ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4272/2022

Cererea de chemare în judecată. Circumstanțele cauzei. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată, în calitate de pârâți, Guvernul României, Municipiul București și Ministerul Justiției, solicitând instanței ca în contradictoriu cu aceștia să dispună: - anularea în parte a H.G. nr. 592/2019 pentru aprobarea schimbării denumirii amplasamentului obiectivului de investiții, situat în municipiul București, Bd. x, din "Esplanada" în "Cartierul pentru Justiție" și "proiecte de interes public ale municipiului București", precum și pentru aprobarea programului prioritar de reconversie funcțională a fostului amplasament Esplanada în ceea ce privește "proiectele de interes public ale Municipiului București" stabilite a se realiza pe latura dinspre strada x a terenului delimitat generic prin cele 4 artere rutiere, proiect care afectează terenul proprietatea sa, întrucât acest proiect al Municipiului București nu este de utilitate publică; - obligarea în solidar a pârâților Guvernul României și Ministerul Justiției să delimiteze terenul propus pentru realizarea Proiectului "Cartierul de Justiție" astfel încât să îi fie lăsat liber terenul pe care îl deține în proprietate; - obligarea în solidar a pârâților Guvernul României și Municipiul București la plata de despăgubiri în cuantum de 6.176.826 euro sau echivalentul în RON reprezentând beneficiul nerealizat pentru imposibilitatea de construire pe terenul proprietatea sa în suprafață de 1.437 m.p. situat in strada x nr. 4 B, 4 C, 4 E, sector 3 București; - obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea din data de 18.05.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, s-a dispus, în baza art. 107 alin. (3) din Hotărârea C.S.M. nr. 1375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de Ordine Interioară al Instanțelor Judecătorești, scoaterea dosarului nr. x/2021 de pe rolul Completului C4F, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și înaintarea acestuia președintelui Completului C8F, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, complet inițial învestit, pentru măsuri. Dosarul a fost reînregistrat la data de 24.05.2021, sub nr. x/2021*. Prin sentința civilă nr. 1724 din 22.11.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepția de necompetență materială cu privire la cererile ce fac obiectul capetelor 2 și 3 ale acțiunii, dispunându-se declinarea competenței materiale de soluționare a acestora în favoarea Judecătoriei sectorului 3 București. Totodată, s-a dispus disjungerea cererii având ca obiect anularea H.G. nr. 592/12.08.2019 și formarea unui dosar distinct, nr. x/2021, având ca obiect acțiune în anularea parțială a H.G. nr. 592/12.08.2019 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, cu termen stabilit pentru soluționare la data de 14.02.2022. La termenul din 14.02.2022, instanța a reținut spre soluționare excepția decăderii reclamantei din dreptul de a formula acțiunea în anulare și a amânat pronunțarea la data de 22.02.2022.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința civilă nr. 318 din 22 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția decăderii reclamantei din dreptul de a formula acțiunea în anulare și a respins cererea în anulare formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Municipiul București și Ministerul Justiției.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva sentinței nr. 318 din 22 februarie 2022 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului a susținut că instanța de fond a aplicat în mod greșit și a încălcat prevederile art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în loc să aplice prevederile art. 11 alin. (4) din aceeași lege, apreciind că actul administrativ în cauză este un act administrativ normativ și nu un act administrativ individual, aspect de natură a atrage incidenta motivului de casare referitor la încălcarea normelor de drept material. Astfel, a arătat că excepția invocată de intimatul-pârât Ministerul Justiției și admisă de instanța de fond, se întemeiază pe o premisă nereală, și anume aceea că H.G. nr. 592/2019, contestată în cauză, este un act administrativ individual și nu unul de natură normativă. În acest sens a opinat că, deși achiesează la criteriul de calificare folosit de Curtea de Apel București în sensul că actele normative se adresează unui număr nedeterminat de persoane, care nu sunt nominalizate în actul administrativ atacat, totuși, actele administrative au în conținutul lor persoanele care beneficiază de acestea. Totodată, a arătat că actele administrative cu caracter normativ sunt supuse controlului judecătoresc direct la instanța de contencios administrativ, pe calea acțiunii în anulare, care, potrivit prevederilor art. 11 alin. (4) teza finală din Legea nr. 554/2004, poate fi promovată oricând. În speță, a subliniat că din lecturarea Anexei la H.G. nr. 592/2019, care conține programul de reconversie funcțională, se observă că se acordă calitatea de expropriator Ministerului Justiției pentru jumătate din terenul la care se referă Hotărârea de Guvern în discuție, iar pentru restul de teren se prevede realizarea Proiectului municipiului București, fără a se menționa calitatea acestuia de expropriator sau a altui expropriator. În acest fel este evidentă vătămarea sa și a unui număr nedeterminat de persoane care sunt proprietare ale terenurilor reglementate, cât și a persoanelor care au depus notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluționate încă. De asemenea, a arătat recurenta, în H.G. nr. 592/2019 se menționează că aceasta produce efecte față de 34 de persoane fizice și juridice nenominalizate, cât și față de 66 de notificări depuse de alte diverse persoane în temeiul aceleiași legi, de revendicare a suprafețelor de teren din zona afectată de proiecte. În consecință, acest act normativ se aplică unor persoane fizice și juridice nedeterminate în actul administrativ atacat sau în alt document, urmând ca la punerea sa în executare să se stabilească căror persoane li se aplică acest act normativ și care persoane se încadrează sau nu în ipoteza indicată de acesta. În susținerea opiniei potrivit căreia H.G. nr. 592/2019 este un act normativ invocă și faptul că acesta își produce efectele în timp și că reclamanta nu cunoaște în totalitate în ce mod va fi afectată de acest act administrativ. Recurenta-reclamantă a mai susținut nelegalitatea sentinței de fond și din perspectiva aplicării greșite și cu încălcarea dispozițiilor art. 25 lit. m) din Codul administrativ, considerând că în cauza de față Guvernul României nu a uzat doar de dreptul său de a administra proprietatea publică și/sau privată a Statului, ci a dispus și în privința terenurilor private, așa cum este terenul său. Astfel, a arătat că instanța de fond a aplicat în mod nelegal prevederile legale menționate, întrucât din cuprinsul H.G. nr. 592/2019 și al Anexei la această hotărâre rezultă că se dispune nu numai de terenul care este al Statului Român (și de care nu se putea dispune conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 deoarece era notificat într-un număr de 66 dosare de revendicare), ci și de terenul aparținând unui număr de 33 de proprietari privați, delimitarea zonei de teren reglementate fiind făcută de cele patru artere rutiere și nu exclusiv în privința terenului aflat în proprietatea publică sau privată a Statului Român. Ca urmare, întrucât prin H.G. nr. 592/2019 nu se face referire la proprietarii afectați și la celelalte persoane indicate în mod expres, asupra cărora își produce efectele acest act administrativ, rezultă că are caracter normativ și că instanța de fond a aplicat în mod nelegal prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 referitoare la decăderea din dreptul de a introduce acțiune peste termenul de un an de la publicare/comunicare, în loc să aplice dispozițiile art. 11 alin. (4) din aceeași lege, conform cărora actele administrative normative pot fi atacate oricând. În final a susținut că actul administrativ contestat îi încalcă dreptul de proprietate asupra terenului în discuție, fiindu-i golit în substanța sa, astfel încât singura modalitate prin care se poate restabili legalitatea în situația de față este inițierea unui proces la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat și menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică. În esență, a susținut că în mod corect s-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind termenul legal de decădere de un an pe care persoanele ce afirmă o vătămare îl au la dispoziție pentru formularea acțiunii în anulare, Hotărârea de Guvern nr. 592/2019 fiind un act administrativ cu caracter normativ. Ca urmare, a considerat că prima instanță a pronunțat o soluție cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale aplicabile. Recurenta-reclamantă a depus, în susținerea recursului formulat, un set de înscrisuri, inclusiv înscrisul depus în ședința din data de 29 septembrie 2022, constând într-un certificat de urbanism din 22 septembrie 2021, invocat în dovedirea opiniei potrivit căreia H.G. nr. 592/2019 are caracter de act normativ. La termenul din 29 septembrie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a încuviințat recurentei-reclamante depunerea înscrisului invocat și a reținut spre soluționare recursul întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate de recurenta-reclamantă și de argumentele invocate în apărare de intimatul-pârât Ministerul Justiției prin întâmpinarea formulată în cauză, prin prisma dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul exercitat de recurenta-reclamantă este nefondat și îl va respinge ca atare pentru considerentele ce succed: În înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează motivul de casare referitor la pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, încălcarea acestor norme se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute în mod greșit în raport de exigențele textului de lege. De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară, astfel încât va fi menținută și de instanța de control judiciar. Pentru a răspunde criticilor formulate Înalta Curte reține, în ceea ce privește contextul factual, că obiectul cauzei vizează cererea formulată de reclamanta A. de anulare în parte a H.G. nr. 592/2019 pentru aprobarea schimbării denumirii amplasamentului obiectivului de investiții, situat în municipiul București, Bd. x, din "Esplanada" în "Cartierul pentru Justiție" și "proiecte de interes public ale municipiului București", precum și pentru aprobarea programului prioritar de reconversie funcțională a fostului amplasament Esplanada în ceea ce privește "proiectele de interes public ale Municipiului București" stabilite a se realiza pe latura dinspre strada x a terenului delimitat generic prin cele 4 artere rutiere, considerând reclamanta că acest proiect al Municipiului București afectează terenul aflat în proprietatea sa și că nu este de utilitate publică. Instanța de fond, analizând cu prioritate excepția decăderii reclamantei din dreptul de a mai solicita anularea, invocată de pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare, a reținut că aceasta este întemeiată, reclamanta formulând acțiunea în anulare cu depășirea termenului de decădere de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care a respins acțiunea reclamantei pe acest temei. Criticile formulate de recurenta-reclamantă prin intermediul demersului judiciar de față se referă, în esență, la natura Hotărârii de Guvern nr. 529/2019, considerată de parte act administrativ normativ și nu individual cum în mod greșit a reținut prima instanță, precum și la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, apreciind recurenta că, dimpotrivă, sunt incidente prevederile alin. (4) al aceluiași articol. Contrar susținerilor recurentei-reclamante și în acord cu opinia instanței de fond, al cărei raționament îl împărtășește, Înalta Curte reține că Hotărârea de Guvern nr. 592/2019, contestată în cauză, este un act administrativ individual, prin raportare la obiectul său de reglementare și la sfera destinatarilor săi. Într-adevăr, distincția între actele administrative individuale și cele normative se realizează în funcție de categoria destinatarilor actului și prin raportare la întinderea efectelor juridice pe care acestea le produc. Astfel, actele administrative normative conțin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, față de o persoană sau față de mai multe persoane, nominalizate expres în conținutul acestor acte. Pe de altă parte, deoarece trăsătura esențială a actului administrativ este aceea că produce efecte juridice, adică dă naștere, modifică sau stinge drepturi și obligații corelative, în analiza naturii juridice a unui act administrativ esențiale sunt efectele juridice pe care le produce, natura măsurilor dispuse în conținutul său, iar nu forma sau denumirea. Înalta Curte nu poate reține argumentele reclamantei referitoare la caracterul normativ al Hotărârii de Guvern nr. 592/2019 ca urmare a faptului că în Anexa aferentă hotărârii în discuție se acordă calitatea de expropriator Ministerului Justiției pentru jumătate din terenul la care se referă actul contestat iar pentru restul terenului se prevede realizarea Proiectului municipiului București fără a se stabili calitatea acestuia de expropriator, concluzionând astfel că actul ar produce efecte atât în privința sa, cât și a altor 34 de peroane fizice și juridice nenominalizate, precum și a unui număr de 66 de notificări de revendicare depuse în temeiul Legii nr. 10/2001. Aceasta întrucât Hotărârea de Guvern analizată în cauză privește aprobarea schimbării denumirii amplasamentului unui obiectiv de investiții situat în municipiul București, din "Esplanada" în "Cartierul pentru Justiție" și "proiecte de interes public ale municipiului București", precum și aprobarea programului prioritar de reconversie funcțională a fostului amplasament Esplanada în ceea ce privește "proiectele de interes public ale Municipiului București" din conținutul actului în discuție rezultând, așadar, că vizează anumiți destinatari individualizați în mod expres, respectiv: Municipiul București și Ministerul Justiției, față de care își produce efectele. Totodată, cât privește obiectul său de reglementare, este de observat că la art. 3 din actul în litigiu s-a prevăzut că Guvernul mandatează Ministerul Justiției să inițieze demersurile legale necesare efectuării fazelor de proiectare și execuție în scopul realizării obiectivului de investiții "Cartierul pentru Justiție", parte a Programului prioritar de reconversie funcțională a amplasamentului "Cartierul pentru Justiție" prevăzut la art. 2, iar la art. 4 s-a stipulat faptul că obiectivul de investiții "proiecte de interes public ale municipiului București", parte a programului prevăzut la art. 2, se realizează de către Primăria municipiului București, în condițiile legii. Prin urmare, atât timp cât Ministerul Justiției și Municipiul București sunt mandatați să îndeplinească măsurile necesare realizării programelor investiționale indicate, nu se poate susține cu suficient temei că aceștia au dobândit calitatea de expropriatori în baza actului contestat care, așa cum reiese din conținutul său, nu instituie măsuri de indisponibilizare a terenului vizat de obiectivul de investiții sau interdicții în exercitarea dreptului de proprietate al părții reclamante sau al oricărei alte persoane dintre cele menționate de recurentă, acțiunile acestor intimați-pârâți fiind circumscrise exclusiv acestor mandatări ce urmează a se realiza cu respectarea dispozițiilor legale. În altă ordine de idei, instanța de control judiciar constată că, așa cum a reținut în mod judicios și judecătorul fondului și cum s-a statuat în mod constant de către instanța supremă, încadrarea unui act infralegislativ într-una dintre cele două categorii de acte administrative individuale și normative, nu se poate realiza prin interpretarea trunchiată, raportată la anumite dispoziții "decupate" din actul respectiv, deoarece în acest mod este afectat caracterul unitar al actului. Dimpotrivă, încadrarea actului în discuție într-una dintre cele două categorii de acte sus-menționate se face în urma unei analize a conținutului actului în integralitatea sa, prin prisma trăsăturilor fiecăruia dintre cele două categorii, și nu exclusiv prin raportare la anumite dispoziții ale actului sau la o anexă a acestuia cum în mod greșit susține recurenta-reclamantă în referire la prevederile din Anexa la Hotărârea de Guvern nr. 592/2019, contestată în cauza pendinte. Nici susținerea potrivit căreia caracterul de act normativ rezultă din împrejurarea că nu este identificată persoana sa în conținutul actului și că se adresează unui număr nedeterminat de proprietari de terenuri din zona în litigiu, ale căror date, de asemenea, nu au fost consemnate în cuprinsul actului sau în anexa acestuia, nu poate fi primită, întrucât chiar și în această ipoteză, referindu-se la o anumită categorie sau la un anumit grup de persoane, actul respectiv considerat vătămător de către reclamantă, adresat altor subiecte de drept, nu poate fi calificat a avea un caracter normativ, ci individual, împrejurarea reliefată nefiind aptă a conduce la modificarea naturii juridice a actului cu caracter individual într-un act cu caracter normativ. În concluzie, în mod corect a constatat instanța de fond că hotărârea atacată este act administrativ cu caracter individual, câtă vreme nu conține reglementări cu caracter general, impersonale, care să producă efecte erga omnes, prin acesta dispunându-se în concret doar asupra identificării în spațiu a amplasamentului și asupra titularilor de drepturi și obligații în legătură cu realizarea obiectivului de investiții: Municipiul București și Ministerul Justiției. În considerarea acelorași argumente nu poate fi primită nici critica recurentei referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 25 lit. m) din Codul administrativ, sub acest aspect afirmând partea că intimatul-pârât Guvernul României nu a uzat doar de dreptul său de a administra proprietatea publică și/sau privată a Statului, ci a dispus și în privința terenurilor private, inclusiv în privința terenului său. Or, textul de lege evocat vizează una dintre prerogativele Guvernului României în exercitarea atribuțiilor sale, și nicidecum nu atribuie Ministerului Justiției calitatea de administrator al amplasamentului în discuție, prin adoptarea în temeiul acestui text a H.G. nr. 592/2019, așa încât nu se poate reține că prin adoptarea acestei hotărâri s-ar fi produs recurentei-reclamante, în calitate de terț față de acest act, o vătămare constând în afectarea dreptului său de proprietate. Reținând caracterul de act administrativ individual al Hotărârii de Guvern nr. 592/2019, Înalta Curte constată că procedura sa de contestare este supusă rigorilor Legii nr. 554/2004, inclusiv din perspectiva obligativității parcurgerii procedurii prealabile, în speță fiind incidente dispozițiile art. 11 alin. (2) din lege, ce prevăd termenul de decădere de un an pe care persoanele care clamează o vătămare îl au la dispoziție pentru formularea acțiunii în anulare, și nu cele cuprinse la alin. (4) al aceluiași text de lege, cum în mod eronat a susținut recurenta-reclamantă prin raportare la caracterul pretins normativ al actului administrativ contestat în cauză. În literatura de specialitate decăderea este definită ca fiind acea sancțiune procedurală ce constă în pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege sau stabilit de instanță. Prin urmare, aceasta sancționează neglijența de care a dat dovadă partea care nu și-a exercitat dreptul procesual înăuntrul termenului peremptoriu, fiind destinată să asigure celeritatea procesului civil. Așadar, potrivit dispozițiilor art. 185 din C. proc. civ., de asemenea incidente în speță în completarea art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "(1) Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate". Prin derogare de la aplicarea sancțiunii decăderii, art. 186 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate". Se observă, așadar, că norma precitată, care reglementează repunerea în termenul procedural pentru "motive temeinice", nu oferă o definiție a acestor motive temeinice, ceea ce înseamnă că, pe de o parte sunt lăsate la aprecierea instanței, iar, pe de altă parte, că au o componență subiectivă și conjuncturală pronunțată, dar neexclusivă, întrucât la aprecierea lor trebuie să se țină cont și de persoana celui ce invocă repunerea în termen, dar și de circumstanțele de fapt în care acesta s-a aflat. În speță, recurenta-reclamantă nu a contestat aspectul depășirii termenului de depunere a acțiunii în anulare, pentru a invoca în acest sens existența vreunui motiv temeinic în justificarea întârzierii formulării acțiunii ce face obiectul cauzei de față. În schimb, partea a expus raționamentul potrivit căruia actul administrativ contestat nu este unul individual pentru a i se aplica prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și, implicit, termenul de decădere de un an reglementat de aceste norme legale, ci unul normativ ce poate fi atacat oricând, conform dispozițiilor cuprinse la alin. (4) al aceluiași articol 11, pretins a fi incidente în cauză. Înalta Curte nu poate valida raționamentul recurentei-reclamante, întrucât acesta reflectă o interpretare greșită a cadrului normativ incident în materie, în scopul susținerii și obținerii soluției favorabile pretinse. Potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1)", de 6 luni, "dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. (… )." Totodată, art. 11 alin. (5) din aceeași lege prevede că: "Termenul prevăzut la alin. (1) este termen de prescripție, iar termenul prevăzut la alin. (2) este termen de decădere. (...)". Or, atât timp cât Hotărârea de Guvern nr. 592/2019 nu conține reglementări cu caracter general, impersonale, care să producă efecte erga omnes, iar efectele sale se produc exclusiv față de instituțiile și persoanele a căror sferă de reglementare este în mod clar delimitată în conținutul său, rezultă neîndoielnic caracterul său de act administrativ individual al cărui termen de contestare este în mod evident prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. În atare situație, în mod just a apreciat instanța de fond că sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, și nu prevederile art. 11 alin. (4) din aceeași lege, criticile recurentei-reclamante formulate din această perspectivă fiind nefondate. Cum, în speță, este vorba despre un act administrativ publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 682 din 19 august 2019, aspect necontestat, termenul de un an curge de la data publicării, scopul acestei publicări fiind intrarea actului în vigoare și, implicit, aducerea la cunoștința publică a conținutului acestuia. În speță, termenul legal de contestare a expirat la data de 19.08.2020, iar în raport de data înregistrării cererii reclamantei pe rolul instanței de contencios administrativ din 28.04.2021, acțiunea în anulare a fost în mod evident formulată tardiv, cu depășirea termenului expres prevăzut. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că este corectă soluția primei instanțe, de admitere a excepției tardivității formulării acțiunii în anulare, reținându-se că, raportat la data publicării din 19.08.2019, în Monitorul Oficial al României, a Hotărârii de Guvern nr. 592/2019, și data înregistrării acțiunii în anulare pe rolul instanței de contencios administrativ din 28.04.2021, acțiunea a fost formulată cu depășirea termenului de decădere stabilit de normele speciale aplicabile în materie, și anume art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs. Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că sentința recurată este pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale aplicabile în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de către recurenta-reclamantă nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.