a Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamantul A. cu o cerere prin care a contestat cele două rezoluții, apreciind că nu au fost analizate corespunzător probele administrate, că nu s-au interpretat corect normele legale incidente și că i-au fost încălcate drepturile procesuale.

Criticile recurentului-reclamant privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Referitor la soluția instanței de fond privind excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Serviciul Român de Informații, Consiliul Superior al Magistraturii, C., D., E. S.R.L., F., instanța de control judiciar reține că potrivit art. 36 din C. proc. civ. "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Așadar, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat, calitate procesuală activă, precum și între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, calitate procesuală pasivă.

Înalta Curte amintește că în sarcina reclamantului există obligația de a justifica atât calitatea procesuală activă, cât și calitatea procesuală pasivă, prin indicarea motivelor de fapt și de drept în cuprinsul cererii formulate. Nu s-ar putea invoca de către reclamant lipsa rolului activ al instanței în determinarea persoanei care ar justifica calitatea procesuală a pârâtului, întrucât obligația menționată îi incumbă lui însuși, în calitate de persoană care a declanșat procedura judiciară.

Rolul instanței constă numai în verificarea identității dintre cel chemat în judecată și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății sau persoana în contradictoriu cu care trebuie realizat interesul reclamantului, precum și a identității dintre cel care promovează cererea și titularul dreptului subiectiv sau cel care se prevalează de un anumit interes.

În condițiile în care prin cererea introductivă de instanță s-a formulat contestație împotriva Rezoluției de clasare nr. 3946/A și a Rezoluției de respingere nr. C19-4595/8, emise de Inspectia Judiciară și de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare, aceștia din urmă fiind emitenții actelor administrative contestate în cauză, în mod legal a reținut instanța de fond că pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Serviciul Român de Informații, Consiliul Superior al Magistraturii, C., D., E. S.R.L. și F. nu au calitate procesuală în cauză, nefiind parte în raportul juridic dedus judecății, fiind întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a acestor pârâți.

În ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte are în vedere că potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemulțumirea titularului sesizării.

În cauza de față, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la reținerea săvârșirii de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reținut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecații excedează competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță.

Or, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, recurentul-reclamant a solicitat sancționarea judecătorului sindic deoarece conduita acestuia constând în pronunțarea unei soluții defavorabile reclamantului ar fi dovada existenței în justiție a câmpului tactic și dependenței de SRI.

Înalta Curte reamintește că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

În cauză, recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată, care ar fi fost viciate de o presupusă imparțialitate a judecătorului C., motivată de influența SRI și de faptul că aceasta din urmă ar deține doctoratul obținut la Academia SRI.

Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege, cu atât mai mult cu cât sesizarea reclamantului are la bază doar alegații de natură pur speculativă, nedovedite prin niciun mijloc de probă.

În fine, instanța de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 189 din 19 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 12 ianuarie 2023.