ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1187/2023

Ședința publică din data de 02 martie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la 12.05.2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Educației și Cercetării – Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) și Ministerul Educației și Cercetării – Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării (UEFISCDI), solicitând:

- anularea deciziei de admitere a sesizării nr. 3055/7.10.2020, emisă de UEFISCDI,

- anularea deciziilor emise de Consiliul General al CNATDCU de numire a membrilor comisiei de lucru pentru analiza sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 și nr. 3055/7.10.2020,

- obligarea CNATDCU să dispună clasarea administrativă a sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 și nr. 3055/7.10.2020.

Prin sentința civilă nr. 1537 din data de 29 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, a respins cererile de intervenție principale formulate de intervenienții B. din Iași și C., ca neîntemeiate.

A anulat decizia UEFISCDI nr. 3093/09.10.2020 și deciziile CNATDCU nr. 118/25.11.2020 si nr. 127/25.11.2020 și a obligat pârâtul CNATDCU să dispună clasarea administrativă a sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 și nr. 3055/7.10.2020; totodată, a obligat pârâții la plata, în solidar, a sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâta Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării – UEFISCDI, precum și intervenienții B. din Iași și C..

3.1. Pârâta Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării – UEFISCDI a declarat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea parțială a sentinței recurate în sensul rejudecării capătului de dispozitiv prin care instanța de fond a dispus "anularea Deciziei UEFISCDI nr. 3093/09.10.2020" și respingerea acțiunii împotriva deciziei menționate, casarea și anularea în totalitate a capătului de dispozitiv cu privire la obligarea în solidar la plata sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, iar în subsidiar, admiterea recursului, cu privire la celelalte capete ale hotărârii pronunțate de instanța de fond.

A susținut recurenta că, din cuprinsul întregii motivări, rezultă faptul că argumentele pro și contra ale instanței de fond sunt doar cele ale reclamantului, celelalte argumente depuse deja la dosar sau care izvorau din aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei, nefiind nici prezentate și nici analizate de către instanța de fond; mai mult, susține titulara căii de atac, instanța a încercat să creeze prezumția de legalitate a hotărârii pronunțate, pornind de la calitatea publică a reclamantului și nu de la o aplicare imparțială a legii, care nu poate ține cont de faptul că o parte din proces este sau nu o persoană publică (nerespectându-se, în acet fel, principiul egalității în fața legii).

În opinia titularei căii de atac, acest fapt ar rezulta și din faptul că motivarea preluată de către instanță nu a apelat la forma gramaticală neutră, rezultând, astfel, faptul că judecătorul de primă instanță poate fi confundat cu reclamantul cauzei, acest aspect datorându-se copierii "ad-literam" a argumentației depusă de către reclamantul A..

O altă critică, din cadrul aceluiași recurs, vizează pretinsa aplicare corectă de către UEFISCDI a dispozițiilor legale din Ordinului MECS nr. 5229 din 17 august 2020 pentru aprobarea metodologiilor referitoare la acordarea atestatului de abilitare, acordarea titlului de doctor, precum și la soluționarea sesizărilor cu privire la nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv cu privire la existența plagiatului, în cadrul unei teze de doctorat, instanța de fond interpretând greșit dispozițiile legale din Anexa 3 la Ordinul menționat, contrar sensului legal al interpretării și preluând necenzurat viziunea reclamantului; astfel, susține recurenta, instanța de fond ar fi apreciat greșit că UEFISCDI avea obligația de a analiza fondul argumentației depuse de către semnatarii sesizărilor menționate.

Astfel, UEFISCDI, nu avea dreptul legal de a cenzura o reclamație pentru că unele argumente din reclamații erau sau nu identice, așa cum a menționat reclamantul-intimat și cum, în mod automat și neargumentat legal, a menționat și instanța de fond; dacă aceasta ar fi ținut cont corect de dispozițiile legale aplicabile, ar fi putut constata că UEFISCDI, în mod corect și legal, în opinia acesteia, a admis de principiu (procedural) sesizările formulate, CNATDCU având atribuții în sensul de a constata că, pe fondul sesizărilor, argumentele ar fi putut sau nu să fie identice, aspecte pe care CNATDCU nu s-a pronunțat definitiv, nici până la data recursului.

3.2. Recurenta C. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1537 din data de 29.10.2021, împotriva încheierii din data de 13.10.2021 pronunțată în ședința din Camera de Consiliu, în ceea ce privește respingerea ca inadmisibila a cererii de recuzare pe care a formulat-o, dar și împotriva încheierii din data de 15.10.2021, în ceea ce privește tot respingerea ca inadmisibilă a cererii de recuzare, solicitând constatarea incidenței motivelor de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ., casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanței de fond.

O primă critică vizează faptul că, la data de 07.10.2021, ar fi formulat o cerere de recuzare împotriva judecătorului de fond, cerere întemeiată pe motivele prevăzute la art. 42 alin. (1) punctele 2 și 13 C. proc. civ. și respinsă ca neîntemeiată, pentru ca, în ședința publică din data de 15.10.2021, să formuleze o nouă cerere de recuzare împotriva aceluiași judecător, întemeiată, de această dată, pe motivul prevăzut la art. 42 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., cerere în cuprinsul căreia a arătat ca a formulat o sesizare la Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) cu privire la teza de doctorat a judecătorului cauzei, sub aspectul nerespectării standardelor de calitate și de etică profesională, sesizare înregistrată sub nr. x/28.09.2021, iar prin încheierea din data de 15.10.2021, atacată pe calea prezentului recurs, cererea de recuzare a fost respinsă ca inadmisibilă.

În opinia titularei acestui recurs, prin încheierile pronunțate în condițiile de mai sus, instanța ar fi încălcat dispozițiile art. 6-7, art. 9. art. 20 și art. 50 C. proc. civ. întrucât, din analiza încheierii din data de 13.10.2021, a constatat că instanța care a a soluționat cererea de recuzare, ar fi inventat un motiv de recuzare pe care recurenta nu l-ar fi invocat și anume faptul că aceasta ar fi formulat, la Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, sesizarea menționată, dar acest motiv de incompatibilitate ar fi fost ridicat abia la data de 15.10.2021, în ședință publică, când cererea de recuzare a fost respinsă ca inadmisibilă tocmai pe motivul că recurenta ar fi invocat și anterior același motiv de incompatibilitate, fapt care nu ar corespunde realității, așa cum lesne poate fi constatat din cele două cereri de recuzare.

În recursul declarat împotriva sentinței ce a finalizat procesul în primul grad de jurisdicție, aceeași recurentă susține că această sentință ar fi fost pronunțată de un judecător incompatibil, astfel încât, sub aspect calitativ, instanța nu ar fi fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, tocmai din cauza pretinsei situații de incompatibilitate în care s-ar fi aflat judecătorul de primă instanță.

O altă critică din cadrul aceluiași recurs vizează faptul că, în anularea Deciziei UEFISCDI nr. 3093/09.10.2020, instanța de fond ar fi ținut cont, în motivarea sa, doar de argumentele invocate de intimatul reclamant A., fără a prezenta sau analiza celelalte argumente care reieșeau din aplicarea corectă a dispozițiilor legale pentru soluționarea cauzei, neanalizând aspecte esențiale ale procesului, hotărârea fiind nemotivată, din această perspectivă.

În opinia aceleiași recurente, documentele asupra cărora instanța de fond s-a pronunțat, nu ar fi acte administrative, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 544, iar, prin sentința pronunțată, curtea de apel a dispus anularea Deciziei UEFISCDI nr. 3093/09.10.2020, a Deciziilor CNATDCU nr. 118/25.11.2020 și nr. 127/25.11.2020 și obligarea CNATDCU să dispună clasarea administrativă a Sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 și nr. 3055/7.10.2020.

Susține această recurentă că, în motivarea sa, instanța de fond s-a raportat la documentele mai sus-menționate ca la acte administrative, deși acestea nu îndeplinesc această calitate și, pe de altă parte, aspectele incluse în sesizarea cu nr. 3055/7.10.2020, nu au fost tranșate de CNATDCU prin intermediul unei proceduri anterioare, iar în cazul deciziilor de menținere sau de retragere a titlului de doctor emise de CNATDCU, acestea nu se bucură de "autoritate de lucru judecat" față de sesizări ulterioare, care pot face referire la aspecte care nu au fost analizate; sesizarea nr. 3055/07.10.2020 s-ar referi strict la aspecte asupra cărora CNATDCU nu s-a pronunțat în cazul unei proceduri anterioare și ar face referire doar la lucrările care nu au putut fi procurate de CNATDCU și, în consecință, nu au intrat în analiza comisiei și nu au contat în evaluarea "procedurii anterioare".

3.3. Prin recursul promovat împotriva aceleiași sentințe, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta B. din Iași a solicitat casarea în tot a hotărârii recurate, susținând faptul că, în mod eronat, instanța de fond ar fi apreciat ca tardivă cererea sa de intervenție, întrucât "ar fi fost expediată prin e-mail pe data de 08.07.2021, ora 11:50, după închiderea dezbaterilor pe fond", dar cu toate acestea, se precizează, la începutul încheierii, că s-a primit cererea de intervenție, făcându-se această mențiune înainte de deschiderea dezbaterilor pe fond.

Susține această recurentă și că, potrivit probatoriului atașat, e-mailul ar fi fost expediat la ora 8:52, nu la 11:50 așa cum a reținut instanța, ședința de judecată începând la ora 10:00, iar dosarul ar fi fost strigat la ora 10:30, după care s-a luat pauză pentru consultarea intervenției numitei C., dezbaterile fiind finalizate în jurul orei 11:00, în data respectivă; prin urmare, în viziunea acestei recurente, cererea a fost formulată și depusă până la încheierea dezbaterilor, astfel că, prin soluția de respingere ca tardivă a cererii de intervenție, consideră că i s-au încălcat drepturile procesuale garantate de art. 5-7, 20 noul C. proc. civ., respectiv de art. 21 din Constituția României și art. 6 CEDO.

Același recurent a invocat, în cererea de recurs, critici referitoare la conexarea și soluționarea cererilor de suspendare a actelor administrative, formulate de către recurent, în temeiul art. 14 și 15 din Legea contenciosului administrativ, dar și critici referitoare la fondul litigiului.

În termen legal, intimatul A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondate a tuturor recursurilor, întrucât hotărârea instanței de fond este legală și motivată corespunzător, iar faptul că s-au avut în vedere o serie de argumente expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu înseamnă, în opinia sa, că instanța nu și-a motivat hotărârea, susținerile formând convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, ca urmare a pertinenței lor.

A mai arătat sus-numitul că decizia de admitere a sesizării nr. 3055/7.10.2020 și deciziile emise de Consiliul general al CNATDCU de numire a membrilor comisiei de lucru pentru analiza sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 și nr. 3055/7.10.2020 ar fi fost adoptate cu încălcarea condiției prevăzute de art. 2 lit. D) din anexa nr. 3 la Ordinul nr. 5.229/2020 al Ministerului Educației și Cercetării, autoritatea emitentă acționând cu exces de putere, astfel că se impunea anularea actelor administrative atacate.

În opinia sa, în mod corect au fost interpretate toate dispozițiile normative de către instanța de fond, care a reținut că principala problemă de drept ce trebuie dezlegată este aceea dacă se impune clasarea unei sesizări ulterioare în cazul unei similitudini dintre aceasta și o sesizare anterioară.

În ceea ce privește încheierea din data de 15.10.2021, în opinia intimatului-reclamant, în mod corect s-ar fi respins ca inadmisibilă cererea de recuzare formulată de recurentă, în condițiile în care s-a constatat o identitate de motive cu cererea respinsă prin încheierea din data de 13.10.2021, relevant, din acest punct de vedere, fiind motivul de fapt invocat, respectiv existența unei stări de dușmănie între recurentă și judecătorul cauzei, generată de formularea de către aceasta a unei sesizări cu privire la un pretins plagiat în teza de doctorat a judecătorului, iar nu încadrarea motivului de fapt într-un anume motiv de drept.

În ceea ce privește existența identității de obiect între sesizarea nr. 157/17.01.2018 si sesizarea nr. 3276/15.11.2019, în opinia sus-numitului, o simplă analiză comparativă a pasajelor de text care, în viziunea ambilor semnatari ai sesizărilor, constituie elemente de similitudine ce trebuie supuse evaluării CNATDCU, cu referire expresă la lista lucrărilor selectate și invocate în acest sens de către petenți, ar conduce la concluzia neechivocă a identității de obiect al celor două sesizări; practic, cele 19 elemente ce au fost invocate în sesizarea nr. 157/17.01.2018, supuse ulterior analizei Comisiei de etică din cadrul Universității "Al. I. Cuza" Iași, respectiv analizei comisiei de experți desemnați de către CNATDCU, toate incluse în verdictul de neplagiat acordat prin Decizia nr. 15045/1.04.2020, fiind preluate până la identitate în sesizarea nr. 3276/15.11.2019.

Recurenta pârâtă Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării – UEFISCDI a depus întâmpinare față de recursul declarat de intervenienta B. din Iași, solicitând admiterea acestui recurs.

La dosarul cauzei au fost depuse și note scrise de către reclamant care a solicitat instanței de judecată respingerea celor trei recursuri ca fiind nefondate.

La termenul de judecată din data de 17 februarie 2023, Înalta Curte a supus dezbaterii contradictorie a părților prezente excepția tardivității recursului promovat de către recurenta B., excepție de procedură cu caracter premptoriu, pe care o va analiza cu prioritate în cadrul prezentei decizii.

II. Excepția tardivității recursului promovat de către recurenta B..

În legătură cu acest aspect ce se impune a fi analizat cu prioritate, trebuie precizat faptul că, în cauză, sunt incidente dispozițiile Legii contenciosului administrativ care, la articolul 20 alin. (1), stipulează că: "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", iar conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Termenul de recurs, așadar, are caracter imperativ, absolut și de decădere, dar pentru ca această din urmă sancțiune procedurală să-și producă efectele, trebuie ca termenul de recurs ce se socotește a fi împlinit, la data declarării, ceea ce ar atrage caracterul tardiv al căii de atac astfel exercitată, să curgă fără dubiu de la data comunicării hotărârii ce se atacă, astfel încât principala condiție ce se cere a fi îndeplinită, din această perspectivă, să fie aceea a legalității procedurii de comunicare.

În cauza de față, o astfel de dovadă nu a fost făcută, astfel că, în legătură cu momentul comunicării sentinței curții de apel și, deci în legătură cu momentul de la care ar fi început să curgă termenul de recurs în cazul recurentei-interveniente B., se creează un dubiu serios care profită acestei din urmă părți din proces, astfel că recursul său nu poate fi respins ca fiind tardiv formulat.

Aceasta deoarece, așa cum rezultă din înscrisul depus la fila x (dosar fond), prin cererea de intervenție principală formulată în cauză, recurenta a solicitat citarea și comunicarea actelor procesuale, în cazul său, la sediul procesual ales (Oficiul Poștal nr. 1, Căsuța Poștală nr. 11, municipiul Iași, județul Iași cod 700570). Cu toate acestea, inițial, sentința a fost comunicată la o altă adresă, respectiv la sediul Asociației, "Iași, județul Iași" fără o altă specificație pe dovada de comunicare, sentința fiind primită la data de 02/12/2021 de "funcționarul însărcinat cu primirea corespondenței, respectiv D., MZ 490669", fără ca recurenta să confirme această primire ori calitatea persoanei care a semnat pe dovadă.

Ulterior, la data de 10 mai 2022, printr-o cerere atașată dosarului de fond, recurenta în cauză a solicitat recomunicarea sentinței la adresa indicată, hotărârea curții de apel fiindu-i recomunicată la data de 17 iunie 2022, însă fără ca, la dosarul cauzei, să se regăsească procesul-verbal de îndeplinire al acestei proceduri, ceea ce, așa cum am menționat anterior, creează un dubiu rezonabil în favoarea recurentei în legătură cu faptul și momentul de la care termenul de recurs a început să curgă în defavoarea sa, astfel că sancțiunea decăderii nu îi poate fi aplicată, ceea ce va conduce la respingerea excepției tardivității, pentru argumentele expuse.

III. Soluția instanței de recurs privind fondul recursurilor.

Examinând hotărârea prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al recursurilor din această perspectivă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

3.1. Argumente de fapt și de drept relevante

Se reține că, prin cererea de chemare în judecată introductivă, reclamantul-intimat A. a solicitat anularea deciziei de admitere a sesizării nr. 3055/7.10.2020, emisă de UEFISCDI, a deciziilor emise de Consiliul General al CNATDCU de numire a membrilor comisiei de lucru pentru analiza sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 și nr. 3055/7.10.2020 și obligarea CNATDCU să dispună clasarea administrativă a sesizărilor nr. 3276/15.11.2019 și nr. 3055/7.10.2020.

Instanța de contencios administrativ a admis acțiunea, în condițiile arătate în preambulul prezentei decizii, împotriva sentinței și a încheierilor din 13 octombrie 2021 și respectiv 15 octombrie 2021, exercitându-se recurs, așa cum s-a expus în anterioarele paragrafe.

Înalta Curte va analiza, înainte de toate, recursul promovat de către recurenta C. împotriva încheierii din data de 13.10.2021 dar și împotriva încheierii din data de 15.10.2021 pronunțate în ședința din Camera de Consiliu, fiind vorba de încheieri interlocutorii prin care s-au respins ca inadmisibile cererile de recuzare pe care sus-numita le-a formulat împotriva judecătorului de primă jurisdicție, acuzând starea de pretinsă lipsă de imparțialitate în care s-ar afla acesta din urmă.

Din analiza criticilor ce fac obiectul acestui recurs, raportate la actele și lucrările referitoare la aceste aspecte, din cadrul dosarului de fond, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului îndreptat împotriva celor două încheieri, astfel că îl va respinge ca atare.

Astfel, recurenta-intervenientă C. a susținut faptul că, în încheierea de respingere a cererii sale de recuzare din data de 13.10.2021, judecătorul investit ar fi analizat un motiv de recuzare pe care sus-numita nu l-ar fi invocat, respectiv motivul prevăzut de art. 42 alin. (1) punctul 9 C. proc. civ., acest motiv fiind invocat ulterior, după soluționarea cererii de recuzare și motivarea încheierii din 13 octombrie 2021.

Aceste susțineri sunt lipsite de suport real, așa cum rezultă, fără putință de tăgadă, din conținutul cererii de recuzare, îndeosebi din partea de final a acesteia deoarece, inclusiv în cadrul primei cereri de recuzare (respinsă de curtea de apel prin încheierea din 13.10.2021), titulara a invocat situația de incompatibilitate prevăzută de dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea, în conținutul cererii, sus-numita a dezvoltat alegații de natură să inducă judecătorului care a soluționat cererea de recuzare concluzia că numita C. a formulat sau urmează să formuleze o sesizare la CNATDCU cu privire la un pretins plagiat în teza de doctorat, împotriva judecătorului recuzat; astfel sus-numita a afirmat, în cadrul cererii de recuzare că starea de lipsă de imparțialitate a judecătorului recuzat ar putea reieși și din faptul că "admiterea acțiunii de anulare a reclamantului A. poate crea un precedent în materia contestării procedurilor de sesizare și analizare a unei teze de doctorat de către CNATDCU, în sensul creării unei practici jurisprudențiale, de pe urma căreia E. ar putea profita".

Astfel de afirmații, coroborate cu invocarea în cauză a punctului 9 al art. 42, puteau crea cu ușurință judecătorului care a pronunțat încheierea din 13.10.2021, reprezentarea că C. formulase deja/urma să formuleze ori avea cunoștință despre formularea unei asemenea sesizări la CNATDCU împotriva judecătorului de primă jurisdicție, ceea ce a determinat pe magistratul ce a respins cererea de recuzare să se refere, în motivarea sa, la un asemenea aspect, cu atât mai mult cu cât, recurenta s-a referit expres la situația de incompatibilitate prevăzută de art. 42 pct. 9, fără a aduce acestei situații o motivare expresă și aparte.

Împrejurarea că, după numai 2 zile, recurenta C. a formulat o nouă cerere de recuzare, căreia a încercat să îi creeze aparența de noutate, referindu-se, de această dată în mod expres, la sesizarea de la CNATDCVU (sesizare, de altfel, anterioară ambelor cereri de recuzare), nu a fost de natură să poată fi calificată ca un motiv nou de recuzare a magistratului învestit cu soluționarea cauzei, astfel încât acesta să nu facă aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 47 alin. (3), a doua ipoteză, potrivit căreia este inadmisibilă cererea de recuzare "îndreptată împotriva aceluiași judecător pentru același motiv de incompatibilitate" și să nu respingă cererea de recuzare ca atare, prin încheierea interlocutorie din data de 15.10.2021.

Pentru toate aceste motive Înalta Curte constată că recursul îndreptat de către recurenta-intervenientă împotriva încheierilor de ședință din 13.10.2021 și 15.10.2021, este nefondat.

De asemenea, înainte de analiza efectivă a motivelor de recurs, se impune a se preciza faptul că, în recursul său, recurenta-intervenientă Asociația Liga Studenților a criticat pretinsa respingere ca tardivă a cererii sale de intervenție principală, considerând că, printr-o asemenea soluție, i-ar fi fost încălcate drepturile procesuale.

Aceste susțineri sunt, în mod vădit, nefondate și nu vor fi analizate ca fiind un veritabil motiv de recurs deoarece, așa cum reiese, fără putință de tăgadă, din considerentele încheierii de ședință din 08.02.2021 a curții de apel, dar și din cele ale Deciziei nr. 4107/21.09.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cererea de intervenție principală formulată de recurenta Asociația Liga Studenților a fost respinsă ca tardiv formulată în dosarul nr. x/2021, în ceea ce privește cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 3093/9.10.2020, cerere formulată în baza art. 15 din Legea nr. 554/2008, iar soluția a rămas definitivă și a dobândit autoritatea de lucru judecat, chiar prin decizia instanței supreme mai sus amintită.

În ceea ce privește cererea de intervenție principală, formulată de aceeași recurentă, în legătură cu cererea de anulare a actelor administrative, s-a stabilit, prin hotărârile judecătorești menționate, că aceasta va fi luată în considerare în procedura de regularizare, procedură în care, contrar susținerilor recurentei, s-a apreciat că cererea de intervenție este formulată în termen și a fost soluționată pe fond, așa cum rezultă din dispozitivul sentinței recurate.

Deci, recurenta Asociația Liga Studenților nu mai poate critica, pe calea prezentului recurs, soluția rămasă definitivă în legătură cu cererea de intervenție principală, formulată în dosarul având ca obiect suspendarea actelor administrative și apreciată, cu caracter definitiv, ca fiind tardiv formulată față de cererea de suspendare a actelor administrative contestate.

În ceea ce privește recursurile îndreptate împotriva sentinței, din perspectiva celorlalte critici, examinând hotărârea prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al celor trei recursuri, din această perspectivă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare:

Așadar, într-o ordine firească, Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), această situație de reformare fiind invocată de către toți recurenții, alături de alte motive de casare.

Se impune a se aminti, înainte de toate că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, în lumina acestor dispoziții legale, din perspectiva exigenței de a motiva, instanța are obligația să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, așa cum s-a evidențiat în doctrină, "considerentele hotărârii judecătorești trebuind să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicții, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele și menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere și a exclude arbitrariul" (I. Leș, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

În legătură cu acest aspect, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătorești, "motivarea trebuie să răspundă pretențiilor părților, adică diferitelor capete de acuzare și mijloace de apărare, această garanție fiind esențială întrucât permite justițiabilului să se asigure că pretențiile sale au fost examinate, și deci, că judecătorul a ținut cont de ele; în ceea ce privește motivația, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă și buna înțelegere a hotărârii".

Pe de altă parte, în doctrină și în practica instanței supreme, s-a subliniat, deseori că această obligație a instanțelor judecătorești de a-și motiva hotărârile, nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, dar, chiar dacă exigența motivării nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent, este imperios necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei.

În acest sens, jurisprudența CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României – 15.02.2007 și paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei – 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și a hotărârilor, în diferite state; mai exact, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 și paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt și de drept aflate la baza controversei.

Așadar, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat, cu adevărat, chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate. Astfel, dacă se invocă un argument suficient de clar și de precis, susținut de probe, și de natură să aibă relevanță asupra soluției, este necesar ca instanța să analizeze acest argument și să formuleze un răspuns explicit. În condițiile în care hotărârea nu conține niciun răspuns, trebuie să se aprecieze dacă tăcerea poate fi, în mod rezonabil, interpretată ca o respingere implicită. CEDO a decis că, dacă respectivul argument face parte dintr-o categorie juridică distinctă de cea din care fac parte celelalte argumente invocate, un răspuns specific și explicit se impune. În lipsa unei asemenea motivații, este imposibil să se determine dacă respectivul argument a fost doar neglijat sau dacă, dimpotrivă, el a făcut obiectul unei respingeri implicite și, în această din urmă ipoteză, pentru ce motive.

Revenind la prevederile art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de către toți recurenții, Înalta Curte amintește că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată nu le îndeplinește.

Aceasta deoarece, așa cum au invocat toți cei trei recurenți, în motivarea situației de casare prevăzută de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este vădit viciul nemotivării sentinței a cărei reformare se solicită, din perspectiva faptului că judecătorul de primă jurisdicție nu a răspuns în niciun fel argumentelor esențiale invocate de către pârâtă, respectiv de către intervenienții principali, limitându-se la a prelua necenzurat susținerile titularului cererii introductive de instanță.

Astfel, așa cum rezultă din acea parte a sentinței recurate care reprezintă argumentele, considerentele proprii ale judecătorului de primă instanță, după expunerea situației de fapt, acesta s-a limitat, în cea mai mare parte, la a copia din cererea introductivă de instanță pasaje întregi, relevante, în acest sens, fiind paginile 44, 45 și 46 din acțiune, în care sunt preluate pasaje din cererea de chemare în judecată, fără ca judecătorul curții de apel să expună propriile argumente și fără a expune o analiză proprie a aspectelor inserate, care să justifice concluzia identității dintre cele două sesizări.

Pe de altă parte, nu au fost analizate și înlăturate susținerile pârâtei și cele ale intervenienților, susțineri care exced analizei comparative a celor două sesizări, respectiv argumente precum: afirmațiile pârâtei referitoare la competența sa legală, respectiv pretinsa lipsă a obligației sale de a analiza fondul argumentației depuse de către semnatarii sesizărilor, interpretarea pe care aceasta din urmă și recurenta C. o atribuie articolului 4 din Anexa 3 la Ordinul nr. 5.229/2020 al MEC referitoare la Metodologia privind soluționarea sesizărilor cu privire la nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, limitele de competență atribuite UEFISCDI în procesul de înregistrare a unei sesizări etc.

De asemenea, sentința ce face obiectul căilor de atac cu care a fost învestită instanța de reformare este nemotivată și din perspectiva soluției ce s-a dispus cu privire la cererile de intervenție principală, curtea de apel limitându-se la a preciza, în considerente, doar că cele două cereri formulate de către intervenienta C. și, respectiv, intervenienta B., vor fi respinse ca neîntemeiate, cu toate că fiecare dintre cele două cereri conținea propriile argumente, diferite, în parte, de cele invocate de către pârâta inițială, astfel că motivarea soluției nu se putea limita doar la argumentul soluției și motivării atribuite cererii principale, ca în cazul intervenției accesorie.

Înalta Curte amintește că, odată ce s-a admis în principiu cererea de intervenție, terțul intervenient devine parte în proces și ia procedura din starea in care se află; în același timp, instanța de judecată este învestită și cu soluționarea cererii de intervenție, ceea ce înseamnă o extindere a cadrului procesual în privința părților, precum și a obiectului, în cazul intervenției principale. Din punctul de vedere al conținutului, intervenția terței părți cu pretenții proprii constituie o veritabilă acțiune civilă, întrucât, prin intermediul ei, se urmărește valorificarea unui drept subiectiv, caracterul de acțiune al intervenției terței părți cu pretenții proprii, fiind incontestabil și rezultând din conținutul material și procesual al acestei forme de participare a intervenienților în procesul civil.

De aceea, intervenientul principal, odată ce a dobândit calitatea de parte în procesul civil, se bucură de toate drepturile procesuale acordate de lege părților principale, inclusiv de dreptul ca pretențiile sale deduse judecății, pe calea intervenției principale, să fie analizate cu adevărat de către judecător, exigență pe care sentința recurată nu o satisface cu privire la niciuna dintre cele două cereri de intervenție admise în principiu, hotărârea fiind reformabilă și din această perspectivă.

3.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile îndreptate împotriva sentinței curții de apel și va respinge recursul declarat de recurenta C. împotriva încheierii din 13 octombrie 2021și a încheierii din 15 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București.

În consecință, instanța de recurs va dispune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în acord cu dispozițiile prezentei decizii; în rejudecare, instanța urmează a analiza și aspectele de fond invocate în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, față de soluția casării cu trimitere, respectiv a acelor aspecte invocate în primul grad de jurisdicție, dar pe care, în sentința casată, magistratul de primă jurisdicție, nu le-a analizat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului formulat de B..

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta C. împotriva încheierii din 13 octombrie 2021și a încheierii din 15 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021.

Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării (UEFISCDI), de recurenta C. și de recurenta B. împotriva sentinței civile nr. 1537 din 29 octombrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2021.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 02 martie 2023.