ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4942/2022

Ședința publică din data de 27 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09.06.2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională Apele Române, în principal, anularea parțială a Autorizației de gospodărire a apelor nr. 255/21.11.2019 privind Lacul de acumulare Lugașu, respectiv a alin. (7) din capitolul privind obligațiile instituite în sarcina titularului autorizației privind igienizarea suprafeței luciului de apă și curățirea de plutitori, sau, în subsidiar, obligarea pârâtei să înlocuiască această măsură astfel încât să vizeze strict colectarea plutitorilor din zona frontului de retenție pentru asigurarea funcționării în condiții de siguranță a echipamentelor hidromecanice, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 972 din 16 octombrie 2020, Curtea a respins acțiunea reclamantei, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A. a formulat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu cheltuieli de judecată.

Referitor la pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a susținut recurenta-reclamantă că hotărârea instanței de sprijină pe înscrisuri nedepuse în probațiune, străine de pricina dedusă judecății. Astfel, Contractul de concesiune nr. x/27.12.2004 nu a fost depus la dosarul cauzei de către pârâtă, nefiind încuviințat ca înscris probator de către instanța de fond.

Soluția instanței se sprijină pe prevederea din contractul de concesiune care stipulează că concesionarului, Hidroelectrica, îi revine obligația de a respecta orice alte obligații legale impuse de natura bunurilor concesionate între care se regăsește inclusiv protecția mediului (art. 11 lit. i) din Contractul de concesiune nr. x/2004 încheiat între Ministerul Economiei și Comerțului, pe de o parte, și Hidroelectrica, pe de altă parte).

Hidroelectrica este obligată să protejeze mediul, însă această obligație îi revine doar din perspectiva activității proprii, nefiind nicio rațiune sau temei legal pentru a fi ținută să ia măsuri sau să împiedice poluarea luciului de apă de către alți poluatori.

În ceea privește pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat recurenta că instanța a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, pentru că art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 se referă la lucrări de construcții și nicidecum la obligația de colectare a deșeurilor. Întreținerea, repararea sau refacerea lucrărilor de amenajare nu se confundă cu activitatea de igienizare a luciului apei și, drept urmare, textul de lege invocat nu poate constitui temei de drept pentru impunerea obligației de a igieniza întreaga suprafață a lacului de acumulare Lugașu de cca 538 ha.

Potrivit art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 107/2002, Administrația Națională Apele Române este operator unic pentru resursele de apă de suprafață naturale sau amenajate, indiferent de deținătorul cu orice titlu al amenajării, și pentru resursele de apă subterană, indiferent de natura lor, și a instalațiilor aferente.

Hidroelectrica nu este administratorul lacului de acumulare Lugașu, având un drept de concesiune asupra lucrării hidrotehnice și nicidecum asupra apei, ca bun din domeniul public care este dat prin lege exclusiv în administrarea ANAR.

Barajul și lacul de acumulare, ca și construcție hidrotehnică, este concesionat către Hidroelectrica, însă apa din lacul de acumulare este administrată de ANAR, apă pe care Hidroelectrica o utilizează în temeiul abonamentului de utilizare/exploatare a resurselor de apă, plătind un tarif de 1,10 RON/m cub către ANAR.

A mai susținut recurenta că instanța de fond în mod greșit a reținut incidența dispozițiilor art. 38 alin. (1) și (2) din Ordinul nr. 662/2006 privind aprobarea Procedurii și a competențelor de emitere a avizelor și autorizațiilor de gospodărire a apelor. Actul normativ dă dreptul emitentului autorizației să obligare beneficiarul să execute și alte lucrări necesare sau care se impun a fi realizate în scopul evitării producerii de pagube utilizatorilor de apă existenți sau riveranilor

Aceste sarcini nu pot fi impuse beneficiarului decât în legătură cu propria sa activitate sau pentru evitarea producerii unor pagube rezultate din activitatea beneficiarului. Or, în cauză, reținerea acestui text de lege este nerelevantă de vreme ce nu este vorba despre poluarea produsă de Hidroelectrica prin activitatea sa de producere a energiei electrice, ci despre o obligație impusă în legătură cu efectele unor acțiuni ale terților, neexistând nicio rațiune sau temei legal ca Hidroelectrica să fie ținută să ia măsuri sau să împiedice poluarea luciului apei de către alți poluatori.

În materia protecției mediului, există cu valoare de principiu faptul că poluatorul plătește, conform art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, același act normativ prevăzând la art. 94 alin. (1) că protecția mediului constituie o obligație a tuturor persoanelor fizice și juridice.

Plutitorii de pe lacul de acumulare Lugașu (PET-uri, bușteni etc.) nu sunt deșeuri produse de Hidroelectrica și nu rezultă din activitatea curentă a acesteia, ci au natura juridică a unor deșeuri abandonate și/sau deșeuri al căror producător nu este cunoscut, devenind incidente dispozițiile art. 21 alin. (3) și (4) din Legea nr. 211/2011 privind regimul deșeurilor.

Prin stabilirea măsurii, Hidroelectrica este grav lezată în drepturile și interesele sale legitime, fiind obligată să remedieze prejudiciul cauza de către alți subiecți de drept, cu încălcare principiului instituit de art. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2005.

A mai susținut recurenta că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, pentru că regulamentul-cadru nu se referă la baraje și lacuri de acumulare, iar, în cauză, obiectul material vizat este un lac de acumulare, și dispozițiile din Anexa nr. 3 a Ordinului nr. 76/2006, care prevede în sarcina deținătorului de autorizație de gospodărire a apelor obligația de urmărire și prevenire a degradării calității apelor, însă printre măsurile respective nu se regăsește igienizarea lacului de acumulare.

A mai opinat recurenta că au fost greșit aplicate și dispozițiile art. 42 lit. h) din Ordinul nr. 459/07.03.2019 pentru aprobarea Regulamentului privind gestionarea situațiilor de urgență generate de fenomene hidrometeorologice periculoase având ca efect producerea de inundații, secetă hidrologică, precum și incidente/accidente la construcții hidrotehnice, poluării accidentale pe cursurile de apă și poluări marine în zona costieră, fiind nelegală soluția pronunțată de Curtea de Apel București cu privire la capătul de cerere susbsidiar, prin care a solicitat obligarea pârâtei să înlocuiască măsura cu una stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 42 lit. h) din Ordinul nr. 459/07.03.2019, astfel încât obligația impusă în sarcina să se refere strict la măsuri de colectare a plutitorilor din zona frontului de retenție pentru asigurarea funcționării în condiții de siguranță a echipamentelor hidromecanice.

Frontul de barare sau frontul de retenție este definit potrivit Ordinului nr. 4/2007 pentru aprobarea Normelor tehnice privind delimitarea zonelor de protecție și de siguranță aferente capacităților energetice-revizia I drept parte a nodului hidrotehnic a cărui construcție realizează acumularea.

Așadar, măsura impusă, de a curăța întreaga suprafață a lacului de acumulare Lugașu, vine în contradicție cu prevederile art. 42 alin. (2) lit. h) din Ordinul nr. 459/78/2019 care limitează această obligație a Hidroelectrica la frontul de barare.

Instanța a apreciat că articolul invocat are un domeniu de aplicare restrâns la gestionarea situațiilor de urgență, însă fără a exclude instituirea în sarcina sa a unei obligații generale de igienizare a luciului de apă și de colectare a plutitorilor, făcând o greșită aplicare a normei de drept material interpretând restrictiv această normă legală.

Intimata-pârâtă Administrația Națională Apele Române a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În cuprinsul acesteia, a făcut referire la jurisprudența instanțelor naționale vizând cauze similare, precizând că înțelege să invoce excepția puterii de lucru judecat.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată, în raport cu dispozițiile legale incidente, având în vedere argumentele invocate de recurenta-reclamantă și apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

4.1. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică omisiunea instanței de a fi încuviințat proba cu înscrisuri, constând în Contractul de concesiune nr. x/27.12.2004, contract care nu ar fi depus la dosar, invocând dispozițiile art. 258 și 292 din C. proc. civ.

Însă, Înalta Curte reține că, sub imperiul acestui motiv de casare, se pot include doar neregularități de ordin procedural, care atrag sancțiunea nulității sentinței în condițiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralității, al publicității ședințelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părții pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ș.a.m.d.

De asemenea, în ceea ce privește conformitatea acestui motiv de recurs cu rigorile impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., Înalta Curte mai reține faptul că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară, de reformare, ce nu are un caracter devolutiv. Așa cum se precizează explicit la art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere acest deziderat, legiuitorul a prevăzut că reprezintă motive de nelegalitate, ce pot fi antamate în calea de atac a recursului, numai cele ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Argumentele din recurs subsumate, în opinia recurentei-reclamante, motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., pun în discuție interpretarea și aprecierea probelor.

Or, aspectul referitor la administrarea probelor de către prima instanță și la necesitatea administrării anumitor probe nu poate forma obiect al recursului, care, după cum s-a reținut mai sus, poate viza numai motive de nelegalitate a hotărârii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că înscrisul invocat de recurentă că nu ar fi fost depus la dosar, Contractul nr. x/27.12.2004 de concesiune a bunurilor care alcătuiesc domeniul public și a terenurilor pe care acestea sunt amplasate, a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 298bis din 30.04.2015, astfel că recurenta nu poate susține că nu ar fi avut cunoștință despre acesta. De altfel, însăși recurenta, parte a contractului (concesionar), a reprodus în cuprinsul recursului dispozițiile art. 11 lit. i) din contract.

4.2. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a apreciat că instanța de fond ar fi interpretat și a aplicat în mod greșit normele de drept aplicabile în cauză, reiterând aceleași argumente ca și cele prezentate prin acțiunea introductivă de instanță, Înalta Curte urmând a răspunde criticilor acesteia după cum urmează.

Recurenta susține, în esență, că obligația instituită prin intermediul Autorizației de gospodărire a apelor nr. 255/21.11.2019, de a igieniza suprafața luciului de apă și de curățire de plutitori, nu se regăsește în reglementările normative aplicabile și excedează obiectului de activitate al beneficiarului autorizației.

Reține Înalta Curte că, potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 107/1996,

"(1) Resursele de apă, de suprafață și subterane sunt monopol natural de interes strategic. Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor.

(2) Apele din domeniul public se dau în administrare Administrației Naționale Apele Române de către autoritatea publică centrală din domeniul apelor, în condițiile legii."

De asemenea, conform art. 7 alin. (2) din aceeași lege,

"Gestionarea cantitativă și calitativă a resurselor de apă, administrarea lucrărilor de gospodărire a apelor, precum și aplicarea strategiei și a politicii naționale, cu respectarea reglementărilor naționale în domeniu, se realizează de Administrația Națională Apele Române, prin administrațiile bazinale de apă din subordinea acesteia."

Sunt nefondate criticile recurentei, în sensul greșitei aplicări a art. 34 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, în sensul că întreținerea, repararea sau refacerea lucrărilor de amenajare nu se confundă cu activitatea de igienizare a luciului apei, instanța de fond în mod corect apreciind că, odată cu dobândirea dreptului de concesiune, prin Contractul nr. x/2004, recurenta-reclamantă a preluat și obligațiile referitoare la prevenirea degradării calității apelor.

Astfel, în raport cu O.U.G. nr. 107/2002 și cu art. 55 alin. (5) din Legea nr. 107/1996, intimata-pârâtă Administrația Națională Apele Române, în calitatea sa de autoritate competentă să elibereze autorizațiile de gospodărire a apelor, are atribuții de monitorizare și coordonare a activităților ce vizează modul de folosire a resurselor de apă de suprafață și subterane de pe teritoriul țării de către utilizatorii-deținători ai autorizațiilor de gospodărire a apelor.

În acest sens, trebuie avute în vedere și prevederile art. 1 alin. (2) din Anexa nr. 1 la Ordinul nr. 891/2019 privind aprobarea Procedurii și competențelor de emitere, modificare, retragere și suspendare temporară a autorizațiilor de gospodărire a apelor, precum și a Normativului de conținut al documentației tehnice supuse autorizării, conform cărora "În scopul gospodăririi durabile a resurselor de apă și protecției acestora împotriva epuizării și poluării, Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările și completările ulterioare, introduce obligația utilizatorului de apă de a solicita și obține, atât pentru desfășurarea activităților existente, cât și pentru punerea în funcțiune, autorizația de gospodărire a apelor ce reglementează funcționarea și exploatarea lucrărilor și activităților desfășurate pe ape sau care au legătură cu apele".

De asemenea, art. 6 din Anexa nr. 1 la același ordin prevede că

"(1) Emitentul autorizației de gospodărire a apelor poate obliga beneficiarul sau titularul de investiție să execute și alte lucrări necesare, necuprinse în documentația tehnică prezentată la autorizare, dar care se impune a fi realizate în scopul conformării cu prevederile legale.

(2) De asemenea se pot impune condiții pentru: asigurarea monitorizării indicatorilor de calitate, respectarea limitelor de calitate impuse prin acte normative pentru asigurarea conservării și dezvoltării resursei de apă, contorizarea consumurilor de apă, asigurarea debitului de servitute pe cursuri de apă, alocarea rațională și monitoringul resurselor de apă, precum și alte condiții ce conduc la protejarea interesului public în acest domeniu."

Obiectul de activitate al recurentei-reclamante, în realizarea căruia a solicitat autorizația de gospodărire a apelor contestată în cauză, îl constituie producerea de energie electrică în hidrocentrale prin exploatarea resurselor de apă, fiind un important utilizator de apă în scop hidroenergetic care, prin lacurile de acumulare din concesiune, asigură și servicii complexe de gospodărire a apelor.

Astfel, în contextul factual și normativ reliefat, rezultă în mod neîndoielnic faptul că intimata-pârâtă Administrația Națională Apele Române are competența de a emite autorizații de gospodărire a apelor prin care să instituie măsuri pentru a asigura buna utilizare a resurselor de apă, inclusiv sub aspect calitativ, respectiv măsuri ce vizează asigurarea protecției mediului, din care face parte și măsura contestată în cauza pendinte, contrar susținerilor recurentei-reclamante.

Prin obligația contestată emitentul actului administrativ a avut în vedere tocmai calitatea recurentei-reclamante de utilizator al lucrărilor hidrotehnice, prin această măsură urmărindu-se prevenirea unor efecte negative asupra apelor și mediului înconjurător, prin asigurarea funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a menținerii calității apei din acumulare, precum și evitarea producerii unor accidente în activitatea de producție a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Prin urmare, contrar alegațiilor recurentei, nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor Anexei 3 a Ordinului nr. 76/2006 privind aprobarea Metodologiei de elaborare și competențele de avizare și aprobare a regulamentelor de exploatare și a programelor de exploatare a lacurilor de acumulare, a Normelor metodologice pentru elaborarea regulamentelor de exploatare bazinală și a Regulamentului-cadru pentru exploatarea barajelor, lacurilor de acumulare și prizelor de alimentare cu apă.

Faptul că obligația de a asigura igienizarea suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori nu este expres prevăzută în contractul de concesiune nu poate avea drept consecință nelegalitatea măsurii contestate, câtă vreme această măsură este în strânsă legătură cu obiectul de activitate al recurentei-reclamante, pentru realizarea căruia a solicitat eliberarea autorizației de gospodărire a apelor contestată, iar aceasta se înscrie în sfera măsurilor ce vizează asigurarea protecției mediului.

Or, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activități de igienizare a luciului de apă pe care îl are în administrare, precum și de curățire de plutitori, excedează obiectului său de activitate.

Înalta Curte nu poate reține nici critica recurentei-reclamante privind greșita aplicare a art. 41 pct. II alin. (2) din Ordinul nr. 661/2006, ordin care, potrivit art. 41 alin. (3), nu se referă la baraje și lacuri de acumulare.

Într-adevăr, conform dispozițiilor invocate de recurentă, pentru categoria de lucrări (baraje și lacuri de acumulare) regulamentul de exploatare se întocmește și se aprobă potrivit celor prezentate în "Regulamentul-cadru de exploatare a barajelor și lacurilor de acumulare".

Însă, dispozițiile aplicabile, Ordinul nr. 76/2006 privind aprobarea Metodologiei de elaborare și competențele de avizare și aprobare a regulamentelor de exploatare și a programelor de exploatare a lacurilor de acumulare, a Normelor metodologice pentru elaborarea regulamentelor de exploatare bazinală și a Regulamentului-cadru pentru exploatarea barajelor, lacurilor de acumulare și prizelor de alimentare cu apă și Metodologia din 2006 aprobată prin acest ordin, au aceleași prevederi ca și cele reținute de prima instanță.

Astfel conform art. 3 alin. (1) și (3) din Metodologia 2006,

"(1) Regulamentul de exploatare pentru obiectiv hidrotehnic face parte integrantă din autorizația de gospodărire a apelor pentru obiectivul respectiv.

(2) În cazul existenței regulamentului de exploatare pentru amenajare care cuprinde mai multe obiective hidrotehnice, autorizația de gospodărire a apelor se emite pentru fiecare obiectiv hidrotehnic component al amenajării.".

Prin urmare, parte integrantă a autorizației de gospodărire a apelor, care reprezintă actul ce condiționează din punct de vedere tehnic și juridic funcționarea sau exploatarea obiectivelor construite pe ape sau care au legătură cu apele de suprafață, subterane, precum și funcționarea și exploatarea în continuare a acestora, este și Regulamentul de exploatare pentru obiectivul hidrotehnic, astfel încât nu se poate susține cu suficient temei că obligația cuprinsă în autorizația de gospodărire a apelor, contestată în cauză, nu ar avea la bază o fundamentare legală.

Dimpotrivă, se constată că în sarcina beneficiarului nu a fost stabilită o obligație care ar depăși competențele Administrației Naționale Apele Române, în vederea emiterii acestor acte de reglementare, sau obligații ce ar depăși limitele stabilite de actele normative incidente.

Așadar, rezultă fără putință de tăgadă, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că, în condițiile în care Regulamentul este un act subsecvent autorizației de gospodărire a apelor, fiind parte integrantă a acesteia, obligația de a lua măsuri de asigurare a igienizării luciului de apă și de curățare de plutitori a fost introdusă în autorizația de gospodărire a apelor pentru baraje și lacuri de acumulare, ca o condiție necesară funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a calității apei din acumulare, conform prevederilor Legii nr. 107/1996.

În acest context, sunt nefondate susținerile recurentei-reclamante că nu poate să îndeplinească activități de igienizare a suprafeței luciului de apă și de curățire de plutitori, aceste susțineri fiind lipsite de suport legal și doar o consecință a propriului demers interpretativ asupra legislației aplicabile în materie, interpretare ce nu reflectă scopul edictării acesteia de către legiuitor.

Pe cale de consecință, vor fi înlăturate criticile formulate de recurenta-reclamantă din perspectiva neanalizării limitelor dreptului autorității de a stabili obligații în sarcina Hidroelectrica și a neluării în considerare a legislației conexe ce reglementează dreptul acesteia de a acționa, prima instanță procedând în mod corect la verificarea legalității obligației stabilite în sarcina părții reclamante prin raportare la întregul ansamblu normativ incident în materie, inclusiv legislația secundară, nefiind identificate elemente de natură a contura nelegalitatea actului administrativ contestat sub aceste aspecte evidențiate.

De asemenea, nu pot fi reținute nici susținerile recurentei-reclamante formulate din perspectiva greșitei aplicări a art. 38 alin. (1) și (2) din Ordinul nr. 662/2006. Contrar aprecierilor recurentei, aceste dispoziții legale arată în mod expres faptul că emitentul autorizației de gospodărire a apelor poate obliga beneficiarul sau titularul de investiție să execute și alte lucrări necesare, necuprinse în documentația tehnică prezentată la autorizare, dar care se impun a fi realizate, în scopul evitării producerii de pagube utilizatorilor de apă existenți și riveranilor.

Așadar, intimata are dreptul de a impune în sarcina recurentei, în calitate de utilizator al barajului amplasat pe Lacul de acumulare Lugașu, anumite obligații pe care le consideră necesare pentru buna utilizare a sa, respectiv pentru protejarea categoriilor de persoane anterior nominalizate.

Obligația contestată are în vedere calitatea recurentei de utilizator al resursei de apă, prin această măsură urmărindu-se asigurarea funcționării în condiții de siguranță a obiectivului hidrotehnic, precum și menținerea calității apei din acumulare.

Înalta Curte constată a fi nefondate aprecierile recurentei-reclamante referitoare la așa-zisa încălcare a principiului "poluatorul plătește". Partea conferă principiului o accepțiune proprie, diferită de cea consacrată la nivel național și european.

Principiul amintit este unul dintre principiile esențiale care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene, aplicarea acestuia însemnând că poluatorii suportă costurile poluării provocate, inclusiv costul măsurilor luate pentru prevenirea, combaterea și remedierea poluării, precum și costurile pe care aceasta le impune societății. Prin aplicarea principiului, poluatorii sunt încurajați să evite daunele aduse mediului și sunt trași la răspundere pentru poluarea pe care o provoacă. De asemenea, costul remedierii este suportat de poluator, nu de contribuabil.

Directiva 2004/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 21 aprilie 2004, privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea și repararea daunelor aduse mediului, care instituie acest principiu, are în vedere, pe de o parte, daunele aduse mediului prin exercitarea uneia dintre activitățile enumerate în anexa a III-a la Directivă, cum ar fi industria energetică, producția și prelucrarea metalelor, industria extractivă, industria chimică, gestionarea deșeurilor, producția de celuloză, hârtie și carton la scară largă, vopsirea textilelor și tăbăcăria, producția de carne, produse lactate și produse alimentare la scară largă, iar, pe de altă parte, daunele ecologice aduse speciilor protejate și habitatelor naturale (sau o amenințare iminentă de producere a unor asemenea daune) prin exercitarea altor activități profesionale decât cele enumerate în anexa a III-a și în cazul în care compania a comis vreo eroare sau vreo neglijență.

Cu alte cuvinte, principiul invocat are în vedere situația în care o companie, în realizarea obiectului său de activitate, cauzează daune mediului înconjurător, situație în care este răspunzătoare pentru acestea și trebuie să ia măsurile de reparare sau de prevenire necesare și să suporte toate costurile aferente, vizând astfel activitățile profesionale care prezintă un risc pentru sănătatea umană sau pentru mediu.

În cauză, obligația contestată nu are ca scop remedierea lipsei de activitate a autorităților cu responsabilități în materie, în speță a intimatei-pârâte conform dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, fiind stabilită în sarcina reclamantei în calitatea sa de beneficiar și administrator al lucrărilor hidrotehnice, în scopul prevenirii unor efecte negative asupra apelor și mediului înconjurător, prin asigurarea funcționării în siguranță a uvrajelor și prizelor acumulării și a menținerii calității apei din acumulare.

Drept urmare, aplicarea acestui principiu nu poate constitui temei de anulare a obligației instituite în sarcina recurentei-reclamante prin autorizația contestată. Măsura dispusă prin actul administrativ contestat nu a fost emisă în considerarea faptului că poluarea suprafeței luciului de apă s-ar datora activității societății recurente, ci, așa cum s-a arătat, în scopul asigurării protecției mediului, prin evitarea producerii unor accidente în activitatea de producție a energiei electrice, cauzate de sursele de poluare vizate de demersul reclamantei, indiferent care ar fi acestea.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat și în precedent, chiar dacă obiectul de activitate al reclamantei constă, în principal, în producerea de energie electrică în hidrocentrale, aceasta nu înseamnă că realizarea unor activități de igienizare a luciului de apă, pe care îl are în administrare, precum și de curățire de plutitori, excedează obiectului său de activitate, având în vedere întregul context normativ evidențiat în considerentele prezentei decizii.

Instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante formulate sub aspectul caracterului vătămător al obligației contestate pentru societate, dat fiind faptul că prin măsura dispusă în sarcina sa ar trebui să facă ceea ce legislația impune poluatorului.

În acest sens este de observat, pe de o parte, că recurenta-reclamantă nu a arătat în concret în ce constă pretinsa vătămare cauzată de obligația stabilită în sarcina sa prin actul contestat, iar, pe de altă parte, nu a administrat dovezi sub acest aspect, simpla afirmație că pentru societatea reclamantă obligația contestată ar avea caracter vătămător, nesusținută de un suport probator corespunzător, nefiind aptă să conducă la constatarea nelegalității acestei măsuri.

În egală măsură, Înalta Curte reține că măsura impusă prin autorizația de gospodărire a apelor, contestată în cauză, previne eventualele daune aduse apelor și mediului înconjurător, astfel că susținerile părții privind pretinsul caracter vătămător al obligației stabilite în sarcina sa nu poate constitui un motiv de nelegalitate care să conducă la anularea actului administrativ atacat.

În fine, referitor la alegațiile recurentei privind greșita aplicare a art. 42 alin. (2) lit. h) din Ordinul nr. 459/07.03.2019 cu referire la capătul subsidiar de cerere, vizând înlocuirea măsurii cu una stabilită conform acestor dispoziții, care să se refere strict la măsuri de colectare a plutitorilor din zona frontului de retenție pentru asigurarea funcționării în condiții de siguranță a echipamentelor hidromecanice, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza distinctă a acestora, în raport de considerentele anterior expuse prin care s-a reținut legalitatea măsurii dispuse de autoritatea intimată, măsură care nu se impune a fi înlocuită.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea sentinței de fond, întrucât a fost dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile situației deduse judecății.

Referitor la apărările formulate de intimata-pârâtă care, prin întâmpinare a făcut trimitere la jurisprudența unitară în materie și a susținut că toate argumentele invocate de recurenta-reclamantă au fost dezbătute de instanțele de judecată cu ocazia unor procese ce au avut ca obiect anularea aceleiași obligații, context în care a înțeles să invoce excepția puterii de lucru judecat, Înalta Curte reține că efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu se invocă pe cale de excepție, ci reprezintă o apărare ce a fost analizată, implicit, în cadrul procesului de examinare a recursului declarat de reclamantă, astfel încât nu se impune pronunțarea distinctă asupra ei, în sensul admiterii sau respingerii.

4.3. Temeiul legal al soluției instanței de recurs.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței nr. 972 din 16 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.