ÎCCJ, decizie (scj.ro #202354)

S-au luat în examinare apelurile formulate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 137 din data de 31 martie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2018, privind și pe intimata persoană vătămată Ministerul Educației Naționale.

La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns apelantul intimat inculpat A., personal și asistat de apărători aleși, avocat B., cu împuternicire avocațială nr. x din data de 25 septembrie 2022 (aflată la dosar vol. II), avocat C., cu împuternicire avocațială nr. x din data de 22 august 2022 (aflată la dosar vol. I) și de avocat D., cu împuternicire avocațială nr. x din data de 22 august 2022 (aflată la dosar vol. I), lipsind intimata persoană vătămată Ministerul Educației Naționale.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

În conformitate cu dispozițiile art. 369 alin. (1) din C. proc. pen., s-a procedat la înregistrarea desfășurării ședinței de judecată cu mijloace tehnice, stocarea datelor realizându-se în memoria calculatorului.

S-a făcut referatul cauzei de către magistratul-asistent, care a învederat următoarele:

- cauza are ca obiect apelurile formulate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul A.. împotriva sentinței penale nr. 137 din data de 31 martie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția penală în dosarul nr. x/2018, privind și pe intimata Ministerul Educației Naționale;

- La data de 14 februarie 2023 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare.

Având în vedere că termenul a fost acordat în vederea audierii apelantului intimat inculpat A., Înalta Curte – Completul de 5 Judecători a pus în vedere reprezentantului Ministerului Public să își precizeze poziția privind momentul punerii în discuție a cererii formulate.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că va formula concluzii asupra cererii de sesizare ulterior audierii inculpatului.

Prealabil audierii apelantului intimat inculpat A., apărătorul ales, avocat C., cu încuviințarea instanței, a formulat o cerere de probatorii, solicitând administrarea probei cu înscrisuri relevante cu privire la momentul la care s-a consumat presupusa faptă.

În acest sens, a solicitat a se constata relevanța și utilitatea a două categorii de mijloace de probă.

O primă categorie o reprezintă copia legalizată, în original, a Actului adițional nr. x/2009 la contractul nr. x din 30 aprilie 2004 ce poartă atât semnătura cât și ștampila originală a notarului, act cu referire la care apelantul inculpat A. a susținut că a fost descoperit de curând, între cele două termen de judecată, în arhiva sa personală.

Acest înscris este relevant soluționării cauzei deoarece plasează momentul existenței actului adițional nr. x/2009 înainte de data de 10 iulie 2009.

Apărătorul ales a arătat că s-au făcut demersuri suplimentare, constând în emiterea unei adrese către biroul notarial care a realizat copia legalizată pentru precizarea dacă această copie există, dacă a fost realizată la biroul notarial.

Urmare a adresei apărătorului ales, biroului notarial a arătat că este vorba de un act ce putea fi distrus după trecerea unui termen de 3 ani, răspuns însoțit și de dovada că arhiva a fost distrusă, precum și de dovada de la Arhivele Naționale a distrugerii securizate, cu mențiunea răspunsului Biroului Notarial în sensul că semnătura de pe copia legalizată îi aparține notarului ce funcționează și în prezent acolo.

La interpelarea Președintelui Completului de 5 Judecători, apărarea a arătat că nu a fost păstrată o copie electronică a acestui document, cu precizarea că relațiile comunicate au avut loc prin intermediul corespondenței electronice cu biroul notarial.

O a doua categorie o reprezintă o expertiză extrajudiciară.

Susținând utilitatea acestei probe cu referire la motivele de apel formulate, apărătorul a arătat că a solicitat expertului parte din fața primei instanțe să efectueze un calcul al eventualului prejudiciu, cu mențiunea că înscrisul solicitat a fi încuviințat cuprinde doar două tabele.

Pentru aceste motive, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., avocat C., a solicitat încuviințarea cererii de probe, astfel cum a fost formulată, iar la solicitarea instanței, înainte de a fi depuse la dosarul cauzei, au fost puse la dispoziția reprezentantului Ministerului Public.

Pentru a da posibilitatea reprezentantului Ministerului Public de a lua la cunoștință de conținutul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei în ședință publică de către apărare, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători a dispus suspendarea ședinței.

La reluare, la apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns apelantul intimat inculpat A. personal și asistat de apărători aleși, avocat B., avocat C. și avocat D., lipsind intimata persoană vătămată Ministerul Educației Naționale.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul asupra cererii de încuviințare a probei cu înscrisuri formulată de apelantul intimat A. a solicitat respingerea acesteia, arătând că înscrisul prezentat este o copie a unei alte copii legalizate a actului adițional și precizând că ștampila notarului care ar fi legalizat copia este diferită de ștampila reală a notarului, anume cea aplicată pe adresa prin care a răspuns societății de avocatură, iar semnătura notarului este total diferită.

Mai mult decât atât, a arătat că acuzarea vizează falsificarea acestui act adițional, motiv pentru care proba propusă nu aduce nimic concret în plus, în opinia sa, fiind vorba de actul folosit de martorul E. în fața instanței pentru a obține din partea Ministerului Educației Naționale renunțarea la proces.

Raportat la raportul de expertiză extrajudiciară solicitat de apelantul intimat inculpat A., reprezentantul Ministerului Public a arătat că se opune încuviințării acestuia și a susținut că raportul presupune simple calcule, ce pot fi făcute de oricine. De asemenea, a învederat că expertul parte a avut ocazia de a-și expune punctul de vedere la momentul la care s-a efectuat expertiza în fața instanței de fond.

În replică, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., avocat C., a arătat că înscrisurile solicitate a fi încuviințate nu sunt cele originale, ci copii pentru uzul reprezentantului Ministerului Public.

Deopotrivă, apărarea a învederat că reprezentantul Ministerului Public a făcut o confuzie între copia care se află la dosarul cauzei și această copie legalizată.

Pe de altă parte, a arătat că pe ștampila notarului se face mențiunea că este vorba de o copie legalizată parțială, ce nu cuprinde și partea finală cu semnăturile și avizele direcțiilor de specialitate.

Prin urmare, cu privire la această primă chestiune la care a făcut referire reprezentantul Ministerului Public, apărătorul inculpatului A. a precizat că acest înscris nou pe care îl deține în original, ce poartă o ștampilă diferită față de momentul actual al biroului notarial, nu dovedește cele susținute de parchet.

În ce privește relevanța înscrisului nou, s-a susținut că acesta plasează, în timp, o anumită activitate într-un moment diferit față de cel reținut de prima instanță – septembrie 2009. Totodată, un alt aspect care se tinde a fi dovedit cu acest înscris nou, este lipsa de realitate a declarațiilor martorilor pe baza cărora a fost fundamentată soluția de condamnare.

Cu privire la expertiza extrajudiciară, apărătorul apelantului inculpat a precizat că expertul parte nu putea să efectueze aceste calcule în fața primei instanțe, întrucât obiectivul unic încuviințat de instanță a constat în stabilirea sumei fixe a chiriei, fiind respins obiectivul referitor la calculele privind facilitățile și investițiile.

Față de susținerile reprezentantului Ministerului public, și precizările apărătorului inculpatului A., Președintele Completului de 5 Judecători a dispus ca apărarea să prezinte reprezentantului Ministerului Public originalul înscrisului propus a fi încuviințat.

Reprezentantul Ministerului Public, după ce i-a fost prezentat originalul înscrisului propus a fi încuviințat, a arătat că într-adevăr această copie poate fi originalul copiei legalizate, aspect ce nu conduce însă la modificarea concluziilor sale, având în vedere diferențele de ștampilă și de semnătură ale notarului public.

Pe de altă parte, a învederat că adresele de la Arhivele Naționale nu prezintă relevanță întrucât nu este menționat numărul actului distrus, ci doar faptul că s-a procedat la distrugerea unor acte ce proveneau de la biroul notarial.

Cu referire la raportul la expertiză, reprezentantul Ministerului Public a învederat că apărarea, prin precizările făcute a arătat că a procedat la extinderea obiectivelor expertizei în cadrul unei expertize extrajudiciare, astfel încât expertul a putut să răspundă și la ceea ce nu a cerut instanța de fond care, la termenul din data de 30 ianuarie 2023, a respins cererea de încuviințare a efectuării unui supliment la raportul de expertiză.

După deliberare, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, a admis, în parte, proba cu înscrisuri solicitate de apărătorul intimatului inculpatul A., respectiv înscrisul provenind de la cabinetul notarial.

Totodată, a fost respinsă ca nefiind utilă soluționării prezentei cauze proba cu expertiza extrajudiciară și punctul de vedere al expertului întrucât raportul de expertiză extrajudiciară depășește cele stabilite de instanța de fond la momentul încuviințării probei cu expertiză.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători a încuviințat depunerea la dosarul cauzei a înscrisurilor ce provin de la cabinetul notarial și a dispus restituirea înscrisurilor constând în expertiza extrajudiciară.

Având în vedere poziția exprimată în cauză, în sensul că dorește să dea declarație în fața instanței de apel, în conformitate cu dispozițiile art. 420 alin. (4), raportare la dispozițiile art. 378 alin. (1) și art. 382 C. proc. pen., cu referire la art. 110 alin. (1) - (4) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 Judecători a procedat la audierea apelantului intimat inculpat A., acestuia fiindu-i adresate întrebări de către instanță și de reprezentantul Ministerului Public.

Nemaifiind cereri prealabile de formulat ori excepții de invocat, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 Judecători a acordat cuvântul reprezentantul Ministerului Public pentru susținerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile.

Reprezentantul Ministerului Public a făcut referire la istoricul modificării legislative cu privire la situația prescripției speciale în România, mai exact asupra Deciziei nr. 358/2022 pronunțată de Curtea Constituțională, decizie, care, în opinia sa, nu a fost niciodată în vigoare.

La interpelarea Președintelui Completului de 5 Judecători, a arătat că în prezenta cauză este incidentă prescripția specială, aspect constatat și de către instanța de apel, coroborat și cu faptul că apelantul intimat inculpat A. a solicitat continuarea procesului penal.

Raportat la parcursul modificărilor legislative, reprezentantul Ministerului Public a învederat că înainte de publicarea deciziei nr. 358 a Curții Constituționale în Monitorul Oficial, la data de 9 iunie 2022, deci înainte ca această decizie să poată produce efecte, prin Ordonanța de Urgență nr. 71/2022 publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022 a fost modificat art. 155 alin. (1) din C. pen.

Prin urmare, instanțele române sunt chemate să aplice considerentele unei decizii a Curții Constituționale a României care nu a fost niciodată în vigoare, motiv pentru care această decizie nu poate fi aplicată ca lege penală mai favorabilă.

De asemenea, reprezentantul Ministerului Public a precizat în că Decizia nr. 67/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, în mod eronat, a avut în vedere și decizia din cauza Tarico II, deși situația concretă din România este diferită de cea din Italia în ceea ce privește accesibilitatea, claritatea și previzibilitatea dispozițiilor legale și a interpretării lor.

Astfel, situația persoanelor care au săvârșit infracțiuni în Italia ce au fost avute în vedere la pronunțarea deciziei Tarico II a vizat modificarea și agravarea condițiilor de tragere la răspundere penală a acestora după momentul săvârșirii faptei, pe parcursul procesului penal, prin agravare, respectiv mărirea termenului de prescripție.

Or, situația de față este diametral opusă, întrucât în niciun caz persoanelor care au săvârșit infracțiuni pe teritoriul României nu li s-a agravat situația pe parcursul desfășurării procesului penal, avându-se în vedere menținerea aceleiași situații de la momentul săvârșirii faptei și ulterior.

Ministerul Public a arătat că înlăturarea termenului special de prescripție, ca urmare a Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale și a Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate la nivel național și nu doar pentru infracțiunile de corupție, a celor asimilate infracțiunilor de corupție și spălarea banilor, ci a tuturor infracțiunilor din C. pen. cu excepția celor imprescriptibile.

Totodată, reprezentantul Ministerului Public a susținut că această înlăturare a termenului special de prescripție nu reprezintă voința legiuitorului constituant sau delegat (de altfel legiuitorul delegat a acționat imediat după pronunțarea deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale și anterior publicării ei).

În al doilea rând, reprezentantul Ministerului Public a făcut referire și la faptul că legătura cu dreptul uniunii europene este dată de obiectul cauzei, respectiv săvârșirea unor infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiuni pe care România s-a obligat să le combată, aspecte constatate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, atât în Ordonanța Curții din 07 noiembrie 2022, pronunțată în cauza S.C. F. S.A., la paragrafele 91-94, cât și în cauza Euro Box Promotion din 2021.

Necesitatea interpretării dreptului uniunii europene rezultă din imposibilitatea României de a-și îndeplini aceste obiective asumate, motiv pentru care reprezentantul Ministerului Public a considerat că dacă s-ar da eficiență aplicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, așa cum a fost lămurită prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 și hotărârii prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept nr. 67 din 25 octombrie 2022, s-ar ajunge atât la impunitate sistemică, cât și la neîndeplinirea obligațiilor pe care România și le-a asumat.

Prin urmare, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 2 și 3 din Legea 340/2009, iar în temeiul dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, a solicitat sesizarea Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu cele 4 întrebări și, în subsidiar, suspendarea cauzei.

În egală măsură, a solicitat să se aibă în vedere jurisprudența instanțelor naționale care au sesizat Curtea de Justiție a Uniunii Europene în două cauze aflate în calea de atac a apelului având ca obiect infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, respectiv abuz în serviciu (dosar nr. x/2018), și infracțiuni de evaziune fiscală și spălarea banilor (dosar x/2018) și a precizat că poate depune la dosarul cauzei hotărârile la care a făcut referire.

Președintele Completului de 5 Judecători nu a apreciat necesară depunerea acestor înscrisuri la dosarul cauzei, având în vedere faptul că sunt publice în sistemul de jurisprudență al instanțelor accesibil și Înaltei Curți.

Apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., avocat D., având cuvântul asupra cererii formulate de reprezentantul Ministerului Public de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, a arătat că în situația de față, chiar dacă este vorba de o hotărâre care nu este supusă niciunei căi de atac, sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene nu este obligatorie, pe de o parte, dacă nu este necesară în pronunțarea unei soluții în cauză, iar pe de altă parte, dacă nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 267 din TFUE și dispozițiile art. 2 din Legea 340/2009.

Sub un prim aspect, apărarea a susținut că în materia prescripției răspunderii penale, pronunțarea unei soluții nu este condiționată de sesizarea instanței europene, pentru că, în cauză, problema prescripției se pune inclusiv din perspectiva împlinirii termenului general, în raport cu data la care s-au formulat acuzații împotriva apelantului intimat inculpat A. și în raport cu momentul consumptiv, reținut de către prima instanță de judecată, respectiv perioada septembrie 2009 – octombrie 2017, dată la care a fost atribuită calitatea de suspect.

Așadar, termenul general de prescripție a răspunderii penale și prescripția pot fi evaluate independent de dezlegările Curții Constituționale a României.

Cu referire la condițiile de admisibilitate, apărarea a precizat că în speță nu suntem în prezența un conflict între normele naționale și normele unionale. În acest context a făcut referire la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene evocată de către Ministerul Public, respectiv cauza Tarico I, paragraful 123, în cuprinsul căreia s-a stabilit că gestionarea termenului și a modului de calcul a termenului de prescripție reprezintă atributul autorităților naționale.

Or, prin cele două decizii ale Curții Constituționale a României, inclusiv prin hotărârea prealabilă pentru dezlegarea problemei de drept, decizia 67 din 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu a fost înlăturat termenul de prescripție care să conducă la un conflict cu reglementare europeană, ci s-a constatat că pentru o perioadă de timp, nu au existat cauze întreruptive de prescripție.

Mai mult, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., avocat D., a apreciat că prin această sesizare se tinde la promovarea unei veritabile căi de atac împotriva unei hotărâri definitive și obligatorii a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Practic, Ministerul Public tinde să transforme Curtea de Justiție a Uniunii Europene într-o instanță de drept comun care să cenzureze dezlegarea dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care a evaluat inclusiv conformitatea cu dreptul european.

Mai mult, a susținut apărătorul inculpatului, Ministerul Public tinde în mod artificial la înlăturarea de la aplicare a unui principiu fundamental al dreptului european, prevăzut de dispozițiile art. 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, respectiv aplicarea legii penale mai favorabile, inclusiv sub aspectul retroactivității sale, motiv pentru care a solicitat respingerea cererii de sesizare a CJUE.

În ceea ce privește chestiunea subsidiară, respectiv cea de suspendare a judecății cauzei ca urmare a sesizărilor deja dispuse de Curtea de Apel Brașov a solicitat a se constata că această suspendare are un caracter facultativ (art. 267 și art. 268 din C. proc. pen., cât și TFUE și dispozițiile art. 2 din Legea 340/2009 nu instituie o obligație în sarcina instanței de judecată).

Singurul temei legal care ar putea fi invocat este C. proc. civ., în aplicarea dispozițiilor generale de la art. 2 alin. (2), respectiv art. 413 alin. (1

1

)

din C. proc. civ., care instituie o cauză de suspendare facultativă atunci când există deja o cerere de sesizare admisă a Curtea de Justiție a Uniunii Europene, text nu este însă aplicabil în cauză, atât timp cât există dispoziții exprese în materia suspendării.

Din acest motiv, a apreciat că ar trebui aplicate cu prioritate normele care sunt incidente în cauză.

Mai mult, nici din perspectiva oportunității, o astfel de suspendare nu ar trebui să se impună, întrucât, câtă vreme în jurisprudența constantă a tuturor instanțelor de judecată, mai puțin cea invocată de către Ministerului Public au fost respinse aceste cereri de sesizare și suspendare în mod direct, nici cererea cu caracter accesoriu, adiacentă unei sesizări deja realizate nu ar trebui să fie aplicată.

Nu în ultimul rând, apărarea a solicitat a se constata că în cauză nu este incidentă ipoteza premiselor evocate de către Ministerul Public raportat la cauza Euro Box.

În realitate, a susținut apărătorul inculpatului, chestiunea dezlegărilor date de către Curtea Constituțională a României a fost stabilită în final, în mod definitiv, printr-o hotărâre definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție în exercitarea rolului său constituțional.

Pentru aceste motive, apărarea a formulat concluzii de respingere, în principal, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile evocate anterior, iar, în ceea ce privește cererea subsidiară de suspendare, ca urmare a sesizării deja realizate de Curtea de Apel Brașov a solicitat respingerea ca neîntemeiată.

În completare, reprezentantul Ministerului Public a arătat că nu a formulat o cerere subsidiară de suspendare, aceasta fiind legată de prezenta cauză.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători a arătat că deciziile date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene sunt cele care clarifică interpretarea dreptului uniunii atunci când instanțele au dubii referitoare la chestiunile ce țin de rezolvarea unui litigiu.

În același timp, chestiunile care țin de interpretarea dreptului uniunii europene sunt chestiuni supuse, în primă instanță, dacă nu există dubii asupra acestora, instanțelor naționale, atunci când acestea sunt sesizate cu o anumită interpretare. Sesizarea Curtea de Justiție a Uniunii Europene intervine în ipotezele în care instanțele au dubii în ceea ce privește textele a căror interpretare li se solicită, sau atunci când această interpretare a fost dată de către alte organisme și se încearcă aplicarea ei în instanțele de judecată, situație fără incidență în prezenta cauză.

Având în vedere că regulile de drept sunt clare pentru instanța de judecată, inclusiv din perspectiva interpretării în conformitate cu dreptul european și având în vedere că specificul acestei cauze este, așa cum a precizat și reprezentantul Ministerului Public, oarecum diferit de cel al cauzelor în care a fost deja sesizată Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători respinge cererea de sesizare și, totodată, cererea de suspendare a cauzei în raport de sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Nemaifiind cereri prealabile de formulat, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a declarat terminată cercetarea judecătorească și a acordat cuvântul în dezbateri, în ordinea prevăzută de lege.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea apelului formulat și desființarea, în parte, a sentinței apelate, în raport de criticile formulate.

Sentința penală a fost criticată pentru netemeinicie sub aspectul înlăturării dispozițiilor art. 309 din C. pen. din încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului, considerând că fapta nu a produs consecințe deosebit de grave, pronunțând o pedeapsă cu suspendare sub supraveghere și a omis să aplice pedeapsa complementară prevăzute de dispozițiile art. 66 lit. k) din C. pen.

Un alt motiv de apel vizează nelegalitatea sentinței apelate, în condițiile în care s-a aplicat o pedeapsă cu suspendare, instanța de fond a omis aplicarea dispozițiilor art. 93 alin. (2) din C. pen.

Cea de a treia critică vizează restrângerea cuantumului sechestrului instituit în cursul urmăriri penale de Direcția Națională Anticorupție.

Totodată, sentința penală a fost criticată pentru netemeinicie sub aspectul omisiunii instanței de fond de a desființa actul adițional.

În ceea ce privește prima critică, reprezentantul Ministerului Public a opinat că expertiza care trebuia să fie avută în vedere de instanță pentru a pronunța o soluție în prezenta cauză, este cea efectuată în faza de urmărire penală, în prezența experților parte ai apelantului intimat inculpat A. și ai martorului E., fiind o expertiză complexă, care acoperă toate exigențele unei expertize obiective.

Prin această expertiză s-a stabilit că prejudiciul are o valoare de peste 10.000.000 RON, fiind un prejudiciu care atrage aplicarea dispozițiilor art. 309 din C. pen.. Prejudiciul a fost calculat ca urmare a stabilirii diferenței de valoare, între valoarea reală cu care trebuia închiriată Baza sportivă Cutezătorii și cea de 9.000 euro pe lună, valoarea efectivă cu care a fost aceasta închiriată.

De asemenea, în această expertiză se stabilește o valoare de închiriere a terenului de 1,89 euro/m

2

– teren liber și 0,53 euro pentru 1 m

2

– teren construit. Experta parte G. din cursul judecății, a stabilit valoarea terenului construit la valoarea 0 euro, ceea ce nu este permis, aspect recunoscut chiar și de experții parte ai inculpatului din faza de urmărire penală, iar pentru terenul închiriat a stabilit o valoare de 0,133 euro/m

2,

și 0,09 euro/mp

2

.

Reprezentantul Ministerului Public a precizat că expertiza efectuată de G. în prima fază de judecată, nu este una obiectivă pentru următoarele critici:

- 1.experta a ales să compare Baza sportivă Cutezătorii cu Baza Lia Manoliu, iar în momentul în care a fost audiată în fața instanței de judecată, a relatat că Baza sportivă Cutezătorii este mai puțin centrală.

În acest punct reprezentantul Ministerului Public solicitat a se avea în vedere că Baza sportivă Cutezătorii este situată într-o zonă net superioară din București, destinată activităților sportive, fie că acum martorul E. ar fi păstrat destinația bazei și aceasta ar fi fost folosită în continuare pentru copii pentru practicarea diverselor sporturi de performanță, fie că ar fi exploatat-o într-un alt mod, ceea ce s-a și întâmplat.

Totodată, chiar din nota de fundamentare care a stat la Hotărârii de Guvern din anul 2005 se stabilea că baza sportivă Cutezătorii se află situată într-o zonă favorabilă a Bucureștiului, destinată activităților extrașcolare, fiind modernizată prin alocarea de fonduri financiare importante din bugetul de stat.

S-a concluzionat că nu este adecvat să se afirme într-o expertiză faptul că, valoarea unei baze sportive aflate într-o zonă cu spații verzi, pe malul lacului, înconjurată de alte parcuri din București este mai mică decât valoarea unei baze sportive aflate în zona de S-E din București, o zonă construită în aproprierea arterelor de circulație.

- 2. experta a criticat expertiza efectuată de experții din faza de urmărire penală, susținând că aceștia s-ar fi raportat la valoarea terenurilor cu destinația Curs Construcții, în timp ce ea s-a raportat la spații verzi, iar Baza sportivă Cutezătorii era situată într-o zonă de spații verzi.

De asemenea, experta a omis faptul că localizarea Bazei sportive Cutezătorii este un atu pentru creșterea prețului, și nu pentru diminuarea acestuia. Mai mult decât atât, baza sportivă are și o zonă de litoral de 516 m, aspect pe care expertul din primul ciclu procesual l-a remarcat și la expus în expertiza efectuată, fiind un aspect care a condus la ridicarea valorii metrului de teren din această bază.

- 3. valoarea la care a ajuns expertul, argument care întărește faptul că expertiza efectuată în fața primei instanțe nu este una temeinică și obiectivă, astfel încât instanța de apel ar trebui să o înlăture.

- 4. referitor la comparația dintre Baza "Cutezătorii" și Baza Sportivă "H.", s-a apreciat că nu este relevantă întrucât cea din urmă nu a fost închiriată în integralitate, ci prin închirierea mai multor loturi de teren, aspect total diferit.

A reiterat faptul că în faza de urmărire penală inculpatul și martorul E. au avut experți parte la momentul efectuării expertizei, experți care au evaluat chiria pentru Baza sportivă Cutezătorii la suma de 1,32 euro/m

2

, fiind mult mai apropiată de valoarea stabilită prin expertiza efectuată în cursul urmăririi penale, față de expertiza efectuată în faza de judecată. Prin urmare, acești experți parte au considerat că terenul construit are valoare de închiriere și au stabilit această valoare la suma de 0,92 euro/m

2

, neraportându-se la valoarea de 0.

Ca atare, reprezentantul Ministerului Public a solicitat să se dea eficiență, ca mijloc de probă, expertizei efectuate în cursul urmăririi penale, urmând ca instanța de apel să constate că infracțiunea a produs consecințe deosebit de grave, prejudiciul fiind în valoare de 10.796.662,8 euro.

Criticând dispoziția de suspendare a executării pedepsei sub supraveghere din sentința apelată, reprezentantul Ministerului Public a precizat că instanța de fond nu a avut în vedere criteriile prevăzute de dispozițiile art. 74 din C. pen., sens în care trebuia să se dea eficientă faptului că inculpatul a săvârșit fapta în calitate de secretar de stat în cadrul Ministerului Educației Naționale, având delegat dreptul de semnătură de către Ministrul I.. Inculpatul avea atribuții de ordonator principal de credite și putea să semneze un astfel de act, cum, de altfel, a fost semnat.

În această calitate inculpatul a întocmit un act adițional pe care ministrul I. a refuzat să îl întocmească, astfel cum rezultă din declarația acesteia.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat a se avea în vedere modalitatea în care a fost comisă fapta, respectiv în ultima zi din mandat, 30 septembrie 2009, în care apelantul intimat inculpat A. a încercat să obțină, în mod fraudulos semnăturile directorilor direcțiilor de specialitate.

Nu în ultimul rând, având în vedere modalitatea de comitere a faptei, reprezentantul Ministerului Public a susținut că pedeapsa este nejustificat de mică, întrucât minimul special prevăzut de lege este de 2 ani și 8 luni, or, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani.

Ca atare, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că pedeapsa ce se impune aplicată inculpatului trebuie orientată spre cuantumul mediu al pedepsei prevăzute de lege, raportat la gravitatea infracțiunii și la consecințele produse.

De asemenea, a solicitat aplicarea prevederilor dispozițiilor art. 66 lit. k) din C. pen., ca pedeapsă complementară și, implicit, ca pedeapsă accesorie – interzicerea dreptului de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, motivat de faptul că inculpatul s-a folosit de funcția de secretar de stat pentru săvârșirea faptei.

În ceea ce privește a doua critică care vizează nelegalitatea sentinței apelate, având în vedere omisiunea instanței de fond de aplicare a dispozițiilor art. 93 alin. (2) din C. pen., reprezentantul Ministerului Public a precizat că textul de lege prevede aplicarea în sarcina inculpatului a obligațiilor prevăzute la lit. a) – d). Ca atare, aceste obligații au caracter obligatoriu, iar instanța de fond a omis să stabilească în sarcina inculpatului una sau mai multe obligații prevăzute de dispozițiile art. 93 alin. (2) lit. a) – d) din C. pen.

În ceea ce privește a treia critică, reprezentantul Ministerului Public a solicitat desființarea actului adițional, având în vedere faptul că s-a dovedit că acesta este fals.

Critica se bazează pe faptul că inculpatul nu a fost trimis în judecată pentru infracțiunea de fals în înscrisuri oficiale sau fals intelectual, precum și pe faptul că instanța de fond a reținut că acest act adițional este încheiat în mod abuziv, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu.

În acest sens, a arătat că semnăturile aplicate pe ultima filă de directorii direcțiilor de specialitate sunt false, astfel cum rezultă din expertiza efectuată în cursul urmăririi penale, precum și din declarațiile celor 4 martori, în care niciunul nu și-a recunoscut semnătura.

În acest context reprezentantul Ministerului Public a precizat că la fila x din motivele de apel, a dat citire din declarația martorului J., și nu K., fiind o eroare de consemnare.

În raport de cele învederate, reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea apelului formulat prin pronunțarea unei sentințe legale și temeinice.

Apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., avocat C., cu titlu prealabil, a făcut referire la motivele de apel, prin care s-a invocat intervenția prescripției răspunderii penale, chiar dacă nu este urmată de o solicitare de pronunțare a unei hotărâri în temeiul dispozițiilor art. 16 lit. f) din C. proc. pen., raportat la faptul că s-a solicitat și continuarea procesului penal.

A precizat că pe lângă incidența Deciziei nr. 297/2018 și a Deciziei nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României și a Hotărârii Prealabile nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, există și un alt element al prescripției, respectiv împlinirea termenului general de prescripție a răspunderii penale înainte de comunicarea calității de suspect față de apelantul intimat inculpat A..

Astfel, actul adițional care face obiectul prezentei cauze a fost semnat la data de 23 iunie 2009, iar continuarea urmăririi penale a fost dispusă prin ordonanța din data de 09 octombrie 2017, act comunicat inculpatului la data de 10 octombrie 2017. Întrucât limita maximă a pedepsei pentru infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (l) din C. pen., este de 9 ani și 4 luni închisoare, termenul general de prescripție a răspunderii penale, este de 8 ani [conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen..] și s-a împlinit anterior actului prin care s-a formulat acuzația penală împotriva inculpatului.

Referitor la solicitarea de continuare a procesului penal, apărarea a solicitat în temeiul dispozițiilor art. 421 punct. 2 lit. a) din C. proc. pen., admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și pronunțarea unei soluții de achitare. În principal, a solicitat pronunțarea soluției de achitare în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) – fapta nu există, iar în subsidiar, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen.

În ceea ce privește actul adițional întocmit, apărarea a precizat că inculpatul este nevinovat, actul adițional semnat având doar menirea de a remedia o eroare materială strecurată într-un alt înscris cu un conținut identic, care fusese anterior semnat de ministrul I., dar în cuprinsul căruia s-a inserat, din greșeală, mențiunea "Fundația L." în loc de "Fundația E.".

Aceasta explică de ce actul în discuție nu conținea avizele direcțiilor de specialitate, trimiterea actului adițional către direcțiile de specialitate neputându-se realiza de către inculpat în condițiile în care acest înscris nu a rămas în posesia sa, ci acesta s-a aflat la mapa doamnei ministru I..

Astfel, atitudinea subiectivă a inculpatului nu s-a format în jurul intenției de îndeplinire defectuoasă a unei atribuții de serviciu, deci fapta nu are caracter penal.

În sprijinul acestei teze în apărare, susținerea inculpatului este confirmată de declarațiile martorilor M., N. și O..

În ceea ce privește motivele de apel formulate de reprezentantul Ministerului Public prin care se arată faptul că doamna I. nu a dorit încheierea actului adițional, fapt dovedit doar prin declarația acesteia, apărarea a precizat că doamna ministru a deținut calitatea de suspect în acest dosar alături numiții K., P. și J., care au relatat evenimente ce s-ar fi întâmplat în luna septembrie.

Totodată, faptul că actul adițional inițial era semnat de ministrul I. a fost relatat de martorii audiați în cursul cercetării judecătorești (N., O., Q.).

Mai mult, a susținut apărătorul, actul care cuprinde aceste semnături a existat la data de 10 iulie, dată la care a fost efectuată copia legalizată la notarul public, ceea ce exclude orice variantă legată de luna septembrie, așa cum apare în declarațiile celor trei martori.

De asemenea, faptul că este vorba despre o îndreptare de eroare materială, rezultă din declarațiile martorilor E., E. R., N. (șefa de cabinet), care prezintă exact aceeași procedură descrisă de apelantul intimat inculpat A. în timpul audierii, M. și O..

Apărarea a apreciat că este evidențiată lipsa oricărei negocieri între A. și E. sau un alt reprezentant al fundației, neexinstând niciun probatoriu în acest sens.

Referitor la lipsa urmării imediate a infracțiunii de abuz în serviciu, apărarea a precizat că se impune a se constata că există o diferență între expertiza realizată în cursul urmăririi penale care a avut drept obiectiv închirierea/m

2

a blocurilor de 10 etaje, în comparație cu expertiza efectuată în fața instanței de fond, care a folosit ca și elemente de comparație baze sportive, având o importanță deosebită precum Baza sportivă Cutezătorii.

Deși, expertizei efectuate în cursul judecății trebuia să i se fi dat eficiență, în mod greșit, în cauză s-a procedat la calcularea unui supliment de chirie care ar fi trebuit plătit după efectuare comparabilelor, în valoare de 2.548 euro pe lună, față de 9.000 euro – componenta fixă a chiriei, valoare care înmulțită cu 105 luni conduce la valoarea prejudiciului stabilit de instanță, respectiv 267.577 euro.

Pe lângă compararea cuantumului chiriei lunare în bani prevăzută în actul adițional cu valoarea de piață a chiriei lunare stabilite de expertul desemnat de instanță, trebuie luate în considerare și facilitățile acordate de Fundația E. pe parcursul executării contractului în favoarea locatorului, precum și investițiile efectuate de fundație în Baza Cutezătorii

Pe cale de consecință, pentru a stabili dacă în situația expusă s-a produs sau nu o pagubă Ministerului, compararea cuantumului chiriei lunare, în bani, prevăzută în contractul de locațiune, așa cum a fost modificat prin actul adițional, stabilite de expertul desemnat de instanță, cu valoarea de piață a chiriei lunare plătită de Fundație, trebuia însoțită de valoarea investițiilor și a facilităților și includerea acestora în prețul chiriei.

În concret, prestațiile adăugate prin actul adițional, denumite facilitări, erau relevante pentru obiectul de activitate al Ministerului și constau în antrenamente pentru copiii din Municipiul București (a se vedea pct. II din actul adițional). Contravaloarea acestor facilități este clar precizată și a fost estimată la 400.000 Euro/an, fiind de natură a înlătura existența unui prejudiciu în sarcina Ministerului Educației.

În raport de considerentele mai sus expuse, în opoziție cu cele reținute de prima instanță prin sentința criticată, apărarea a concluzionat în sensul că încheierea actului adițional nu a avut ca urmare producerea unei pagube ci, dimpotrivă, prin facilitățile și investițiile prevăzute cu titlu de componentă a chiriei în actul adițional a condus la depășirea valorii de piață a chiriei aferente Bazei Cutezătorii.

În raport de toate considerentele expuse, apărea a solicitat admiterea apelului formulat.

În ceea ce privește anularea actului cerută de către reprezentantul Ministerului Public, apărătorul ales al apelantului intimat inculpat A., avocat B., a solicitat instanței să constate că instanța nu a fost investită cu infracțiunea de fals în înscrisuri. În acest context, apărarea a precizat că desființarea unui înscris reprezintă un mijloc de reparare în natură a prejudiciului, în cazul infracțiunilor de fals, or având în vedere limitele sesizării, a solicitat a se constata că această critică adusă de Ministerul Public hotărârii atacate este nejustificată, motiv pentru care a apreciat că se impune a fi respinsă.

În completarea susținerilor motivelor de apel ale apelantului intimat inculpat A., apărarea a solicitat a se constata că sentința primei instanțe este nelegală, raportat și la faptul că instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a Deciziei nr. 405/2016 pronunțată de Curtea Constituțională a României, cu privire la unul din elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu.

Astfel, deși prima instanță reține că inculpatul a exercitat exclusiv atribuții în virtutea unui ordin al ministrului, și că examinarea atribuțiilor de serviciu trebuie realizată exclusiv prin prisma legislației primare, apărarea a arătat că i se impută apelantului intimat inculpat A. încălcarea dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 213/1998, texte care nu prevăd atribuții de serviciu ale inculpatului.

Sub acest aspect a apreciat relevantă jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că fapta nu intră în sfera ilicitului penal, deși se constată că acțiunea imputată apelantului intimat inculpat ar prezenta o încălcare a unor dispoziții legale, iar dispozițiile legale primare nu prevăd atribuții de serviciu ale inculpatului.

De asemenea, în mod eronat, nelegal, i se impută inculpatului încălcarea dispozițiilor art. 14 și 15 din Legea nr. 2013/1998, în condițiile în care acestea erau inaplicabile în speță.

În ceea ce privește imputarea lipsei avizelor direcțiilor de specialitate, apărarea a precizat că este de subliniat faptul că prima instanță nu indică o normă primară încălcată, dimpotrivă, cea mai mare parte a considerentelor din sentința apelată se referă la lipsa avizelor direcțiilor de specialitate prin trimitere la declarațiile de martor, fără a se indica care este norma primară care este încălcată de inculpat.

Deopotrivă, referitor la litigiul existent între Fundația E. și Ministerul Educației, respectiv la renunțarea la judecată, întrucât i se reproșează inculpatului faptul că Actul adițional din 23 iunie 2009 semnat de inculpat ar include, implicit și cererea de renunțare la judecată, în condițiile în care semnarea actului adițional de către inculpat nu are nicio legătură cu renunțarea la judecată, apărarea a apreciat că era suficient ca prima instanță să examineze dispozițiile art. 246 din C. proc. civ. și să constate că nu există nicio legătură cu cererea Ministerului Educației de renunțare la judecată.

Reprezentantul Ministerului Public a pus solicitat respingere, ca nefondat a apelului formulat de apelantul intimat inculpat A..

În ceea ce privește termenul general de prescripție a răspunderii penale la care a făcut referire apărarea, procurorul a arătat că, în cazul în care se înlătură consecințele deosebit de grave, acesta ar fi de 8 ani de zile.

În acest sens, a solicitat a se avea în vedere faptul că, din punctul său de vedere, actul a fost falsificat la data de 30 septembrie 2009, fiind un act adițional la un contract de închiriere.

Prin urmare, primul moment la care s-ar fi produs prejudiciul, conform deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 5/2019 ar fi la începutul lunii noiembrie, ulterior momentul la care inculpatului i-a fost adusă la cunoștință calitatea de suspect.

Mai mult, Ministerul Public a făcut referire și la cele susținute de inculpat în fondul cauzei, anume că având în vedere că actul de închiriere a fost încheiat pe 10 ani de zile (2004-2014), acest act adițional ar putea produce consecințe abia începând cu luna aprilie.

Astfel, cu referire la momentul producerii primului prejudiciu al infracțiunii, procurorul a precizat că actul de locațiune a fost încheiat pe 10 ani de zile (aprilie 2004 – aprilie 2014), iar actul adițional s-a încheiat în anul 2009. Contractul de locațiune era încă în vigoare în anul 2014, motiv pentru care se poate considera că acest act ajunge să producă consecințe juridice abia din aprilie 2014, la momentul la care ar fi expirat contractul de locațiune inițial încheiat pe 10 ani de zile și ar intra în vigoare acest act adițional.

Mai mult decât atât, reprezentantul Ministerului Public a învederat că este vorba de un act adițional la un act principal și, prin urmare, raportat la luna aprilie 2014, termenul de prescripție general și special nu este împlinit, indiferent dacă se face aplicarea dispozițiilor privind prescripția răspunderii penale potrivit C. pen. anterior sau C. pen. actual.

Așadar, strict cu privire la incidența prescripției răspunderii penale, reprezentantul Ministerului public a apreciat că această critică nu este întemeiată.

Raportat la inexistența unui prejudiciu, reprezentantul Ministerului Public a solicitat instanței să constate că acest prejudiciu există și nu se poate ajunge la concluzia că valoarea chiriei ar fi suplimentată ca urmare a facilităților prevăzute în contract.

Aceste facilități erau prevăzute strict scriptic, întrucât nu a avut nimeni cunoștință de ele, nu au fost puse în aplicare, așa cum rezultă din declarațiile martorilor S., T., U. și V. (antrenori sportivi) care au arătat că nu au știut de existența facilităților și nu au putut să beneficieze de ele, motiv pentru care acestea nu pot fi luate în considerare.

În egală măsură, reprezentantul Ministerului Public a arătat că despre aceste facilități s-a aflat abia după controlul Curții de Conturi din anul 2013, când în minister s-a încercat acoperirea acestor lipsuri.

În ceea ce privește incidența Deciziei nr. 405/2016, a solicitat a se avea în vedere faptul că Direcția Națională Anticorupție îl acuză pe inculpat de nerespectarea dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 213/1998 atunci când ocupa funcția de secretar de stat în cadrul Ministerului Educație Naționale.

În susținerea celor menționate, reprezentantul Ministerului Public a arătat că niciun teren proprietate publică nu poate fi închiriat dacă nu există o hotărâre de Guvern în acest sens fiind incidente dispozițiile din legislația primară pe care inculpatul trebuia să le respecte.

În ceea ce privește renunțarea la judecată din cadrul procesului civil, a solicitat instanței să aibă în vedere că actul adițional a stat la baza acelei renunțări din cursul procesului civil.

În ceea ce privește calitatea martorei W., a solicitat instanței să aibă în vedere faptul că în nicio clipă aceasta nu a avut calitatea de suspect în cauză, ci doar calitatea de martor.

În egală măsură, martorii K., P. și J. au avut pe parcursul urmăririi penale calitatea de suspecți, dar declarațiile acestora se coroborează atât între ele, cât și cu raportul de constatare tehnico științifică, din care rezultă că semnăturile acestora sunt false. Pe de altă parte, aceștia nu aveau niciun motiv pentru care să dea o depoziție mincinoasă, iar argumentele martorului J. sunt mai mult decât evidente, întrucât, având în vedere studiile sale juridice (era jurist), era conștient că nu poate închiria un teren proprietate publică în lipsa unei hotărâri de Guvern.

Pentru toate aceste motive, reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea, ca nefondat, a apelului formulat de apelantul intimat inculpat A..

Apelantul intimat inculpat A., personal, având ultimul cuvânt, a arătat că este de acord cu susținerile apărătorilor aleși. De asemenea, și-a susținut în continuare nevinovăția, a învederat că faptele sale au constat în îndreptarea unei erori materiale și a solicitat pronunțarea unei soluții de achitare.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători a declarat încheiate dezbaterile și a reținut cauza în pronunțare.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Având nevoie de timp pentru deliberare, în temeiul dispozițiilor art. 391 alin. (1) C. proc. pen., va stabili termen pentru pronunțare la data de 20 martie 2023, interval de timp în care părțile și reprezentantul Ministerului Public au posibilitatea de a depune note scrise.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește pronunțarea cauzei la data de 20 martie 2023.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 februarie 2023.