ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3406/2021

Ședința publică din data de 04 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 10.10.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, solicitând:

- anularea Deciziei MDRAPFE - DGPEIM - DG POSMEDIU nr. 14842 din 21.03.2017 privind soluționarea contestației împotriva Procesului-verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență înregistrat sub nr. x din 30.12.2016, emis de MFE - DGPIM - AM POS Mediu, având ca obiect contractul de finanțare nr. x din 17.06.2013 al Proiectului "Gestionarea durabilă a 3 situri Natura 2000 din Regiunea de Dezvoltare Sud - Muntenia" (GESDUR) Cod SMIS 43148.

- anularea Procesului-verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență înregistrat sub nr. x din 30.12.2016 emis de MFE - DGPIM - AM POS Mediu, având ca obiect Contractul de finanțare nr. x din 17.06.2013 al Proiectului "Gestionarea durabilă a 3 situri Natura 2000 din Regiunea de Dezvoltare Sud - Muntenia" (GESDUR) Cod SMIS 43148.

Prin sentința civilă nr. 3647 din data de 18 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 3647 din data de 18 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. și, în temeiul dispozițiilor art. 483 din același cod, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Criticile subsumate motivului de casare invocat de recurenta-reclamantă vizează, în esență, următoarele aspecte:

- Instanța de fond nu a respectat principiul enunțat de art. 22 C. proc. civ. "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

Astfel, susține recurenta că, deși a solicitat în probatoriu dosarul administrativ integral al procedurii, cât și dosarul suspiciunii de frauda nr. 1161/20.05.2015 de la D.L.A.F (Departamentul de Luptă Antifraudă), instanța de fond a respins aceste cereri. La dosarul cauzei au fost primite documentele depuse de autoritatea pârâtă, dar acestea reprezintă doar 3% dintre documentele cauzei.

Pe lângă faptul că este de esența soluționării oricărui litigiu administrativ clarificarea circumstanțelor care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat, în speța de față, investigarea financiară solicitată era esențială în evidențierea culpei pârâtei. Cu toate acestea, instanța de fond a apreciat în mod greșit că poate soluționa speța, în lipsa aspectelor solicitate a fi clarificate, relevante în speța în cauză.

- Instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, potrivit cărora:

"Autoritatea publică ... se va pronunța prin decizie motivată cu privire la admiterea, în tot sau în parte, a contestației sau la respingerea ei..." atunci când a apreciat că autoritatea a motivat Decizia nr. 14842 emisă de MDRAPFE - DGPEIM - DG POS MEDIU, iar lipsa unui răspuns punctual la toate argumentele invocate în Contestația x depusă, nu este de natura a conduce la constatarea nelegalității actului. Această constatare demonstrează că instanța de fond nu a analizat temeinic contestația administrativă, raportat la actul administrativ contestat, respectiv Procesul Verbal de constatare a neregulilor nr. x.

Susține recurenta că lecturarea deciziei de respingere a contestației administrative, coroborată cu lecturarea actului administrativ contestat, evidențiază că Decizia nr. 14842 emisă de autoritatea pârâtă prezintă doar o reluare mecanica și identica a tezelor prezentate în Procesul-verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare, fără a se răspunde la niciuna dintre criticile prezentate în contestație.

Faptul că se înșiruie paragrafe din actul inițial creează doar o aparență a motivării, dar în realitate, nu rezultă de nicăieri raționamentul propriu și analiza proprie efectuate de entitatea care a întocmit Decizia contestată.

Mai arată recurenta că simpla nefinalizare a contractului și a activităților aferente acestuia, nu-i poate fi automat imputată, or instanța de fond a ignorat o astfel de analiză a respectării obligațiilor legale și contractuale de către ambele părți.

În continuare, afirmă recurenta că Titlul de Creanță emis în baza Procesului Verbal de constatare a neregulilor nr. x, nu analizează potențiala culpă a asociației, ci nereguli în sensul definit de O.U.G. nr. 66/2011 la art. 2 lit. a), cu identificarea plății necuvenite efectuate către subscrisa, așa cum este ea definită la art. 2 lit. u) din același text de lege. Or, în condițiile în care autoritatea pârâtă nu a fost capabilă să probeze nereguli - așa cum sunt definite ele în textul de lege - pentru care să identifice sume plătite necuvenit ce trebuiesc recuperate prin titlu de creanță, decizia instanței de fond de a ignora acest aspect esențial în dezlegarea speței, este una greșită.

Instanța de fond, în mod greșit, a ignorat inadvertențele flagrante existente în conținutul Procesului-verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare, având în vedere că la punctul 8 autoritatea pârâtă se rezumă la a asocia indicatorii de performanță ai proiectului de eligibilitatea cheltuielilor, fapt ce contravine prevederilor specificate în H.G. nr. 759/2011 la art. 2 alin. (1), iar la punctul 9 au fost încadrate toate cheltuielile proiectului în categoria de cheltuieli afectate de nereguli.

În absența documentării obligatorii definite la punctul 5 din Procesul-verbal de constatare a neregulilor și stabilire a creanțelor bugetare, autoritatea pârâtă, prin modul în care a decis să își exercite competențele legale, fără a identifica neregula săvârșită, face un exces de putere, aspect ignorat, de asemenea, de către instanța de fond.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Ministerul Fondurilor Europene a invocat, în principal, excepția nulității recursului pentru nemotivare, respinsă pentru argumentele arătate în practicaua prezentei decizii, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

În ceea ce privește critica vizând încălcarea de către prima instanța a art. 22 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că a solicitat, în probatoriu, dosarul administrativ integral al procedurii, cât și dosarul suspiciunii de fraudă nr. 1161/20.05.2015 de la DLAF, instanța respingând aceasta cerere și soluționând cauza în baza documentelor depuse de autoritatea pârâtă.

Înalta Curte reține că instanța de fond a fost învestită cu o cerere în anularea unor acte administrative, respectiv Decizia nr. 14842/21.03.2017 și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/30.12.2016, acesta din urma fiind întocmit ca urmare a sesizării care face obiectul Suspiciunii de neregulă nr. 2957/07.07.2016, astfel că, suspiciunea de fraudă nr. 1161/20.05.2015 nu are legătură directă cu prezenta acțiune și nici nu a fost supusă analizei de către reclamantă, prin demersul judiciar, în raport cu principiului disponibilității.

Din analiza înscrisurilor depuse în fața instanței de fond, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că prima instanță a încuviințat proba cu înscrisurile solicitate de reclamantă, prin încheierea de ședință din data de 05.06.2018 (dosar fond- vol. III), punând în vedere autorității pârâte să le depună la dosar. Pârâtul a procedat la depunerea unor precizări emise sub nr. x/26.07.2018, la care a anexat documentația privitoare la suspiciunea de fraudă nr. 1161/2015, înscrisuri aflate la filele x din Vol. III al dosarului instanței de fond.

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurentei, prin actul de procedură emis la data de 09.11.2017 (prin care instanța de fond a comunicat instituției cererea de chemare în judecată și înscrisurile aferente în vederea formulării întâmpinării), s-a solicitat pârâtului depunerea documentației care a stat la baza actului administrativ contestat, obligație îndeplinită de autoritatea pârâtă prin comunicarea respectivelor înscrisuri împreună cu întâmpinarea emisă sub nr. x/08.02.2018.

Or, în raport de obiectul litigiului, judecătorul trebuie să își manifeste rolul activ în limitele învestirii sale, inclusiv sub aspectul administrării probelor solicitate de părți, fiind suveran în a aprecia necesitatea, utilitatea sau pertinența acestora, neîncuviințarea depunerii unor înscrisuri, neechivalând, sub nicio formă, cu încălcarea rolului activ al instanței, în sensul art. 22 din C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte constată că instanța de fond, în mod corect, s-a raportat la documentația care a stat la baza actelor administrative contestate, respectiv la înscrisurile pe care s-au întemeiat constatările organului de control în sensul existenței neregulii pentru neîndeplinirea obiectivelor proiectului, acestea fiind suficiente pentru dezlegarea raportului juridic litigios.

Referitor la critica recurentei - reclamante, cu privire la faptul că decizia de soluționare a contestației ar fi nemotivată, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut, în esență, faptul că "actul cuprinde motivele esențiale care au condus la emiterea soluției."

Analizând actul administrativ contestat, prin prisma celor reținute de instanța de fond și în raport de dispozițiile art. 50 din O.U.G. nr. 66/2011, pretins a fi fost încălcate, instanța de control judiciar constată că Decizia nr. 14842/21.03.2017 privind soluționarea contestației a fost fundamentată atât în fapt cât și în drept, fiind emisa in acord cu prevederile art. 50 din O.U.G. nr. 66/2011, la emiterea acesteia fiind avută în vedere întreaga documentație care a stat la baza emiterii titlului de creanță contestat, respectiv Procesul-Verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/30.12.2016.

Din analiza conținutului Deciziei nr. 14842/21.03.2017 se observă că aceasta cuprinde motivele de fapt și de drept care au stat la baza soluției de respingere a contestației, răspunzându-se la criticile formulate de societatea reclamantă.

Potrivit art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 "autoritatea publică emitentă a titlului de creanță în aplicarea prevederilor art. 21 se va pronunța prin decizie motivată cu privire la admiterea, în tot sau în parte, a contestației sau la respingerea ei, în termen de 30 de zile de la data înregistrării contestației sau a completării acesteia conform art. 48 alin. (1), după caz".

Apreciind că motivarea actului administrativ nu este o problemă de volum, ci de esență, de conținut, instanța de recurs consideră că autoritatea pârâtă nu era ținută a analiza punctual fiecare argument invocat în contestația administrativă de societatea beneficiară a contractului, fiind suficient a arăta motivele care au stat la baza soluției luate, cu consecința implicită de respingere a argumentelor invocate, astfel că exigențele textului de lege antrior citat sunt îndeplinite, ceea ce conferă caracter neîntemeiat criticilor recurentei.

Aspectele privitoare la faptul că motivarea este sau nu în măsură să susțină soluția data contestației sau că recurenta-reclamanta nu este de acord cu motivele care fundamentează soluția care a dus la emiterea deciziei, reținute în cuprinsul actului administrativ atacat, nu antamează nelegalitatea, ci netemeinicia acestuia. În acest sens, în mod corect, a reținut și instanța de fond în considerentele sentinței atacate: "faptul că argumentele reținute în soluționarea contestației nu sunt în concordantă cu susținerile reclamantei, nu înseamnă că decizia ar fi nemotivată."

De asemenea, judicios a constatat Curtea de Apel București faptul că eventuala insuficientă motivare nu a produs reclamantei nicio vătămare, de vreme ce din acțiunea care face obiectul cauzei rezultă ca a avut cunoștința de motivele pentru care a fost stabilită în sarcina sa obligația bugetară, înțelegând să le combată, pe larg, în acțiunea dedusă judecății.

În ceea ce privește critica recurentei-reclamante cu privire la ignorarea instrucțiunilor de completare a procesului-verbal de constatare a neregulilor, prevăzute explicit în H.G. nr. 875/2011, Înalta Curte constată că acest aspect de nelegalitate a actului administrativ atacat nu a fost invocat în fața instanței de fond.

În acest context, instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar asupra unei chestiuni de drept, neanalizată de instanța de fond, deoarece nu a fost învestită să se pronunțe asupra ei. Limitele învestirii instanței de fond reprezintă și limitele cadrului procesual al celui de al doilea grad de jurisdicție, respectiv a căii de atac exercitate, Înalta Curte neavând competența a depăși granițele cercetării judecătorești efectuate în primă instanță.

Astfel, împotriva procesului-verbal se poate face contestație administrativă, conform art. 46 din O.U.G. nr. 66/2011, pe această cale procedurală debitorul putând aduce critici respectivului act administrativ.

Prin art. 51 din O.U.G. nr. 66/2011, legiuitorul a conferit instanței de judecată competența de a analiza legalitatea și temeinicia deciziei de soluționare a contestației, respectiv a modului în care comisia de soluționare a contestației a răspuns argumentelor contestatorului.

În acest context, prin procedura contencioasă demarată împotriva deciziei de soluționare a contestației, nu pot fi invocate noi critici împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor, astfel că și instanța de contencios administrativ trebuie să aibă în vedere tot aspectele de nelegalitate invocate de reclamantă pe cale administrativa.

Pe cale de consecință, cu atât mai puțin nu pot fi supuse verificării instanței de recurs noi critici invocate direct în calea de atac a recursului declarat împotriva sentinței primei instanțe.

Pe de altă parte, o astfel de modalitate de susținere a pretențiilor judiciare de către recurentă, lipsește instituția intimată de posibilitatea de a formula apărări adecvate, prin mijloacele procedurale pe care le avea la dispoziție în fața primei instanțe, încălcându-se principiul disponibilității, principiul contradictorialității și principiul egalității, dar și dreptul părții la dublul grad de jurisdicție.

În consecință, instanța de fond a pronunțat sentința în raport de aspectele cu care a fost învestită, iar instanța de recurs este ținută să se pronunțe în limita celor reținute prin sentința criticată.

În ceea ce privește criticile recurentei care vizează dezlegarea fondului raportului juridic litigios, Înalta Curte constată netemeinicia acestora pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

Invocarea de către recurenta-reclamantă a inexistenței neregulii care, în opinia sa, nu ar fi probată de către autoritatea de control, prin prisma unei pretinse lipse a culpei acesteia, nu are un suport faptic real, acesta fiind și motivul pentru care dezvoltarea incidenței lui se rezumă la a cita sentința supusa cenzurii pe calea recursului.

În realitate, recurenta - reclamantă nu critică, în mod efectiv, sentința instanței de fond prin prisma încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material ci, își exprimă nemulțumirea față de raționamentul instanței prin care i-au fost respinse argumentele dezvoltate în susținerea cererii de chemare în judecată.

În cererea de recurs formulată, recurenta-reclamantă afirmă că "autoritatea pârâtă nu a fost capabilă să probeze nereguli - așa cum sunt definite ele în textul de lege - pentru care să identifice sume plătite necuvenit ce trebuiesc recuperate prin titlu de creanța, decizia instanței de fond de a ignora acest aspect esențial în dezlegarea spetei, este una greșită."

Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, potrivit cărora, neregula este definită drept "orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit".

Aceasta definiție din dreptul intern reprezintă o reflectare a prevederilor art. 2 pct. 7 din Regulamentul CE nr. 1083/2006, potrivit cărora neregula este "orice incalcare a unei dispoziții a dreptului comunitar care rezulta dintr-un act sau dintr-o omisiune a unui operator economic, care are sau ar putea avea ca efect un prejudiciu la adresa bugetului general al UE, prin imputarea unei cheltuieli necorespunzătoare bugetului general", Curtea de Justiție a UE subliniind constant in jurisprudența sa că orice abatere trebuie sa conducă la retragerea avantajului obținut prin comiterea unei nereguli (199/03, pct. 15).

Astfel, pe lângă procedura, în baza căreia, la momentul analizării cererilor de rambursare sunt excluse cheltuielile considerate neeligibile potrivit prevederilor art. 6- 9 din O.U.G. nr. 66/2011, actul normativ în materie stabilește și o altă procedură menită să permită recuperarea sumelor plătite necuvenit ca urmare a acceptării spre rambursare (art. 17-45), doar în acest fel putând fi respectat principiul antereferit:

"orice abatere trebuie sa conducă la retragerea avantajului obținut prin comiterea unei nereguli".

Înalta Curte constată că prin Contractul de finanțare nr. x/17.06.2013 se stabilesc termenii și condițiile de acordare a finanțării pentru implementarea proiectului mai sus menționat, termeni și condiții pe care beneficiarul a declarat că le cunoaște și le acceptă, așa cum rezulta din prevederile art. 1 alin. (1) și alin. (2) din contractul de finanțare, care stipulează faptul că:

"(1) Obiectul acestui Contract este reglementarea termenilor și condițiilor de acordare a finanțării nerambursabile pentru Proiectul intitulat " Gestionarea durabilă a 3 situri Natura 2000 din Regiunea de Dezvoltare Sud - Muntenia" (denumit în continuare Proiect), [...].

(2) Beneficiarului i se va acorda finanțarea nerambursabilă în termenii și condițiile stabilite în prezentul Contract, conform legislației în vigoare, pe care Beneficiarul declară că le cunoaște și le acceptă".

Totodată, prin contractul de finanțare, reclamanta în calitate de beneficiar al contractului s-a obligat să asigure implementarea proiectului. În acest sens sunt prevederile art. 1 și ale art. 8 din contractul de finanțare, potrivit cărora:. Art. 1 alin (4) - "Beneficiarul acceptă finanțarea nerambursabilă si își asuma obligația de a implementa Proiectul în conformitate cu prevederile cuprinse în prezentul Contract și cu legislația națională și comunitară".

Art. 8 alin. (1) - "Beneficiarul se obligă să asigure Implementarea proiectului, cu maximul de profesionalism și eficiență, în conformitate cu cele mai bune practici în domeniul vizat, cu prevederile Cererii de finanțare, cu prevederile prezentului contract și cu respectarea legislației naționale și comunitare aplicabile."

Prin implementarea proiectului se înțelege atingerea obiectivului acestuia prin îndeplinirea corespunzătoare a activităților și realizarea indicatorilor menționați în Cererea de finanțare.

În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (3) din contractul de finanțare, cererea de finanțare depusă de Beneficiar face parte integrantă din contractul de finanțare x/17.06.2013.

Prevederile contractului de finanțare sunt în fapt aplicări ale normelor conținute de legislația incidență în gestionarea fondurilor publice nerambursabile. În acest sens sunt și prevederile art. 13 alin. (12) și alin. (13) din contractul de finanțare care, în fapt, reprezintă aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) și alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011; respectiv, a prevederilor art. 9 pct. 19 din H.G. nr. 398/2015 pentru stabilirea cadrului instituțional de coordonare și gestionare a fondurilor europene structurale și de investiții și pentru asigurarea continuității cadrului instituțional de coordonare și gestionare a structurale 2007-2013.

De altfel, după cum in mod corect a constatat și instanța de fond, instanța de recurs recține că recurenta-reclamantă și-a asumat expres obligația restituirii sumelor în discuție, astfel după cum rezultă din prevederile coroborate ale art. 9 alin. (1) si alin. (3) din Contractul de finanțare. " Potrivit acestor clauze, beneficiarul își asumă integral răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea obligațiilor contractuale, care generează obligații de plata în sarcina AM/O) urmând a fi răspunzător pentru returnarea sumelor astfel plătite si a suporta orice cheltuiala si costuri aferente".

Relevante sunt și prevederile art. 4 alin. (3) lit. a) din Contractul de finanțare, în acord cu care "AM își rezervă dreptul de a solicita restituirea totală a sumei alocate ca finanțare nerambursabilă, dacă în timpul implementării proiectului sau în termen de 5 ani de la data finalizării activităților din proiect, apar modificări importante care afectează natura sau condițiile de implementare". Astfel, obligația de recuperare a fondurilor nerambursabile există independent de faptul că, anterior, unele dintre cheltuieli au fost considerate eligibile. În egală măsură, în mod corect a fost activată răspunderea reclamantei pentru neîndeplinirea obiectivului general al proiectului, cel care practic a stat la baza obținerii finanțării.

Pe de alta parte, potrivit prevederilor art. 8 lit. a) alin. (1) din Contractul de finanțare, beneficiarul se obligă să asigure implementarea proiectului în conformitate cu prevederile Cererii de finanțare ale contractului de finanțare și cu respectarea legislației naționale și comunitare aplicabile. Beneficiarul va fi singurul răspunzător în fața AM și Ol pentru implementarea proiectului și pentru realizarea obiectivelor prevăzute în Cererea de finanțare.

Astfel, îndeplinirea obiectivului general al proiectului trebuia asigurată prin implementarea activităților de realizare a planului de management ale ariilor naturale protejate vizate de proiect, împrejurare necontestată de către recurenta -reclamantă.

De asemenea, în Cererea de finanțare, la pct. B - Propunerea tehnică, se precizează că indicatorul de realizare a acestei activități este reprezentat de elaborarea a două planuri de management aprobate de autoritatea competentă pentru gestionarea fondurilor nerambursabile pentru mediu. Recurenta -reclamanta nu a realizat îndeplinirea acestui indicator pân la data de 31.12.2015, acesta fiind termenul de finalizare a perioadei de implementare a contractului, aspect reținut, în mod corect, și de către instanța de fond în cadrul raționamentului juridic pe care s-a întemeiat soluția pronunțată.

Prin urmare, echipa de control din cadrul autorității de management a constatat faptul că aspectele precizate în suspiciunea de neregulă nr. 2957/07.07.2016, completată și retransmisă în data de 21.09.2016, se confirmă, având în vedere că perioada de implementare a proiectului s-a încheiat la data de 31.12.2015, constatându-se, totodată, faptul că nu s-au îndeplinit obiectivele și indicatorii proiectului, în speță fiind aplicabile prevederile art. 4 alin. (3) din Contractul de finanțare.

Mai susține recurenta -reclamanta faptul ca autoritatea de management "a decis să-și exercite competentele legale" făcând "exces de putere, aspect ignorat de către instanța de fond" .

Contrar alegațiilor recurentei - reclamante Înalta Curte constată că AM POS Mediu, în calitate de autoritate de management 3, a încheiat Contractul de finanțare nr. x cu A., în calitate de beneficiar și s-a asigurat de respectarea condițiilor specifice referitoare la implementarea proiectului, în conformitate cu regulamentele comunitare aplicabile și cu legislația națională în vigoare, sens in care nu poate fi vorba despre exces de putere din partea acesteia.

Mai mult, prin adresele nr. x/25.11.2014 și nr. y/29.01.2015, beneficiarul a fost avertizat cu privire la întârzierile semnificative existente în implementarea proiectului și la riscul de nefinalizare a acestuia până la data de 31.12.2015, dar cu toate acestea, nu au fost întreprinse măsurile necesare pentru remedierea deficiențelor semnalate.

În acest sens, la dosarul instanței de fond a fost depusă adresa x/06.02.2015 prin care beneficiarul s-a angajat să depună toate eforturile necesare pentru deblocarea situației.

Totodată, prin adresa nr. x/23.11.2015, recurenta-reclamanta a fost notificată, punându-i-se în vedere următoarele aspecte:

"în cazul în care considerați că nu veți reuși să atingeți indicatorii în termenele stabilite și, prin urmare, să realizați obiectivele prevăzute în cererea de finanțare aprobată, AM POS Mediu va demara procedura de reziliere a contractului de finanțare nr. x/17.06.2013 și procedura de recuperare a tuturor sumelor plătite în cadrul proiectului"; or, "în situația în care considerați că veți reuși să atingeți indicatorii stabiliți, aveți obligația de a suporta din fonduri proprii costurile proiectului după data de 31 decembrie 2015 și să înaintați către AM POS Mediu Raportul final prin care demonstrați implementarea proiectului cu atingerea integrală a obiectivelor, ceea ce înseamnă inclusiv două planuri de management aprobat conform prevederilor legate în vigoare, în condițiile asumate prin cererea de finanțare".

De asemenea, prin adresa nr. x/24.12.2015 s-a solicitat beneficiarului comunicarea opțiunii cu privire la continuarea implementării proiectului cu încadrarea în termenul de 30.06.2016 stabilit în Instrucțiunea nr. 20080/21.12.2015, solicitându-se si transmiterea documentelor care demonstrează disponibilitatea sursei de finanțare pentru finalizarea proiectului și obiectivelor asumate (în cazul în care contribuția din surse proprii se asigură prin credite bancare, este necesară transmiterea unei copii a contractului de împrumut semnat între beneficiar și instituția bancară).

Prin adresa nr. x/30.12.2015 s-a răspuns la adresa nr. x/29.12.2015 prin care se reconfirma solicitarea de prelungire a perioadei de implementare a proiectului cu 17 luni, durată care depășește termenele prevăzute de legislația în vigoare. De asemenea, nu s-a prezentat disponibilitatea sursei de finanțare pentru continuarea implementării proiectului după data de 31.12.2015, iar AM POS Mediu a demarat procedura de recuperare a tuturor sumelor plătite în cadrul proiectului. Faptul că recurenta nu este de acord cu raționamentul autorității intimatului, încercând să îi denatureze înțelesul, nu echivalează cu dovedirea unui exces de putere din partea autorității, cu atât mai mult cu cât ministerul a întreprins toate demersurile pentru buna desfășurare a proiectului.

Situația, potrivit căreia, părțile nu au convenit prelungirea duratei de implementare a proiectului cu 17 luni, pentru semnarea contractului de achiziție publică sau/și modificarea planului de achiziții, nu poate fi imputat autorității pârâte, în contextul întârzierilor generate de neglijenta reclamantei, dar și al existenței Instrucțiunii nr. 20080/21.12.2015, potrivit căreia AM POS Mediu era îndreptățită sa prelungească perioadele de implementare a proiectelor până cel mai târziu la data de 30.06.2016, cu condiția ca beneficiarii să suporte din bugetul propriu cheltuielile generate după data de 31.12.2015 (manifestare de voința pe care reclamanta nu și-a manifestat-o). Aceste aspecte au fost constatate, în mod judicios, și de către instanța de fond în cuprinsul cererii de recurs.

Instanța de recurs își însușește ca fiind temeinică și pertinentă și argumentația primei instanțe în sensul că reclamanta nu a atacat pretinsul refuz nejustificat al pârâtei de a prelungi perioada de implementare a contractului cu 17 luni și de a modifica un nou plan de achiziții, astfel încât susținerile sale pe acest aspect, în cadrul prezentului demers procedural, nu are fundament juridic și nu pot fi luate în considerare ca element de nelegalitate a actului administrativ contestat.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 3647 din 18 septembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 iunie 2021.