Decizia nr. 5281/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 03.11.2021, sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, anularea art. 1 alin. (2) și alin. (3) din Ordinul Ministrului Educației nr. 3993/16.06.2021, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 605/17.06.2021, suspendarea executării acelorași articole din ordinul menționat, până la soluționarea definitivă a cauzei, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, reprezentând taxe de timbru și onorariu de avocat.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 584 din 18 martie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiate cererile de suspendare și de anulare a art. 1 alin. (2) și alin. (3) din Ordinul Ministrului Educației nr. 3993/16.06.2021, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 605/17.06.2021, ambele formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva sentinței de fond nr. 584 din 18 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., criticând-o pentru nelegalitate atât cu privire la soluția privind cererea de anulare, cât și cu privire la soluția asupra cererii de suspendare, din perspectiva unor critici circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.. Au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. 3.1. În dezvoltarea recursului promovat recurenții-reclamanți au susținut că un prim aspect de nelegalitate al sentinței de fond, circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se referă la nemotivarea hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București, care nu a analizat toate criticile invocate cu privire la legalitatea actului contestat și nu a făcut o analiză a tuturor aspectelor invocate, în sensul că nu a făcut referire la incidența art. 38 din Codul muncii. Astfel, deși au făcut susțineri în legătură cu apariția unei discriminări prin raportare la cadrele didactice care obțin în acest moment titlul de doctor și care au dreptul de a se înscrie pentru obținerea gradului I didactic și ținând cont de faptul că ei nu mai pot accede la toate treptele de salarizare, întrucât nu mai au posibilitatea legală de a urma procedurile pentru a obține gradul I didactic, instanța de fond a motivat respingerea acestor critici analizându-le din perspectiva unei eventuale diferențe de tratament între persoanele aflate în aceeași situație. Ca urmare, în contextul redării art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a expunerii unor considerente relevante reținute în doctrină și în jurisprudența națională și europeană în domeniul motivării hotărârilor judecătorești, în condițiile normelor legale incidente în materie, recurenții-reclamanți au concluzionat în sensul că, prin modalitatea în care și-a expus considerentele ce au fundamentat soluția din dispozitiv, instanța de fond a încălcat nu doar dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 237 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., ci și exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din același act normativ citat, pronunțând o soluție de respingere a acțiunii fără a intra în cercetarea fondului, respectiv fără a analiza motivele de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată și neanalizând în mod corect aplicarea dispozițiilor legale incidente în cauză. 3.2. Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au arătat recurenții că instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 și ale Ordinului nr. 3993/2021, în condițiile în care, deși în textul de lege se arată în mod clar cu privire la cadrele didactice că "optează pentru indemnizația pentru titlul științific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I", instanța de fond a reținut că opțiunea este "între drepturile aferente titlului de doctor și cele aferente gradului didactic I." Reiterează recurenții susținerea conform căreia Ordinul nr. 3993/2021 obligă cadrele didactice ce dețin deja atât titlul de doctor, cât și gradul didactic I, primind sporul aferente pentru amândouă, să renunțe nu doar la unul dintre cele două beneficii salariale, ci, fie la un spor salarial (indemnizația de doctorat), fie la gradul didactic I, așa încât alegerea nu este doar între sporuri, ci între un spor și o calificare profesională, care implică și un spor. Or, dreptul de opțiune al cadrelor didactice nu este între drepturile salariale cuvenite pentru obținerea gradului I și cele cuvenite pentru titlul științific de doctor, profesorii având posibilitatea de a opta între a obține gradul I prin echivalare în temeiul titlului de doctor deținut, caz în care nu vor mai primi drepturile salariale cuvenite pentru titlul de doctor, sau de a urma procedura prevăzută de art. 242 din Legea educației naționale nr. 1/2011 pentru obținerea gradului I. Însă, prin aplicarea acestui articol, se creează o vădită stare de discriminare, deoarece reclamanții dețin deja gradul didactic și nu mai au posibilitatea de a urma procedura pentru obținerea acestuia. Au mai susținut că instanța de fond a interpretat, a încălcat și a aplicat în mod greșit dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care prevăd la art. 78 că ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora. Totodată, subordonarea față de actele de nivel superior reprezintă regula impusă actelor normative sau administrative și care este prevăzută la art. 81 din Legea nr. 24/2000, astfel că la elaborarea proiectelor de hotărâri, ordine sau dispoziții, se va avea în vedere caracterul de acte subordonate legilor, hotărârilor și ordonanțelor, precum și altor acte de nivel superior. Instanța de fond a interpretat și a aplicat în mod greșit și dispozițiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, care, coroborate cu prevederile de la alin. (1), prevăd în mod clar că acestea nu se aplică decât personalului didactic care solicită și obține gradul didactic I prin echivalare, nu și celor care au solicitat și au obținut aceste drepturi înainte de intrarea în vigoare a legii-cadru a salarizării, după 1 iulie 2017, interpretare confirmată și de Ministerul Muncii conform adresei nr. x/04.09.2017. În plus, au arătat că art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 face referire la personalul didactic care a obținut gradul didactic potrivit prevederilor Ordinului ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea metodologiei privind formarea continuă a personalului din învățământul preuniversitar, așa încât nici acest text de lege nu face referire la orice cadru didactic care a obținut gradul didactic I, ci doar la aceia care au obținut acest grad conform Ordinului nr. 5561/2011, așadar, după data emiterii acestuia din 07.11.2011. Or, reclamanții au obținut gradul înainte de data de 07.11.2011, conform datelor menționate în cuprinsul cererii de recurs. Un alt aspect de nelegalitate a sentinței atacate vizează interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale invocate cu privire la existența unei retroactivități a legii civile, în speță a dispozițiilor ordinului contestat, considerând recurenții-reclamanți că au fost încălcate dispozițiile art. 6 din C. civ. și art. 15 din Constituția României, instanța de fond în mod greșit reținând că nu există o aplicare retroactivă a acestui act. Or, atât timp cât sunt obligați să renunțe fie la indemnizație, fie la grad, modificându-li-se în mod evident atât situația juridică, cât și drepturile salariale, nu se poate susține că ordinul contestat produce efecte exclusiv pentru viitor, deoarece se aplică unei situații juridice născute anterior intrării în vigoare a legii, în acest sens invocând și argumentul conform căruia art. 1 alin. (3) din ordin stipulează că prevederile alin. (1) și alin. (2) se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, deci începând cu 1 iunie 2021, dată la care ordinul contestat nici măcar nu exista, fiind publicat în Monitorul Oficial abia la data de 17 iunie 2021. Ordinul nr. 3993/2021 reprezintă, în opinia recurenților-reclamanți, și o încălcare a dreptului de proprietate, impunându-se a se avea în vedere faptul că le sunt asanate drepturile salariale pe care le-au câștigat. Astfel, certificatul de acordare a gradului didactic I este dobândit prin efectul legii și și-a produs efectele, neputând fi revocat, astfel încât apare ca fiind nelegală interpretarea art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 în sensul în care ar fi obligați să renunțe la acest drept legal obținut-echivalarea titlului științific de doctor cu gradul didactic I, în schimbul indemnizației pentru titlul de doctor. Mai mult decât atât, obligația de a opta între sporul de doctorat și echivalarea cu gradul didactic I este nelegală nu numai sub aspectul principiului neretroactivității legii, cât și din perspectiva dispozițiilor art. 38 din Codul muncii, conform cărora salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi fiind lovită de nulitate. Pe de altă parte, au susținut că Ordinul nr. 3993/2021 nu prevede termenul pentru efectuarea opțiunii și nici nu prevede nicio consecință a neformulării de către cadrul didactic a unei opțiuni în sensul renunțării la unul dintre cele două drepturi, respectiv la dreptul financiar și la dreptul la un grad profesional. Renunțarea la unul dintre cele două drepturi ar conduce la o repunere în situația anterioară, în sensul pierderii acestei echivalări profesionale, care nu este însă, în opinia recurenților, în niciun fel susținută din punct de vedere juridic, astfel că ordinul încalcă normele elementare de predictibilitate și de transparență necesare punerii sale efective în aplicare. Totodată, ordinul contestat implică posibilitatea pierderii gradului didactic I obținut, cu repunerea părților în situația anterioară, adică într-un grad profesional mult inferior, iar dacă sporurile în sine nu reprezintă drepturi fundamentale și țin de politica bugetară a unui stat, obligarea la renunțarea la o calificare profesională este abuzivă. În final au arătat că se află într-o vădită stare de discriminare, în condițiile în care nu mai pot parcurge treptele de salarizare în urma promovării gradelor didactice întrucât, având deja gradul I didactic, la care nu pot renunța, nu pot nici să depună dosarul și să facă demersuri pentru a-l obține încă o dată. De asemenea, nu pot renunța nici la titlul de doctor obținut în mod legal, în aceste condiții fiind discriminați față de deținătorii de titlu de doctor care nu dețin încă gradul didactic I, dar care au posibilitatea legală de a parcurge procedurile pentru a-l obține. 3.3. În ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de suspendare a aplicării dispozițiilor Ordinului nr. 3993/2021, recurenții au arătat că în mod greșit le-a respins prima instanță această solicitare, întrucât în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ atacat, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube. Astfel, consideră că din cuprinsul cererii de recurs rezultă suficiente indicii cu privire la îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ contestat, fiind în mod evident îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat, conform art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât iminența prejudiciului nu trebuie dovedită cu o certitudine absolută, fiind suficient ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul și în prezenta cauză. Cu privire la paguba iminentă a subliniat că este, de asemenea, întrunită și această condiție, având în vedere prejudiciul imediat și previzibil care se produce acestora în contextul în care, de la apariția actului contestat, nu au mai beneficiat de drepturile câștigate anterior, drepturi pe care le-au încasat până la momentul apariției ordinului contestat. În consecință, acest act administrativ este de natură a le afecta grav drepturi fundamentale, precum dreptul la muncă, dreptul la protecția socială a muncii și dreptul la un nivel de trai decent, astfel cum aceste drepturi sunt consfințite de prevederile constituționale cuprinse la art. 41 și art. 47 alin. (1), fiind apte să le producă un important prejudiciu material, precum și un prejudiciu moral, întrucât nu își pot exercita profesia.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât Ministerul Educației a formulat întâmpinare prin care nu a invocat excepții, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond. În esență, a susținut că soluțiile primei instanțe pronunțate asupra cererilor de anulare și de suspendare sunt legale și temeinice, iar criticile invocate de reclamanți nu sunt de natură a atrage nelegalitatea hotărârii atacate, pentru motivele expuse pe larg în întâmpinare. Pentru termenul de judecată din 10 noiembrie 2022 recurenții-reclamanți au depus o cerere prin care au invocat excepția de neconstituționalitate a art. 14 alin. (3) coroborat cu art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017, în măsura în care se aplică și personalului didactic de predare care a obținut gradul didactic I prin echivalarea titlului științific de doctor anterior intrării în vigoare a acestei legi, în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) și alin. (5), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) și art. 20 din Constituția României, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acesteia, precum și o cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate. Față de cererile de sesizare a Curții Constituționale și de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate, intimatul-pârât Ministerul Educației a depus puncte de vedere, solicitând respingerea acestora. Excepția de neconstituționalitate a fost înregistrată sub nr. x/2021/a1, iar prin încheierea din 10 noiembrie 2022, pronunțată în acest dosar asociat, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de recurenți și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate. La aceeași dată, 10 noiembrie 2022, Înalta Curte a rămas în pronunțare în dosarul nr. x/2021, atât cu privire la cererea de suspendare a judecății, cât și cu privire la fondul recursului exercitat în cauză.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de suspendare a judecării cauzei și asupra recursului. 5.1. Analizând cu prioritate cererea de suspendare a judecării cauzei, formulată de recurenții-reclamanți în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată solicitarea părților recurente și o va respinge în considerarea argumentelor ce succed: În fapt, prin cererea de suspendare a judecării cauzei recurenții-reclamanți au susținut că pe rolul Curții Constituționale sunt înregistrate și alte dosare care au ca obiect excepția de neconstituționalitate a art. 14 alin. (3) coroborat cu art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017, astfel încât este evident că prezintă relevanță în speță soluționarea excepției de către instanța de contencios constituțional, aceasta putând influența soluția ce se va pronunța în prezenta cauză. Au considerat că prevederile legale invocate sunt neconstituționale în măsura în care se aplică și personalului didactic de predare care a obținut gradul didactic I prin echivalarea titlului științific de doctor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, având în vedere că Ministerul Educației invocă drept temei al emiterii Ordinului nr. 3993/2021 chiar dispozițiile art. 14 alin. (3) coroborat cu art. 39 alin. (5) din această lege. Prin urmare, suspendarea soluționării prezentei cauze până la soluționarea excepției de neconstituționalitate este justificată, având în vedere că există o strânsă legătură între dispozițiile Legii nr. 153/2017 asupra cărora se va pronunța Curtea Constituțională și soluționarea acțiunii în anularea parțială a Ordinului ministrului educației nr. 3993/2021. Aceasta întrucât, în ipoteza în care Curtea Constituțională va statua că dispozițiile art. 14 alin. (3) coroborat cu art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 sunt neconstituționale în măsura în care se aplică retroactiv și personalului didactic de predare care a obținut gradul didactic I prin echivalarea titlului științific de doctor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, instanțele de contencios administrativ vor trebui să dispună anularea parțială a Ordinului nr. 3993/2021. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecății, ceea ce presupune o analiză din partea instanței a oportunității suspendării judecării cauzei, în raport de elementele acesteia. Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecății cauzei, având în vedere obiectul acesteia, respectiv acțiune în anulare act administrativ privind reîncadrarea reclamanților în noile grile de salarizare prevăzute de Legea nr. 153/2017, acțiune aflată în faza procesuală a recursului. Pe de altă parte, este important a se reține împrejurarea că, în materia sesizării Curții Constituționale a României cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, în contextul abrogării art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecății, legiuitorul a prevăzut o soluție specială și derogatorie. Astfel, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții. Ca atare, în realizarea dezideratelor judecății cauzei într-un termen rezonabil și cele derivând din principiul fundamental al legalității, opțiunea normativă a fost în consacrarea expresă a dreptului părții la exercitarea unei căi extraordinare de atac în cazul în care, ulterior finalizării procesului, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională prevederea care a făcut obiectul excepției în respectivul litigiu. Soluția legislativă menționată este justificată pe rațiuni subsumate dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din C. proc. civ., este proporțională și asigură un remediu deplin și eficient în favoarea părților recurente, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate, constând în dreptul de a cere rejudecarea cauzei. Pe cale de consecință, în considerarea argumentelor expuse supra, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecății prezentului recurs până la soluționarea excepției de neconstituționalitate invocate. 5.2. Cu privire la recursul ce face obiectul cauzei pendinte, Înalta Curte constată, în urma analizării actelor și lucrărilor dosarului, precum și a sentinței recurate în raport de criticile invocate de recurenții-reclamanți și subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., că recursul reclamanților este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: 5.2.1. Așa cum rezultă din considerentele expuse la pct. 3.1. din prezenta decizie, reclamanții au criticat sentința de fond, în principal din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei. În speță, din dezvoltarea argumentelor expuse de recurenții-reclamanți în cuprinsul cererii de recurs, rezultă că aceștia au invocat nemotivarea hotărârii primei instanțe din perspectiva ipotezei necuprinderii motivelor pe care se întemeiază. Concret, recurenții au invocat încălcarea de către sentința de fond a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., clamând o pretinsă nemotivare a hotărârii pronunțate de Curtea de Apel București, care nu le-a analizat toate criticile invocate cu privire la legalitatea actului contestat și nu a făcut o analiză a tuturor aspectelor invocate, în sensul că nu a făcut referire la incidența art. 38 din Codul muncii. Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat de recurenții-reclamanți, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României). Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 paragraful nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale, nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate in litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței). Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat cauza prin prisma apărărilor formulate de părți, în contextul factual stabilit, expunându-și în mod logic, concis și gradual argumentele care au fundamentat soluția adoptată, considerentele sentinței recurate îndeplinind astfel exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și la limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător motivele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Astfel, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, validând astfel raționamentul logico-juridic expus, în temeiul căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii reclamanților ca neîntemeiată. În realitate, susținerile recurenților-reclamanți referitoare la faptul că prima instanță nu le-a analizat toate criticile invocate cu privire la legalitatea actului contestat și nu a făcut o analiză a tuturor aspectelor invocate, în sensul că nu a făcut referire la incidența art. 38 din Codul muncii, nu reflectă decât dezacordul acestora în privința argumentelor instanței, respectiv propria lor viziune în ceea ce privește argumentația ce s-ar fi impus a fi expusă în sprijinul soluției pretinse, fără a susține însă motivul de casare invocat. Pe de altă parte, referitor la susținerea recurenților-reclamanți privind caracterul insuficient al motivării sentinței de fond din perspectiva neanalizării încălcării tuturor dispozițiilor legale invocate și a argumentelor expuse cu privire la incidența art. 38 din Codul muncii, sub aspectul încălcării obligației de previzibilitate și transparență în mecanismul de stabilire a drepturilor salariale, de către legiuitorul național, Înalta Curte constată că nici din această perspectivă motivul de recurs invocat nu este fondat, aspectele invocate de recurenți neconstituind argumente de natură a susține ipoteza nemotivării hotărârii recurate. În primul rând, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, se impune a se aminti că, cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor și subargumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților și soluția adoptată. Or, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor sau apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurenților neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Distinct de această chestiune, Înalta Curte observă că din considerentele reținute de prima instanță rezultă că aceasta a efectuat controlul de legalitate a actului administrativ contestat în limitele trasate de contextul factual stabilit, aspectele invocate de recurenții-reclamanți în legătură cu neanalizarea incidenței dispozițiilor art. 38 din Codul muncii urmând a fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ipoteza că sentința de fond este nemotivată neputând fi însă reținută. În aceste condiții, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenții-reclamanți din perspectiva caracterului insuficient al motivării hotărârii primei instanțe, nu este fondat, împrejurarea că aceștia nu împărtășesc raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe nefiind aptă să conducă la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță, motivarea sentinței făcând posibilă formularea de către recurenți a unor apărări referitoare la pretinsa nelegalitate a hotărârii pronunțate și, implicit, exercitarea controlului de legalitate al instanței de recurs. 5.2.2. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de recurenți din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente. În cadrul criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut, în esență, că sentința atacată a fost pronunțată de instanța de fond cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile speței, indicând în acest sens prevederile Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în special cele cuprinse la art. 14 alin. (3), precum și prevederile Ordinului nr. 3993/2021. Referitor la susținerile conform cărora reclamanții dețin un drept câștigat, iar neacordarea acestuia ca urmare a aplicării dispozițiilor ordinului contestat ar reprezenta o încălcare a dreptului de proprietate și că prin aplicarea acestui ordin s-a realizat o încălcare a prevederilor art. 38 din Codul Muncii, Înalta Curte reține că acestea nu sunt susținute de probele din dosar și de jurisprudența în materie. Sub acest aspect trebuie amintit faptul că prin art. 38 din Codul Muncii legiuitorul a instituit o măsură de protecție a salariaților ce constă în interdicția de a renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege, fiind vorba despre drepturile enumerate la art. 39 din același act normativ. Cu privire la dispoziția reglementată de art. 38 din Codul muncii, prin Decizia nr. 494/2004, Curtea Constituțională a statuat că "interdicția de a renunța, în tot sau în parte, la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaților este o măsură de protecție a acestora din urmă, menită să asigure exercițiul neîngrădit al drepturilor și al intereselor legitime ce li se cuvin în cadrul raporturilor de muncă, pentru a-i feri de consecințele unor eventuale abuzuri ori amenințări din partea angajatorilor. O astfel de măsură de protecție nu poate fi considerată a fi un privilegiu, contrar art. 16 alin. (1) din Constituție, atât timp cât ea se justifică în considerarea situației unei anume categorii sociale care reclamă o astfel de protecție". Cât privește obiectul dedus judecății în prezenta cauză, este de observat că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat în mod constant că indemnizația pentru titlul științific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparține sferei drepturilor și libertăților fundamentale, astfel încât acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opțiunea legiuitorului, care se raportează la resursele financiare disponibile. Deși este real că acest drept se acordă din fonduri publice și că în privința acestuia legiuitorul stabilește condițiile de acordare a indemnizației pentru titlul științific de doctor inclusiv prin raportare la resursele financiare disponibile, aspect evidențiat de recurenți ca urmare a statuării constante a instanței de contencios constituțional, acest lucru nu are semnificația obligării acestora la renunțarea la o calificare profesională cum în mod greșit susțin. Aceasta deoarece legiuitorul primar a urmărit în mod explicit abrogarea cumulului între indemnizația de doctorat cu orice alte drepturi derivate din acest titlu, respectiv cu drepturile financiare aferente gradului didactic I obținut exclusiv prin echivalarea doctoratului, așadar, a vizat exclusiv beneficiul financiar suplimentar obținut ca urmare a echivalării, nu calificarea profesională în sine. Cu alte cuvinte, scopul a fost acela ca valorificarea financiară a deținerii titlului științific de doctor să se realizeze o singură dată, fie prin acordarea indemnizației pentru deținerea titlului științific de doctor, fie prin acordarea indemnizației aferente gradului didactic I, obținut prin echivalarea acestui titlu. În realitate, afirmațiile recurenților din perspectiva existenței unei discriminări reflectă exclusiv o nemulțumire, o obiecție la adresa conținutului prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017, având în vedere că prin aceasta a fost legiferat dreptul de opțiune între indemnizația de doctorat și gradul didactic obținut prin echivalarea doctoratului, însă acest aspect excedează competenței instanței de contencios administrativ, Curtea Constituțională statuând în mod constant în jurisprudența sa în sensul că prevederile art. 1, art. 2 alin. (1)-(3) și (11), art. 6 și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale, în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii. Libertatea de reglementare a legiuitorului este limitată doar de prevederile constituționale referitoare la egalitatea în drepturi a cetățenilor, astfel încât toți cei care îndeplinesc condițiile acordării indemnizației pentru titlul științific de doctor trebuie să se bucure în mod egal de acest drept, deosebirile de tratament juridic neputând fi justificate decât de existența unor situații care, în mod obiectiv și rezonabil, justifică aplicarea unor astfel de diferențieri între diversele categorii de persoane. Or, dispozițiile legale analizate în speță se aplică în mod unitar tuturor persoanelor aflate în aceeași situație juridică, astfel încât nu se poate reține o eventuală discriminare. De altfel, excluderea de la aplicarea lor a cadrelor didactice aflate în situația reclamanților ar da naștere la noi inechități salariale, întrucât aceștia ar avea beneficii suplimentare față de cadrele didactice care ar obține titlul de doctor ulterior datei de 01.07.2017 și ar opta pentru obținerea gradului didactic prin echivalare. În jurisprudența națională în materie s-a reținut în mod constant că dispozițiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică și cadrelor didactice care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, acestea nemaiputând însă primi indemnizația pentru titlul științific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi bănești în considerarea acestui titlu, întrucât intenția legiuitorului a fost, așa cum s-a arătat și în precedent, de a acorda o singură recompensă financiară pentru obținerea titlului științific de doctor. În atare situație, este evident că dispozițiile art. 39 alin. (5) din Legea nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care dețineau titlul științific de doctor la data intrării în vigoare a acestei legi, indemnizația lunară pentru titlul științific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 14 din același act normativ. Aceste aspecte nu sunt însă de natură a reprezenta o încălcare a principiului neretroactivității legii civile, respectiv o încălcare a dispozițiilor art. 6 din C. civ. și a prevederilor art. 15 din Constituția României, cum în mod greșit au susținut recurenții-reclamanți. Într-adevăr, principiul neretroactivității este regula juridică potrivit căreia legea se aplică doar situațiilor ivite după intrarea acesteia în vigoare, per a contrario, nefiind aplicabilă și situațiilor anterioare. Altfel spus, principiul neretroactivității se traduce prin faptul că un act normativ nu se aplică unor fapte din trecut, iar pentru a fi în situația aplicării principiului neretroactivității legii, este necesară o situație premisă, anume existența a două sau mai multe reglementări succesive ce privesc soluționarea aceleiași chestiuni juridice. În speță, Ordinul nr. 3993/2021 se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, așadar, nu se aplică unor situații juridice născute înaintea intrării sale în vigoare, prin emiterea acestuia în ceea ce privește stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învățământ, ministrul educației nefăcând altceva decât să pună în executare dispozițiile Legii-cadru nr. 153/2017 în aplicarea cărora a fost emis acesta. Ca atare, rezultă cu puterea evidenței că acest ordin reia prevederile legale edictate la nivel superior, respectând principiul legalității din perspectiva ierarhiei legilor. În plus, nu prezintă relevanță nici faptul că acest ordin nu exista la data de 1 iunie 2021, fiind publicat în Monitorul Oficial abia la 17 iunie 2021, cum în mod greșit susțin recurenții-reclamanți, atât timp cât acesta vizează drepturile salariale aferente lunii în discuție. Cum legalitatea și temeinicia Ordinului Ministrului Educației nr. 3993/2021 decurg din mecanismul legal instituit de Legea-cadru nr. 153/2017 în ceea ce privește drepturile financiare aferente dobândirii titlului de doctor, reprezentând o reluare a prevederilor legale edictate la nivel superior, nu se poate susține cu suficient temei că acest act modifică o lege sau adaugă la aceasta, nefiind încălcate dispozițiile art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea actului administrativ contestat, prima instanță reținând în mod corect că ordinul atacat a fost emis cu respectarea legii, argumentele expuse de recurenții-reclamanți în calea de atac a recursului nefiind apte să atragă casarea hotărârii de fond din această perspectivă, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză. 5.2.3. Nici în privința soluției pronunțate asupra cererii de suspendare a executării ordinului contestat, Înalta Curte nu poate valida argumentele recurenților-reclamanți, soluția instanței de fond fiind legală, motiv pentru care urmează să o mențină. Ca o primă observație, este de reținut faptul că recurenții-reclamanți nu au indicat, în concret, care sunt greșelile de judecată pe care au înțeles să le atribuie primei instanțe sub aspectul soluției pronunțate asupra cererii de suspendare a executării ordinului contestat, aceștia limitându-se să arate că în mod greșit a respins instanța cererea de suspendare și să reitereze argumentele referitoare la îndeplinirea celor condiții privind existența cazului bine justificat și iminența producerii unei pagube. În actuala reglementare, recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de art. 488 din C. proc. civ. Așadar, această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligația de a indica și dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar condiția legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., precum și a dezvoltării motivelor, implică determinarea greșelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și arătarea probelor pe care se bazează. În lipsa acestor mențiuni, instanța învestită cu judecarea recursului nu poate exercita un control judecătoresc eficient, ci, numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. De aceea, în practica judiciară s-a decis că simpla nemulțumire a unei părți sau a părților în litigiu față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligația să-și întemeieze recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute în mod expres și limitativ de lege și să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege și reluarea apărărilor formulate în fața instanței de fond nu echivalează cu motivarea recursului și nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate. În aceste condiții, susținerile recurenților-reclamanți nu permit analizarea sentinței atacate sub aspectul soluției pronunțate asupra cererii de suspendare a executării ordinului contestat, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Distinct de acest aspect, Înalta Curte are în vedere faptul că prin sentința ce a făcut obiectul recursului supus analizei în cauza de față, a fost respinsă acțiunea reclamanților având ca obiect anularea parțială a Ordinului nr. 3993/2021, soluție menținută conform argumentelor expuse la pct. 5.2. din prezenta decizie. Ca atare, pronunțarea acestei soluții nu are aptitudinea de a genera o "îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ", în sensul explicitat prin art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, nefiind astfel îndeplinită condiția "cazului bine justificat", deoarece judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și a efectuării unei evaluări aprofundate, pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie, cu atât mai mult cu cât raționamentul primei instanțe a fost validat și de instanța de control judiciar, soluția devenind astfel definitivă. În concluzie, Ordinul Ministrului Educației nr. 3993/16.06.2021, a cărui suspendare parțială a fost solicitată de recurenții-reclamanți, mai exact în ceea ce privește dispozițiile art. 1 alin. (2) și alin. (3), a trecut prin filtrul de judecată al instanței de contencios administrativ, care, în urma administrării probatoriului pe fondul cauzei, a apreciat că este legal actul administrativ contestat și că, prin urmare, nu se impune anularea parțială a acestuia. În referire la cea de-a doua condiție, prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că nu se mai impune a fi analizată, având în vedere că ambele condiții trebuie îndeplinite în mod cumulativ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs. Pentru considerentele arătate la pct. 5.1. din prezenta decizie, constatând că nu se impune suspendarea judecății prezentei cauze în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată în acest sens de către recurenții-reclamanți. Totodată, față de argumentele expuse la pct. 5.2. din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.