ÎCCJ, decizie (scj.ro #202270)

Obligație de plată asumată printr-un angajament de plată. Natura juridică a înscrisului și efectele juridice care decurg din aceasta

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Actul juridic unilateral

Index alfabetic: Acțiune în pretenții

Răspundere civilă contractuală

Angajament de plată

Act juridic unilateral

C. civ., art. 1166, art. 1171, art. 1324, art. 1325, art. 1327 alin. (1), art. 1350 alin. (3)

C. proc. civ., art. 24, art. 27, 483 alin. (2)

Legea nr. 310/2018

Potrivit dispozițiilor art. 1324 C.civ., „Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său”, iar conform celor ale art. 1325 din același cod, „Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător.”

Angajamentul de plată prin care administratorul special și-a asumat obligația de a plăti eșalonat suma de bani pe care a ridicat-o nejustificat din casieria societății în procedura de insolvență are natura juridică a actului unilateral, întrucât a dat naștere unui raport juridic obligațional care leagă două persoane ca urmare a manifestării de voință a unei singure părți, emitentul actului. Astfel, având natura actului juridic unilateral, acest înscris este valabil independent de acceptarea creditoarei, însă ca efect al acceptării beneficiului acestui angajament, creditoarea a dobândit dreptul să pretindă executarea obligației asumate de debitor, în condițiile generate de principiul forței obligatorii a contractului.

Astfel, instanța de apel a stabilit corect că angajamentul de plată este izvor de obligații.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 519 din 8 martie 2023

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, Secția civilă, la 20.10.2020, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L., a chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 424.400,47 lei și a dobânzii legale, calculate până la achitarea efectivă a datoriei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1179, 1270 și 1350 C. civ.

Prin încheierea din 15.04.2021, Tribunalul Harghita, Secția civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției civile, invocată din oficiu, și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea completului specializat în materia insolvenței.

La 29.07.2021, reclamanta a precizat acțiunea cu privire la cuantumul sumei de plată.

Prin sentința civilă nr. 823/07.09.2021, Tribunalul Harghita, Secția civilă a admis acțiunea precizată și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 419.400,47 lei.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul a declarat apel.

Prin decizia nr. 307/A/22.11.2021, Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul, a anulat hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare.

Rejudecând cauza, prin sentința civilă nr. 135/15.02.2022, Tribunalul Harghita, Secția civilă a admis acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 419.400,47 lei, reprezentând rate restante la angajamentul de plată din 20.07.2018.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul a declarat apel.

Prin decizia nr. 140/A/23.06.2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins apelul.

Împotriva acestei decizii, pârâtul C. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar, în subsidiar, casarea, rejudecarea cauzei de instanța de recurs și respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

Printr-o primă critică, autorul căii de atac a arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1350 C. civ., întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale.

A susținut că din motivele de fapt ale acțiunii reclamantei nu rezultă incidența răspunderii civile contractuale, ci a unui caz de răspundere civilă delictuală. Astfel, a arătat că angajamentul de plată pe care și-a întemeiat reclamanta pretențiile a fost semnat anterior procesului-verbal de inventariere din 06.09.2018, prin urmare nu are nicio legătură cu raporturile de muncă pe care le avea cu societatea. Fapta de a retrage nejustificat bani din casieria societății reclamante, al cărei administrator a fost, reprezintă o faptă ilicită săvârșită în dauna societății, devenind incidentă răspunderea civilă delictuală, care nu poate fi transformată, prin semnarea angajamentului, în răspundere contractuală.

Recurentul a evocat dispozițiile art. 1381 alin. (3) C. civ. și a menționat că sunt aplicabile în speță, întrucât încheierea unor acte juridice privind dreptul la reparație nu schimbă temeiul juridic pe care acesta s-a născut, astfel că nu poate conduce la transformarea răspunderii civile delictuale în una contractuală. A invocat și prevederile imperative ale art. 1350 alin. (3) C. civ., interpretându-le în sensul că răspunderea civilă delictuală se aplică cu prioritate și părțile nu o puteau înlătura prin semnarea angajamentului de plată.

În continuare, a susținut că instanța de apel a făcut confuzie între regulile aplicabile celor două tipuri de răspundere civilă, întrucât a reținut existența unei fapte ilicite, respectiv ridicarea nejustificată a banilor din casieria societății, însă, prin raportare la angajamentul de plată, calificat contract civil, a motivat hotărârea pe temeiul răspunderii contractuale. Instanța a omis să examineze natura juridică a faptului generator care a determinat semnarea acelui înscris și în ce măsură fapta a fost săvârșită de recurent.

Așadar, a concluzionat că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1350 C. civ., deoarece, în raport de starea de fapt reținută în decizia recurată, erau incidente prevederile art. 1349 și urm. C. civ. și a explicat că temeiul contractual a fost invocat formal pentru a se evita excepția prescripției, față de împrejurarea că sumele respective erau evidențiate în contabilitatea societății de multă vreme.

A doua critică din memoriul de recurs privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1166 C. civ. și art. 1171 C. civ., privind calificarea angajamentului de plată drept contract civil.

Recurentul a arătat că nu trebuie făcută confuzie între actul juridic unilateral și contractul unilateral, primul fiind o specie de act juridic născut din voința unică a autorului său, iar al doilea o formă de contract, calificat după criteriul prestațiilor. În speță, instanța de apel a calificat angajamentul de plată drept contract unilateral, deși în realitate este act juridic unilateral, născut din voința unică a recurentului de a se obliga la restituirea sumelor menționate în cuprinsul său.

A menționat ca fiind greșită interpretarea instanței de fond și cu privire la acceptarea contractului, conform dispozițiilor art. 1186 C. civ., întrucât luarea la cunoștință și acordarea unui număr de înregistrare acestuia nu echivalează cu acceptarea expresă sau tacită a ofertei de a contracta, astfel cum este reglementată expres de lege, aceste operațiuni fiind, în realitate, obligații ale lichidatorului intimatei în procedura insolvenței.

Recurentul a invocat dispozițiile art. 1166 C. civ. privind definiția contractului și a menționat că înscrisul pe care l-a semnat nu este un contract, pentru că nu cuprinde mențiuni despre cocontractant, nefiind susceptibil nici de a fi desființat prin rezoluțiune, deoarece intimata nu ar putea, în nicio situație, să solicite aplicarea acestei sancțiuni specifice contractelor.

Cu privire la argumentul instanței de apel potrivit căruia recurentul nu a invocat vreo cauză de înlăturare a obligației sale de plată, a arătat că nu a procedat astfel tocmai pentru că angajamentul de plată pe care l-a semnat este un act juridic civil unilateral, nefiindu-i aplicabile cauzele de nulitate specifice contractelor.

La 16.11.2022, intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, în temeiul art. 483 alin. (2) C. proc. civ., raportat la caracterul evaluabil al cererii de chemare în judecată care nu depășește pragul valoric de 500.000 lei. Pe fond, a solicitat respingerea recursului.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului invocată de intimată, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente:

Intimata a indicat drept temei de drept, în susținerea excepției inadmisibilității recursului, art. 483 alin. (2) C. proc. civ. și a redat această dispoziție legală într-o formă care nu mai era în vigoare la data învestirii primei instanțe cu soluționarea prezentului litigiu, ignorând astfel atât modificările succesive ale art. 483 alin. (2) C .proc. civ., cât și aplicarea în timp a legii noi de procedură civilă, în acord cu dispozițiile art. 24 și art. 27 C. proc. civ.

Astfel, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, în vigoare de la data de 21.12.2018, hotărârile pronunțate în litigii având ca obiect acțiuni evaluabile în bani, indiferent de valoare, nu mai sunt excluse din sfera controlului de legalitate în recurs.

Potrivit art. 24 C. proc. civ., legea nouă de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar conform art. 27 C. proc. civ., hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Prin urmare, având în vedere că litigiul a început la 20.10.2020 și art. 483 alin. (2) C. proc. civ. permite exercitarea căii de atac a recursului pentru litigiile având ca obiect acțiuni evaluabile în bani, rezultă că recursul declarat în prezenta cauză este admisibil.

Cu privire la fondul recursului, Înalta Curte reține că temeiul juridic indicat de autorul căii de atac este art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele vizând pronunțarea hotărârii de către instanța de apel cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1166 , art. 1171 și art. 1350 C.civ.

Înalta Curte observă că, așa cum a fost stabilit în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt derivă din angajamentul de plată din 20.07.2018, înregistrat în evidențele lichidatorului judiciar sub nr. 7707/A/20.07.2018, prin care recurentul și-a asumat obligația de a plăti eșalonat suma de 445.400,47 lei, pe care a ridicat-o nejustificat din casieria societății A. S.R.L., în calitate de administrator special, în procedura de insolvență.

Litigiul dintre părți este generat de interpretarea divergentă a naturii juridice a angajamentului de plată, în considerarea aptitudinii acestuia de a da naștere, în mod valabil, obligației asumate de recurent.

Așadar, revine Înaltei Curți sarcina de a stabili natura juridică a acestui înscris, precum și efectele juridice ce decurg din aceasta, prin prisma dispozițiilor legale incidente, raportat la raționamentul instanței de apel și argumentele părților.

Înalta Curte subliniază că distincția dintre actul juridic unilateral și contractul unilateral se face pe criteriul manifestării de voință a părților și al obligațiilor asumate. Potrivit art. 1166 C. civ. ”

Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.

”, iar conform prevederilor art. 1171 C. civ. ”

Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți.”

. Articolul 1324 C. civ. stabilește că

”Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său”

. Așadar, actul juridic unilateral produce efecte juridice prin manifestarea de voință unică a autorului său, singurul care își asumă executarea unei obligații, pe când contractul  unilateral se naște prin acordul de voință a două sau mai multe persoane și generează obligații numai în sarcina uneia dintre părți, lipsind interdependența și reciprocitatea obligațiilor.

Totodată, art. 1327 alin. (1) C. civ. prevede că ”

Promisiunea unilaterală făcută cu intenția de a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor.”

, reglementând o varietate de act juridic unilateral cu valoare de angajament unilateral, iar conform dispozițiilor art. 1325 C. civ.

”Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător.”

Pe temeiul acestor prevederi legale, Înalta Curte reține că, în speță, deși calificat de instanța de apel drept contract unilateral, iar ipotetic analizat și ca act juridic unilateral, angajamentul de plată semnat de recurent are natura juridică a actului unilateral, întrucât a dat naștere unui raport juridic obligațional care leagă două persoane ca urmare a manifestării de voință a unei singure părți, emitentul actului. Astfel, având natura actului juridic unilateral, acest înscris era valabil independent de acceptarea intimatei, însă ca efect al acceptării beneficiului acestui angajament, creditoarea a dobândit dreptul să pretindă executarea obligației asumate de debitor, în condițiile generate de principiul forței obligatorii a contractului. O asemenea concluzie se desprinde din cuprinsul art. 1324-1325 C. civ., reținute și de instanța de apel în considerente, potrivit cărora dispozițiile legale privind contractele se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale, dacă nu se prevede altfel, însă această reglementare nu determină schimbarea naturii juridice a angajamentului de plată din act juridic unilateral în contract unilateral.

Înalta Curte subliniază că problema juridică ce trebuia dezlegată de instanțele devolutive este aceea de a analiza aptitudinea angajamentului semnat de recurent de a da naștere unei obligații valabile de plată, astfel că prin calificarea dată de către instanța de apel, de contract unilateral, deși în realitate întrunește condițiile legale ale actului juridic unilateral, nu este afectată obligația asumată de debitor, ce reprezintă fundamentul acțiunii reclamantei; analiza instanței de apel a vizat ambele ipoteze, concluzia corectă fiind aceea că, indiferent dacă angajamentul de plată este calificat act juridic unilateral sau contract unilateral, recurentul trebuia să plătească suma de bani la care s-a obligat valabil. Astfel, instanța devolutivă de control judiciar a reținut că „ne aflăm în fața unui contract unilateral, generator de obligații în sarcina debitorului-pârât”, precum și faptul că „angajamentul de plată are (...) valoare de mărturisire, de recunoaștere (...)”; de asemenea, a afirmat că, daca ar fi scos din contextul analizat și ar fi calificat act juridic unilateral, angajamentul de plată este izvor de obligații, conform dispozițiilor art. 1324-1325 C. civ.

Totodată, instanța supremă observă că însuși autorul căii de atac recunoaște caracterul de act juridic unilateral al angajamentului de plată, generator de obligații, prin urmare acceptă implicit valabilitatea obligației născute în temeiul acestui înscris.

Pe temeiul acestor considerente, Înalta Curte va înlătura critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1166 și 1171 C. civ., prin prisma cărora recurentul susține că a fost calificat greșit angajamentul de plată drept contract unilateral, întrucât instanța de apel a stabilit corect că angajamentul de plată este izvor de obligații, indiferent dacă are natura contractului unilateral sau a actului juridic unilateral.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentul a susținut că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a art. 1350 C. civ., întrucât în speță nu este incidentă răspunderea civilă contractuală, ci răspunderea civilă delictuală, iar instanța de apel, reținând existența faptei ilicite, nu putea să înlăture aplicarea regulilor specifice delictului civil optând în favoarea normelor incidente răspunderii contractuale, deoarece se opun dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ.

Înalta Curte va respinge ca nefondată și critica privind aplicarea greșită a prevederilor art. 1350 C. civ., întrucât statuările instanței de apel sunt conforme dispozițiilor legale examinate, fiind corectă soluționarea litigiului prin prisma regulilor răspunderii civile contractuale. Astfel, conform celor statuate în etapele devolutive ale procesului, izvorul pretențiilor reclamantei este angajamentul de plată semnat de recurent, prin care s-a obligat la restituirea sumei ridicate fără drept din casiera societății pe care a administrat-o, acțiunea civilă fiind promovată pe temeiul dispozițiilor dreptului comun.

Contrar susținerilor recurentului, instanța supremă observă că raționamentul instanței de apel nu cuprinde niciun argument prin care să rețină existența unei fapte ilicite, drept condiție a răspunderii civile delictuale, ci dimpotrivă, examinarea se fundamentează pe natura juridică a angajamentului de plată, ca izvor de obligații. De altfel, toate argumentele recurentului prin care urmărește să convingă instanța de recurs cu privire la existența unei fapte ilicite, ce ar atrage incidența regulilor răspunderii civile delictuale, privesc aspecte de fapt, anterioare semnării actului juridic ce reprezintă fundamentul pretențiilor reclamantei și nu pot face obiectul analizei, întrucât excedează limita judecății în litigiul pendinte.

În acest context, Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile recurentului vizând incidența în cauză a dispozițiilor art. 1381 alin. (3) C. civ., întrucât în speță nu este aplicabilă nicio dispoziție legală privind materia răspunderii civile delictuale, astfel că problemele de drept în litigiu au fost soluționate corect de instanța de apel pe temeiul răspunderii civile contractuale.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) a respins ca nefondat recursul declarat de recurent împotriva deciziei instanței de apel.