ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3396/2021

Ședința publică din data de 04 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, la data de 07.08.2017, reclamanta A. a formulat în contradictoriu cu pârâții Fondul de Garantare a Asiguraților și B., contestație împotriva Deciziei nr. 6770 din data de 26.03.2017, emisă de F.G.A., prin care a solicitat:

Prin sentința civilă nr. 4724 din 19 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., respingând cererea în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a anulat Decizia nr. 6770/26.06.2017 emisă de pârât și a obligat pârâtul FGA la plata către reclamantă a sumei de 1273,94 euro (sau echivalentul în RON la data plății), la care se adaugă penalități de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere conform art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, până la data deschiderii procedurii insolvenței față de D. S.A..

A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 780 euro (sau echivalent în RON la data plății) reprezentând onorariu avocat și costuri, precum și la plata sumei de 350 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

A respins în rest cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 4724 din 19 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând litigiul pe fond, să se constate că decizia FGA este legală și temeinică.

Criticile aduse de recurenta-pârâtă sentinței atacate vizează, în esență, următoarele aspecte:

O primă critică adusă de recurenta pârâtă sentinței recurate vizează faptul că instanța de fond se contrazice în considerente.

Astfel, cu privire la reținerea instanței de fond în sensul că plățile făcute de Fondul de Garantare a Asiguraților reprezintă obligații ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele și pe seama acestuia, ca urmare a stipulației legale, intimata pârâtă susține că FGA nu plătește pentru asigurătorul în faliment, după cum nici asigurătorul în faliment nu plătește prin FGA.

Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesorul în drepturile și obligațiile vreunui asigurător declarat în faliment (aspect reținut de instanța de fond), în acest caz, D. S.A. și nu datorează despăgubiri ca urmare a stipulației legale, așa cum, eronat, interpretează instanța de fond.

Aceste cereri sunt analizate și instrumentate de Fondul de Garantare a Asiguraților în baza legii, fiind o obligație legală, și nu convențională și Fondul de Garantare a Asiguraților nu plătește pur și simplu suma solicitată de creditorul de asigurare.

Astfel, instanța de fond, pe de o parte, corect apreciază că Fondul de Garantare a Asiguraților nu este un succesor în drepturile și obligațiile asigurătorului falit, însă pe de altă parte, susține că Fondul de Garantare a Asiguraților achită în numele și pe seama acestuia.

De asemenea, referitor la reținerea instanței de fond în sensul că Fondul de Garantare a Asiguraților, nefiind parte în raportul juridic principal - de asigurare - nu garantează decât plata de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare, iar nu din răspunderea civilă delictuală ulterioară producerii evenimentului asigurat, intimata pârâtă arată că Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia riscul neexecutării contractului de asigurare.

În ceea ce privește plata penalităților de întârziere, contrar apărărilor pârâtei, instanța de fond a constatat că acestea își au izvorul în contractul de asigurare obligatorie RCA al cărui conținut este reglementat de Ordinul CSA nr. 14/2011 (în vigoare la data încheierii poliței - 11.11.2014).

Într-adevăr, aceste penalități își au izvorul în contractul de asigurare, dar acestea pot fi solicitate de la cel care nu și-a îndeplinit obligația contractuală, asigurătorul falit.

Legiuitorul prin Legea nr. 213/2015 a avut în vedere prin definirea creanței de asigurare și a creditorilor de asigurare să protejeze creditorii de asigurare numai în limita creanței de asigurare, și nu și a accesoriilor acestora, denumite generic de art. 80 din Legea nr. 85/2014.

De altfel, legiuitorul a prevăzut la art. 17 din Legea nr. 213/2015:

"Creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)".

Deci, creditorul de asigurare are la dispoziție și posibilitatea înscrierii la masa credală cu acele accesorii aferente creanței de asigurare sau dacă, creanța de asigurare depășește plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

O altă critică formulată de recurentă pârâtă constă în faptul că instanța de fond a pronunțat o sentință nelegală, dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale, în sensul că nu a ținut cont de dispozițiile Legii nr. 213/2015 care este o lege specială.

Referitor la reținerea instanței de fond că penalitățile de întârziere își au izvorul în contractul de asigurare în condițiile în care dispoziția din ordin redată (Ordinul nr. 14/2011 al CSA) reprezintă chiar conținutul contractului RCA, recurenta pârâtă învederează că este indubitabil că Ordinul nr. 14/2011 și alte Ordine date de CSA sau ASF în prezent reprezintă însuși contractul de asigurare, aflându-ne în fața unui contract de tip "forțat" conținutul fiind dat de legiuitor. În materia asigurărilor mai există un singur tip de contract forțat, anume polița PAD.

Însă, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 definește creanța de asigurare ca fiind creanța creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă și art. 2 alin. (3) din aceeași lege dispune că Fondul de Garantare a Asiguraților garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Raportat la aceste dispoziții legale, recurenta pârâtă susține că instanța de fond nu a avut în vedere definiția data de legiuitor creanței de asigurare și, prin raportare la art. 2 alin. (3) rezultă foarte clar că legea are în vedere că Fondul de Garantare a Asiguraților garantează numai indemnizații/despăgubiri care rezultă din contractele de asigurare ale asigurătorului falit în vedere protejării creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Referitor la întârzierea debitorului, condiție în principiu necesară pentru acordarea daunelor-interese, recurenta învederează că o cerință prealabilă, pretinsă creditorului pentru a recurge la oricare dintre remediile neexecutării contractului este ca debitorul să fie în întârziere (art. 1516 din C. civ.).

Instituirea acestei condiții este rezultatul concilierii intereselor creditorului (care dorește o cât mai grabnică rezolvare a consecințelor neexecutării obligației) cu ale debitorului (care, în cuprinsul unui termen suplimentar, are șansa executării voluntare a obligației). Ea este, așa cum s-a spus, expresia bunei-credințe sub semnul căreia creditorul trebuie să acționeze în vederea obținerii executării creanței sale. Scopul punerii în întârziere are fațete multiple: înlăturarea prezumției subînțelese că, atât timp cât stă în pasivitate, creditorul a prelungit tacit termenul de executare a datoriei; avertizarea debitorului asupra iminenței recurgerii creditorului la mijloacele legale ce-i sunt puse la dispoziție pentru situația neexecutării obligației; acordarea unei noi șanse debitorului de a executa voluntar datoria ce-i revine în cuprinsul unui termen suplimentar de executare.

Coordonatele procedurale ale punerii în întârziere sunt stabilite de art. 1522 din C. civ.. Astfel, în mod efectiv, punerea în întârziere implică notificarea de către creditor a debitorului prin care îi solicită executarea obligației. Prin notificare se comunică debitorului și termenul în care trebuie să își execute obligația. În absența acordării acestui termen suplimentar de executare, debitorul va putea să execute obligația într-un termen rezonabil de la data comunicării notificării. Comunicarea notificării se realizează prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării. Punerea în întârziere se poate realiza și prin cererea de chemare în judecată, caz în care debitorul va avea un termen rezonabil de executare a obligației, care se va calcula de la data comunicării cererii.

La capătul acestei proceduri, care implică în mod logic epuizarea termenului suplimentar, debitorul este considerat a fi în întârziere. Din acest moment se deschide creditorului accesul la remediile neexecutării contractului. Se poate, așadar, afirma că punerea în întârziere reprezintă doar vehiculul procedural prin care se asigură îndeplinirea uneia dintre condițiile de care depinde posibilitatea creditorului de a recurge la remediile ce-i sunt puse la dispoziție în caz de neexecutare a contractului.

Prin excepție, dezideratul întârzierii debitorului este atins prin simpla împlinire a scadenței obligației, fără să mai fie necesară parcurgerea procedurii de punere în întârziere. Având un caracter excepțional, întârzierea de drept a debitorului trebuie să rezulte în mod expres din convenția părților sau din cuprinsul textelor legale (art. 1523 din C. civ.).

Aceste succinte precizări sunt necesare pentru a stabili dacă dreptul creditorului la daune-interese este sau nu condiționat de cerința ca debitorul sa fie în întârziere. Mai cu seamă, această problemă este declanșată de aparenta interferență a două dispoziții legale. Pe de o parte, art. 1516 alin. (2) din C. civ., care subsumează dreptul creditorului de a pretinde daune-interese cerinței ca debitorul să fie în întârziere, iar, pe de altă parte, art. 1522 alin. (4)din C. civ., care permite creditorului ca pe durata termenului suplimentar de executare (deci înainte ca el să fie în întârziere) sa pretindă debitorului daune-interese.

Unul dintre scopurile acestei proceduri este să îi asigure o noua șansă debitorului. Punerea în întârziere trebuie deci să ofere debitorului contextul factual necesar pentru executarea voluntară a obligației. Astfel se explică necesitatea acordării termenului suplimentar și, ca o consecință, restricționarea accesului creditorului la diferitele remedii ce-i sunt puse la dispoziție până la împlinirea acestui termen. Cu alte cuvinte, din moment ce debitorul are dreptul de a executa obligația în cuprinsul termenului suplimentar de executare, consecința logică este suspendarea oricăror demersuri ce conduc la realizarea pe cale silită a creanței, inclusiv, deci, a dreptului creditorului de a obține executarea prin echivalent a obligației. Este, așadar, exclus din punctul nostru de vedere ca art. 1522 alin. (4) din C. civ. să privească daunele-interese compensatorii.

Textul se referă doar la daunele-interese moratorii. Art. 1535 din C. civ., dar și art. 1536 aduc însă elemente noi de natură să circumstanțieze și mai mult sfera de aplicare a art. 1522 alin. (4) din C. civ.. Daunele-interese moratorii datorate pentru neexecutarea la termen a obligațiilor bănești curge de la scadență (art. 1535 din C. civ.), în timp ce daunele-interese moratorii datorate pentru neexecutarea la termen a celorlalte obligații de a face decât cele pecuniare curg de la data la care debitorul este în întârziere (art. 1536 din C. civ.).

Din corelarea acestor texte legale rezultă că, doar daunele-interese moratorii datorate pentru neexecutarea la termen a obligațiilor pecuniare pot fi pretinse pe perioada termenului suplimentar de executare.

Astfel, ceea ce legiuitorul a urmărit prin art. 1522 alin. (4) din C. civ. a fost să evidențieze că pe durata termenului suplimentar de executare nu este suspendat și dreptul creditorului la daune-interese moratorii pentru executarea cu întârziere a obligațiilor pecuniare și care, așa cum rezultă din cuprinsul art. 1535 din C. civ., sunt datorate de la scadență.

Abordarea sistematică a textelor legale ne permite conturarea concluziei că daunele-interese sunt subsumate condiției ca debitorul să fie în întârziere.

De regulă, condiția va putea fi considerată îndeplinită numai dacă debitorul a fost formal pus în întârziere. Doar prin excepție, debitorul este de drept în întârziere. O astfel de situație de excepție este și cea a daunelor-interese moratorii datorate în caz de neexecutare la termen a obligației de a da o sumă de bani.

Or, în cazul dedus judecății, debitorul este asigurătorul falit, raporturile juridice cu Fondul de Garantare a Asiguraților născându-se în baza dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și numai în urma declarării stării de faliment a asigurătorului.

În cazurile în care pentru paguba cauzată este responsabilă o terță persoană, conform regulilor generale, asiguratul ar putea pretinde repararea prejudiciilor de la acea persoana. Asiguratul are însă o acțiune directă izvorâtă din contractul de asigurare și împotriva asigurătorului.

În contextul în care s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, drepturile persoanei păgubite prin producerea accidentului auto se exercită împotriva celui răspunzător de producerea pagubei. Aceste drepturi se pot exercita și direct împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, cu citarea obligatorie a celui răspunzător de producerea pagubei, asiguratul RCA, cum este și cazul dedus judecății (intervenient forțat).

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, precum și obligarea recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată, în raport cu motivele de casare invocate, prin prisma ansamblului probatoriu administrat în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente speței, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

În ceea ce privește criticile recurentului-pârât referitoare la pretinsele contraziceri din considerentele sentinței instanței de fond și ale apărărilor recurentului, în sensul că aceasta nu preia, în mod integral, poziția asigurătorului falit și prin urmare toate obligațiile patrimoniale acestuia, Înalta Curte constată netemeinicia acestora, prin prisma prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora:

"Fondul garantează piața de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății așa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Prin raportare la dispozițiile legale anterior citate, în mod corect, instanța de fond a calificat statutul juridic specific al recurentului, precum și cauza acțiunii.

Așadar, din dispozițiile legale arătate, rezultă că numai lipsa fondurilor bănești la momentul plății ar putea fi un motiv temeinic pentru a refuza plata, apărare care nu a fost formulată și dovedită în cauză. Sub această rezervă, deci în măsura în care există posibilități bănești, recurenta are obligația de a plăti indemnizațiile/despăgubirile rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Prin urmare, despăgubirea este datorată prin efectul legii.

Potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014 "Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciata ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părții prejudiciate respingerea pretențiilor de despăgubire, precum și motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii".

În cauză, data avizării dosarului de daună x a fost 26.05.2015.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (4) "Despăgubirea se plătește de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii și cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătoreasca definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Din coroborarea prevederilor legale mai sus menționate și în lipsa unei notificări din partea asigurătorului privind respingerea pretențiilor de despăgubire în termenul maximal de 3 luni prevăzut de lege, rezultă că la data încetării activității, asigurătorul D. S.A., aflat în faliment, era obligat la plata de despăgubiri.

Pe cale de consecință, urmare a preluării obligației de plată exigibile, precum și ca urmare a principiului de aplicare obligatorie a dispozițiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, Fondul de Garantare a Asiguraților este obligat la plata despăgubirii.

Astfel, Înalta Curte constată că aspectele reținute de instanța de fond nu pot fi considerate contradictorii, având în vedere totodată dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Normei A.S.F. nr. 23/201 4, din interpretarea cărora rezultă că Fondul de Garantare al Asigurărilor este constituit cu scop și destinație specifice, chiar dacă acesta nu se substituie asigurătorului aflat în insolvență și nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În mod temeinic a reținut instanța de fond, că Fondul de Garantare al Asiguraților nu este răspunzător de producerea pagubei, nici succesor în drepturi și obligații al D. S.A. și nici fideiusor, ci doar acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări nu ca obligații proprii ale Fondul de Garantare a Asiguraților. Obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarului asigurării cu asigurătorul, de aceea plățile făcute de către Fond sunt considerate de fapt obligații ale asigurătorului falimentar.

Aceste considerente ale instanței de fond nu pot fi considerate nicicum contradictorii, ci de fapt argumentează mecanismul juridic prin care se interpretează că aceste obligații sunt achitate sau acoperite în numele și pe seama societății de asigurare în faliment, ca urmare a stipulației legale.

Bineînțeles, între recurentă și conducătorii autovehiculelor implicați în accidente de circulație rutieră nu există niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

Astfel cum s-a arătat în practica judiciară, în unanimitate, dispozițiile legale în materie au fost interpretate în sensul că Fondul de Garantare a Asiguraților nu are nicio obligație comună cu un asigurător, drepturile și obligațiile celor două persoane juridice distincte neavând aceeași cauză, însă prin efectul legii, plățile efectuate de către Fond reprezintă obligații ale asigurătorului falimentar.

Înalta Curte reține, contrar considerentelor reținute de recurent în Decizia nr. 6770 din 26.03 2017 emisă de aceasta și pe care reclamanta contestat-o, justificarea pretențiilor reclamantei rezultă,fără urmă de echivoc, din analiza normelor de drept ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Exercitând controlul judiciar asupra soluției pronunțate în prim a instanță, prin verificarea ansamblului probatoriu administrat în cauză, Înalta Curte reține că instanța de fond a stabilit în mod corect situația de fapt și juridică deduse judecății.

Astfel, fapta ilicită este incontestabilă în speță și a rezidat în încălcarea de către șoferul B. a obligațiilor impuse oricărui conducător auto referitoare la respectarea regulilor referitoare la manevre reglementată prin dispozițiile art. 54 din O.U.G. nr. 195/2002.

Din imaginile care au surprins accidentul și din schița privind prezentarea pagubelor, depuse la dosarul de daună constituit, se observă că autovehiculul cu număr de înmatriculare HHC 316 a fost acroșat de remorca/semiremorca atașată vehiculului tractor cu număr de înmatriculare x, răspunderea aparținând vehiculului tractor atunci când evenimentul se produce în timp ce remorca/semiremorca este atașată acestuia, potrivit art. 33 din Norma ASF nr. 23/2014.

Ca urmare a neasigurării la executarea manevrei de schimbare a direcției de mers, autovehiculul nu a putut menține distanța laterală corespunzătoare față de autovehiculul staționat pe care îl depășea, astfel ca s-a produs coliziunea. De asemenea, deși autovehiculul reclamantei nu ar fi putut oricum să evite impactul, fiind staționat în acel moment, se poate observa din imagini că nici măcar semnalizarea nu a fost efectuată la schimbarea direcției.

A existat deci o faptă comisivă, constând în încălcarea de către persoana responsabilă de producerea accidentului a unor obligații legale, respectiv aceea de a efectua manevra de schimbare a direcției de mers în condițiile în care trebuia să o facă fără să pună în pericol circulația celorlalți participanți la trafic, faptă ce a determinat producerea de avarii autovehiculului reclamantei.

Prejudiciul, cea de-a doua condiție a răspunderii civile delictuale, este de asemenea, îndeplinită în cauză. Prin fapta conducătorului auto B. de a nu-și îndeplini obligațiile impuse de lege în sarcina sa, în calitate de conducător auto, fiind de altfel și un profesionist în exercitarea atribuțiilor de serviciu, s-au produs avarii autovehiculului reclamantei ce determină suportarea unor costuri privind reparația pieselor avariate (oglinda și camera video), înlocuirea acestora, vopsirea portierei, precum și costuri) privind montarea și demontarea acestora.

Potrivit art. 51 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, "Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum și cele de demontare și montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preturile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53."

Totodată alin. (6) din art. 51 din Norma nr. 23/2004 definește cu exactitate termenul de unități de specialitate, respectiv, "Prin unități de specialitate se înțelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părți componente, piese înlocuitoare și de materiale pentru acestea, cu excepția celor în regim de consignație, și/sau executarea de lucrări de întreținere și de reparație la vehicule."

Cuantumul pagubei este stabilit la prețurile practicate de către unitățile de specialitate, acestea fiind, în accepțiunea dispozițiilor Normei nr. 23/2014, toate unitățile reparatoare și nu doar unitățile de service de reprezentanță.

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este evident, din moment ce nerespectarea de către conducătorului auto B. a normelor de circulație rutieră, în calitatea sa de conducător auto, neasigurarea în executarea unei manevre, a condus la coliziunea celor două autovehicule în urma căreia a rezultat producerea avariilor autovehiculului intimatei reclamante. Avariile pentru a căror reparație/înlocuire a fost estimată suma de 1.273,94 euro au fost așadar urmarea directă și imediată a nerespectării de către intervenientul forțat a normelor legale instituite în cuprinsul O.U.G. nr. 195/2002.

Condiția vinovăției conducătorului auto îmbracă forma culpei cu prevedere, a imprudenței reglementată în cuprinsul art. 16 alin. (3) din C. civ., din moment ce acesta a prevăzut rezultatul faptei sale de a executa manevra fără a se asigura că o poate efectua în mod corespunzător și fără a pune în pericol siguranța celorlalți participanți la trafic, rezultat pe care nu l-a acceptat, socotind fără temei că nu se va produce.

Potrivit declarației conducătorului vehiculului înmatriculat cu nr. HHC 316 aparținând reclamantei, însoțită de schița accidentului, coroborate cu devizul Audatex și planșele foto, în mod temeinic a reținut instanța de fond că la data de 04.02.2015 autovehiculul societății reclamante, în timp ce se afla staționat, a fost avariat de capul tractor cu nr. de înmatriculare CJ - 97 -VMD, asigurat la data evenimentului cu polița RCA nr. x.

Existența avariilor, precum și dinamica accidentului sunt confirmate de înregistrarea video depusă la dosar care atestă impactul și din care se observă inclusiv nr. de înmatriculare ale ansamblului.

Din relațiile solicitate de către contestatoare, precum și de către instanța de judecată societății E. S.R.L. - societate la care capul tractor lucra subînchiriat, s-a confirmat poziția camionului și traseul parcurs prin punerea la dispoziție a coordonatelor GPS privind autovehiculul cu nr. x-capul tractor și remorca tractată înmatriculată cu nr. x, din care se confirmă că la data 04.02.2015 acest autovehicul se afla în Luxembourg.

Imaginile video relevă fără dubiu acroșarea de către autovehiculul cu nr. x - capul tractor și remorca tractată înmatriculată cu nr. x a autovehiculului cu nr. HHC-316 staționat.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod legal și temeinic, instanța de fond a reținut din înscrisurile de la dosar, coroborate cu înregistrarea video atașată, că rezultă atât fapta ilicită, cât și vinovăția ansamblului format din capul tractor înmatriculat CJ - 97 -VMD și remorca OH - 75 -RK.

Cu privire la acordarea penalităților de întârziere, Înalta Curte reține ca fiind egală și temeinică dispoziția instanței de fond privind acordarea penalităților în cuantum de 0, 2 % calculate pe fiecare zi de întârziere de la data expirării termenului de 3 luni de la data avizării dosarului de dauna înlăuntrul căruia asigurătorul trebuia să plătească despăgubirea și până la data achitării efective, potrivit art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011.

Astfel, penalitățile de întârziere își au izvorul în contractul de asigurare obligatorie RCA al cărui conținut este reglementat de Ordinul CSA nr. 14/2011 în vigoare la data încheierii poliței -11.11.2014.

Reclamanta este îndreptățită la suma solicitată cu titlu de penalități de întârziere, în considerarea faptului că aceasta reprezintă o creanță accesorie care împrumută caracterul debitului principal al despăgubirilor de creanță - de asigurare.

Totodată, în mod legal, a reținut Curtea, ținând cont că penalitățile prevăzute în art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 reprezintă o obligație a asigurătorului, și nu o obligație a Fondul de Garantare a Asiguraților și, în consecință, a obligat pe aceasta la plata acestor penalități doar până la data deschiderii procedurii de insolvență față de D. S.A. având în vedere dispozițiile art. 80 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Cu privire la condiția punerii în întârziere, intimata reclamantă consideră că sunt aplicabile dispozițiile art. 1.535 C. civ., care prevăd că, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți, sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească un prejudiciu. În plus, potrivit dispozițiilor art. 1522 din C. civ. "(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată. (2) Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării".

De asemenea, conform art. 2 din O.G. nr. 13/2011, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absenta stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

Or, cuantumul penalităților în speța de față este stabilit de art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011 la nivelul de 0,2 % pe zi întârziere.

În raport și de dispozițiile art. 3-6 alin. (6) din Ordinul CSA nr. 14/2011, în mod temeinic, instanța de fond a apreciat că penalizarea cuprinsă în contractul de asigurare este datorată de asigurător numai după expirarea termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, avizare ce a avut loc la data de 10.04.2015 potrivit susținerilor concordante ale părților.

Prin urmare, fiind o creanță accesorie debitului principal al despăgubirilor, este pe deplin justificat că și această creanță reprezintă o creanță de asigurare.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind legală și temeinică.

Analizând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, formulată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că, în raport de soluția prefigurată și documentele justificative anexate, aceasta îndeplinește cerințele art. 453 din C. proc. civ., urmând a fi admisă.

În ceea ce privește cuantumul onorariului de avocat solicitat, Înalta Curte constată că se impune reducerea acestuia, potrivit art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., proporțional cu complexitatea cauzei, având în vedere vasta jurisprudență consacrată în materie, precum și cu faptul că prezentul recurs s-a soluționat la primul termen de judecată, singurul act procedural întocmit în cauză fiind întâmpinarea, prin care au fost formulate apărări corelative susținerilor din acțiunea introductivă de instanță.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat și va obliga recurentul-pârât la plata sumei de 1000 de RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, redus potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 4724 din 19 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 1000 de RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, redus potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. .

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 iunie 2021.