ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3160/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 29.09.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Culturii, anularea parțială a H.G. nr. 90/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii, astfel cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 185/10 martie 2020, respectiv a Anexei I prin care a fost aprobată noua structură organizatorică a ministerului, în ceea ce privește "Serviciul Achiziții și Administrativ" și, ca o consecință a acesteia, anularea parțială a Ordinului Ministrului Culturii nr. 2817/14 aprilie 2020 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Ministerului Culturii, respectiv art. 67-70 din acest regulament referitoare la "Serviciul Achiziții și Administrativ" și a adresei nr. x/13.08.2020 prin care Ministerul Culturii a răspuns plângerii prealabile ce i-a fost adresată, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, potrivit art. 453 C. proc. civ.

Hotărârea primei instanțe. Prin sentința nr. 1060 din data de 1 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes, excepția inadmisibilității pentru tardivitatea plângerii prealabile și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, ca neîntemeiate, și a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Culturii, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată. Împotriva sentinței nr. 1060 din data de 1 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, a exercitat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici de nelegalitate circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În dezvoltarea recursului reclamanta a susținut, în contextul expunerii, pe larg, a situației de fapt și a motivelor invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, că: I. Soluția este nelegală pentru că au fost aplicate greșit prevederile Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, consultarea publică fiind una formală, pentru că a vizat o formă a Anexei I la H.G. nr. 185/2020 care este total diferită în ceea ce privește Reorganizarea Direcției Achiziții, Administrativ și Investiții, de forma adoptată de Guvern. Fiind supusă dezbaterii publice într-o formă total diferită de forma adoptată se poate considera că, de fapt, forma adoptată nu a fost niciodată supusă dezbaterii publice așa cum prevede Legea nr. 52/2003. Instanța de fond a respins acest motiv de nelegalitate a H.G. nr. 185/2020 cu motivarea că punerea în dezbatere publică a unui proiect nu semnifică menținerea lui în aceeași formă, însă ceea ce a invocat este tocmai faptul că, față de forma inițială propusă spre dezbatere publică, formă care se află și în prezent pe site-ul Ministerului Culturii, nu au fost prezentate argumentele pentru care s-a ajuns la modificarea formei și ce a determinat adoptarea hotărârii în forma respectivă pentru că modificările au fost substanțiale numai în privința Direcției Achiziții, Administrativ și Investiții, iar celelalte aspecte au rămas nemodificate față de forma inițială. Instanța de fond susține că, față de forma notei de fundamentare, putea fi previzibilă posibilitatea ca, în urma reorganizării, direcția să suporte o reducere semnificativă a numărului de posturi și a ansamblului atribuțiilor. Or, au fost depuse la dosar dovezi din care rezultă, contrar celor susținute de instanța de fond, care nu a analizat aceste probe, că numărul de posturi în cadrul Serviciului Achiziții și Administrativ nu numai că nu s-a redus față de posturile aferente Direcției Achiziții, Administrativ și Investiții, ci a crescut numărul de posturi aflate în schema noului serviciu reorganizat. Probele depuse la dosar dovedesc și faptul că atribuțiile persoanelor care își desfășoară activitatea în cadrul noului serviciu sunt aceleași cu cele desfășurate în cadrul fostei direcții, fiind depuse la dosar fișe ale postului pentru unele dintre persoane, tocmai pentru a se putea verifica aproape identitatea atribuțiilor. Nu poate fi reținut argumentul instanței de fond care susține că forma finală a hotărârii ce a fost adoptată (aceea de reorganizare a Direcției în Serviciu) este una de fond și nu de formă pentru că nu s-au schimbat atribuțiile pentru persoanele ce își desfășoară activitatea în cadrul noii structuri, a crescut numărul de posturi în cadrul acesteia, iar aspectele legate de atribuțiile în domeniul investițiilor ce urmau a fi preluate de alt compartiment erau invocate și în prima formă a proiectului, proiect care prevedea transformarea Direcției Achiziții, Administrativ și Investiții în Direcția Achiziții și Administrativ. Or, tocmai acest aspect este dovada că modificarea a fost pur formală, pentru că, deși atribuțiile privind investițiile erau preluate, structura reorganizată își păstra denumirea de Direcție, iar, ulterior, fără nicio justificare, structura reorganizată s-a transformat în Serviciu. II. Soluția instanței de fond este nelegală pentru că a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor H.G. nr. 1361 din 27 septembrie 2006 privind conținutul instrumentului de prezentare și motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului, cu modificările și completările ulterioare. În mod evident dacă s-ar fi respectat prevederile actului normativ mai sus arătat trebuia precizat impactul social, respectiv impactul asupra nivelului veniturilor, modificări în mediul social și de muncă, având în vedere că modificarea structurii din direcție în serviciu și ulterior modificarea condițiilor specifice de studii au dus la modificarea veniturilor, la eliberarea sa din funcția de director, dar și pentru alte prevederi ale H.G. nr. 185/2020 era necesară menționarea impactului social având în vedere că scopul adoptării acesteia era acela de a reduce cheltuielile bugetare și restructurarea aparatului de conducere în administrația publică centrală, restructurarea la nivelul posturilor de secretari de stat și a secretarului general adjunct, dar și crearea unui nou post de subsecretar de stat și stabilirea numărului de posturi care poate fi utilizat de unitățile care funcționează în subordinea ministerului, așa cum rezultă din Nota de fundamentare a actului contestat în prezenta cauză și depusă de Guvernul României. Toate acestea dovedesc faptul că era necesară completarea secțiunii privind Impactul financiar și social asupra bugetului. În H.G. nr. 1361 din 27 septembrie 2006 privind conținutul instrumentului de prezentare și motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului, cu modificările și completările ulterioare se prevede: "Secțiunea 6: "Consultările efectuate în vederea elaborării proiectului de act normativ" va cuprinde: 1. Informații privind procesul de consultare cu organizații neguvernamentale, institute de cercetare și alte organisme implicate: (…) d) amendamente incluse în proiectul de act normativ. Se vor preciza, pe scurt, recomandările primite de la organizațiile consultate, indicându-se dacă aceste recomandări au fost luate în considerare și dacă s-au adus amendamentele corespunzătoare proiectului de act normativ. 2. Fundamentarea alegerii organizațiilor cu care a avut loc consultarea, precum și a modului în care activitatea acestor organizații este legată de obiectul proiectului de act normative." Nu se regăsește niciuna din informațiile de mai sus în Nota de fundamentare la Hotărârea Guvernului nr. 185/2020 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 90/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii și Identității Naționale. Cu toate acestea, instanța de fond a apreciat, în raport de nerespectarea acestor prevederi că nu reprezintă încălcări ale obligațiilor legale de prezentare și de motivare a proiectului, ci că nu au fost identificate consecințe asupra domeniului social sau a celui economic. Or, în acțiunea depusă noi am insistat asupra verificărilor pe care instanța trebuia să le efectueze asupra documentației depuse pentru a se constata că pot fi identificate asemenea consecințe. Scopul adoptării H.G. nr. 185/2020 a fost acela de a reduce cheltuielile bugetare și restructurarea aparatului de conducere în administrația publică centrală, restructurarea la nivelul posturilor de secretari de stat și a secretarului general adjunct, dar și crearea unui nou post de subsecretar de stat și stabilirea numărului de posturi care poate fi utilizat de unitățile care funcționează în subordinea ministerului, așa cum rezultă din Nota de fundamentare a actului contestat în prezenta cauză și depusă de Guvernul României, astfel că se poate vorbi de consecințe în domeniul social și economic al actului normativ și era necesară respectarea prevederilor H.G. nr. 1361/2006. III. Hotărârea instanței de fond este nelegală pentru că a fost dată cu nerespectarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Regulamentul din 10 mai 2009 privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, aprobat prin H.G. nr. 561 din 10 mai 2009. Referitor la nerespectarea acestor dispoziții, instanța de fond s-a limitat să spună că au fost respectate aceste prevederi, dar fără a răspunde criticilor aduse și fără a preciza cum au fost respectate având în vedere că instanța de fond susține că poate fi adoptată o altă formă decât cea suspusă dezbaterii tocmai ca urmare a parcurgerii procedurii legale de avizare însă, nu au fost prezentate argumente și observații transmise în legătură cu forma inițială supusă dezbaterii publice, deși era obligatoriu să se precizeze dacă a existat vreo propunere prin care să se fi solicitat această modificare, tocmai având în vedere dispozițiile art. 21 alin. (3) din H.G. nr. 561/2009 de aprobare a Regulamentului privind procedurile la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării . Pârâții nu au prezentat nicio justificare a modificării apărute între forma notei de fundamentare și a Anexei I, singurul argument fiind acela al observațiilor primite de la alte instituții, nedovedit cu probe. Dar, în condițiile în care au existat asemenea observații, nu a fost respectat art. 22 din Regulamentul din 10 mai 2019, pentru că nu s-au depus observațiile și în ce măsură acestea au fost sau nu însușite de inițiatorul actului normativ. IV. Soluția instanței de fond a fost dată cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă și, deși a invocat aceste aspecte și în fața instanței de fond, aceasta nu le-a analizat, ci a spus numai că există avizul Consiliului Legislativ, fără să se precizeze sau să se analizeze dacă el a fost obținut înainte sau după adoptarea H.G. nr. 185/2020 și care era forma actului normativ pe care s-a obținut avizul. V. Soluția instanței de fond este nelegală pentru că nu a reținut caracterul fictiv al acestei reorganizări a activități Ministerului Culturii. Instanța de fond a respins criticile formulate prin acțiunea în anulare susținând că neoperaționalizarea unei structuri a ministerului nu poate constitui un motiv pentru anularea actului administrativ și că nu au putut fi ocupate posturile pentru că nu au putut fi organizate concursuri pe perioada stării de alertă. Însă, acest motiv poate fi reținut pentru că dovedește caracterul fictiv al reorganizării, înființarea acestui compartiment fiind justificarea pentru reorganizarea Direcției Achiziții, Administrativ și Investiții, deși acest compartiment nu a avut și nici nu are nicio activitate, fiind previzibil că nu va avea finanțare în condițiile în care, la momentul reorganizării (martie 2020) era iminentă apariția pandemiei în România, iar reorganizarea a fost justificată de reducerea cheltuielilor bugetare, iar toate atribuțiile în domeniul investițiilor au rămas la Serviciul Achiziții și Administrativ, aspecte ce pot fi dovedite cu probele administrate în fața instanței. Astfel, din organigrama depusă la dosar rezultă că, deși în cadrul acestui compartiment ar trebui să fie încadrate un număr de 18 posturi, la peste un an de la data înființării acestui compartiment nu a fost ocupat niciun post, toate posturile aferente acestui compartiment fiind vacante, mai mult, deși ulterior au fost scoase posturi la concurs, la nivelul Ministerului Culturii, nu s-a scos niciun post în cadrul CPNI (http://www.x.ro/noutati). Nu pot fi invocate condițiile de pandemie prin care trece țara noastră, având în vedere că s-a aprobat de către Guvern deblocarea posturilor și organizarea concursurilor pentru sectorul bugetar de câteva luni bune (http://www.x.ro/despre-minister). Instanța de fond a reținut și că există modificări substanțiale ale atribuțiilor, iar cele legate de activitatea de investiții nu se mai regăsesc după reorganizare în sarcina celor încadrați la Serviciul Achiziții și Administrativ. Dar, contrar celor susținute de instanța de fond și ca o dovada a caracterului fictiv al reorganizării, au fost depuse la dosar înscrisuri (de exemplu, procesele-verbale depuse la filele x, vol. V) din care rezultă că doamnei B., consilier superior în cadrul Direcției Achiziții, Administrativ și Investiții și actualmente în Serviciul Achiziții și Administrativ, deși i s-a modificat fișa postului, aceasta nu corespunde cu activitatea principală desfășurată, verificarea si analizarea notelor de fundamentare și a documentațiilor tehnico-economice elaborate și supuse avizării, conform Capitolului III - Investiții din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, pentru instituțiile din subordinea ministerului, dar și pentru minister. Mai mult, în răspunsul la plângerea prealabilă, Ministerul Culturii recunoaște faptul că atribuțiile în domeniul investițiilor în cadrul noii structuri nu au fost eliminate. De fapt, atribuțiile nu au fost nici măcar reduse, întrucât, în prezent, atribuțiile din domeniul investițiilor, astfel cum sunt prevăzute în Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice sunt identice cu cele ale direcției reorganizate, Direcția Achiziții, Administrativ și Investiții. Este important de observat că se recunoaște și faptul că niciodată atribuțiile prevăzute în O.U.G. nr. 76/2018 nu au fost prevăzute în sfera de atribuții ale direcției reorganizate, singurele atribuții din domeniul investițiilor fiind cele prevăzute de Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare. Toate acestea sunt dovada evidentă a faptului că reorganizarea a fost fictivă și neserioasă, atribuțiile și personalul Direcției Achiziții, Administrativ și Investiții fiind neschimbate, toți funcționarii publici în fapt având aceleași atribuții ca și înainte de reorganizare, astfel că aceste modificări au fost făcute, nelegal, cu un singur scop - acela de a fi îndepărtată din funcția

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Ministerul Culturii s-a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. În esență, intimatul a arătat că în mod greșit a considerat recurenta că adoptarea Anexei I la H.G. nr. 185/2020 s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, iar forma adoptată nu a fost supusă dezbaterii publice, rezultând pretinse diferențe în ceea ce privește reorganizarea Direcției Achiziții, Administrativ și Investiții. În opinia intimatului-pârât, în mod corect a apreciat instanța de fond că procedura parcursă a respectat exigențele legale în materie, fiind de esența acestei proceduri ca proiectul să poată evolua calitativ, astfel încât destinatarii procedurilor premergătoare adoptării sale să cunoască motivele inițierii sale, precum și obiectivul și schimbările preconizate. Or, analizând acest motiv de nelegalitate, instanța de fond în mod corect a subliniat că punerea în dezbatere publică a unui proiect nu semnifică menținerea acestuia în aceeași formă pe parcursul procedurilor și etapelor legale referitoare la elaborarea, avizarea și prezentarea în vederea adoptării sau aprobării. Intimatul-pârât Guvernul României a formulat, la rândul său, întâmpinare la recursul promovat de reclamantă, în cuprinsul căreia a invocat excepția nulității recursului pentru netimbrare, iar pe fondul acestuia a solicitat respingerea ca nefondat. În esență, sub un prim aspect, a susținut că susținerile recurentei din cererea de recurs reprezintă, în fapt, reluarea pretențiilor exprimate la fondul cauzei și nu constituie veritabile critici ale argumentelor legale prezentate de instanță în pronunțarea hotărârii recurate. Pe de altă parte, intimatul-pârât Guvernul României a considerat că acțiunea introductivă a fost în mod corect respinsă ca neîntemeiată, soluția instanței fiind judicios fundamentată, prin cercetarea corectă a caracterului actului normativ contestat, a obiectului acestuia și prin interpretarea/aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile, reprezentate de art. 1, art. 2 lit. n), art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, cât și a normelor de tehnică legislativă. Astfel, cercetând legalitatea H.G. nr. 90/2010, modificată și completată prin H.G. nr. 185/2020, în mod corect a apreciat instanța de fond în sensul că a fost adoptată cu îndeplinirea condițiilor de valabilitate aplicabile actului administrativ cu caracter individual, pe care le-a redat în cuprinsul întâmpinării formulate. Recurenta-reclamantă a depus răspuns față de ambele întâmpinări formulate în cauză, prin care a solicitat respingerea excepției nulității, având în vedere că a timbrat recursul conform dispozițiilor instanței de recurs, și înlăturarea ca neîntemeiate a tuturor apărărilor formulate de intimații-pârâți și a reiterat argumentele invocate în susținerea recursului promovat. La termenul din data de 2 iunie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului pentru netimbrare, invocată de intimatul-pârât Guvernul României prin întâmpinare, reținând că recursul reclamantei a fost legal timbrat, conform dovezii depuse la dosar, după care a reținut recursul spre soluționare pe fondul acestuia, în condițiile art. 395 din C. proc. civ.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatelor, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed. Cu titlu prealabil, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurenta-reclamantă este nemulțumită și de modalitatea în care prima instanță a reținut situația de fapt, în acest sens fiind reluate majoritatea susținerilor din cererea introductivă, se impune a se preciza că modalitatea în care instanța de fond a administrat probatoriul, a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare. Așa fiind, instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care o constată. În atare situație, criticile referitoare la greșita stabilire a situației de fapt nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală deoarece vizează temeinicia soluției pronunțate și nu nelegalitatea acesteia, astfel că se impune respingerea de plano a acestor critici de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 din C. proc. civ., respectiv cale extraordinară de atac care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului. Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanța de fond. Astfel, Înalta Curte reține că legiuitorul, reglementând calea de atac a recursului, a prevăzut, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente, examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare, și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, nu și netemeinicia acesteia. Aplicând aceste considerații de ordin teoretice la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că majoritatea criticilor aduse sentinței de către recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigențelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atât timp cât nu relevă o argumentare juridică a nelegalității invocate, prin indicarea în concret a greșelilor săvârșite de prima instanță în aplicarea dispozițiilor legale pretins încălcate, ci se rezumă la aspecte ce țin de modul de stabilire a situației de fapt și interpretarea greșită a probelor administrate, aspecte care exced controlului de legalitate al instanței de recurs. O prima critică se referă la nelegalitatea sentinței ca urmare a aplicării greșite a prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, recurenta susținând că consultarea publică a fost una formală, pentru că a vizat o formă a Anexei I la H.G. nr. 185/2020 care este total diferită de forma adoptată de Guvern în ceea ce privește Reorganizarea Direcției Achiziții, Administrativ și Investiții, așa încât se poate considera că, de fapt, forma adoptată nu a fost niciodată supusă dezbaterii publice așa cum prevede Legea nr. 52/2003. Înalta Curte reține că potrivit art. 7 din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică "(1)În cadrul procedurilor de elaborare a proiectelor de acte normative autoritatea administrației publice are obligația să publice un anunț referitor la această acțiune în site-ul propriu, să-l afișeze la sediul propriu, într-un spațiu accesibil publicului, și să-l transmită către mass-media centrală sau locală, după caz. Autoritatea administrației publice va transmite proiectele de acte normative tuturor persoanelor care au depus o cerere pentru primirea acestor informații. (2) Anunțul referitor la elaborarea unui proiect de act normativ va fi adus la cunoștința publicului, în condițiile alin. (1), cu cel puțin 30 de zile lucrătoare înainte de supunerea spre avizare de către autoritățile publice. Anunțul va cuprinde: data afișării, o notă de fundamentare, o expunere de motive, un referat de aprobare privind necesitatea adoptării actului normativ propus, un studiu de impact și/sau de fezabilitate, după caz, textul complet al proiectului actului respectiv, precum și termenul-limită, locul și modalitatea în care cei interesați pot trimite în scris propuneri, sugestii, opinii cu valoare de recomandare privind proiectul de act normativ". În speță, proiectul de act normativ pentru modificarea și completarea H.G. nr. 90/2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii a fost publicat pe site-ul ministerului la data de 13 decembrie 2019, în vedere consultării publice, fiind respectate dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 52/2003. De asemenea, la data de 13 ianuarie 2020 a existat o consultare între Sindicatul Angajaților din Ministerul Culturii "CULTURALIA" și reprezentanții ministerului, iar la data de 27 ianuarie 2020 a avut loc o dezbatere publică pe marginea acestui act normativ, în cadrul acestor întâlniri fiind precizat că prin reorganizarea propusă se vor desființa 11 posturi de conducere, urmând ca alte 4 posturi de conducere să fie regândite. Recurenta invocă aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 53/2003, fără a indica, în concret, dispozițiile legale la care face referire și modul în care acestea ar fi trebuit aplicate. În fapt, în dezvoltarea acestei critici recurenta reia majoritatea susținerilor din cererea introductivă, prin care a susținut că dacă nota de fundamentare a suferit modificări, aceasta ar fi trebuit pusă din nou în discuție publică, însă nu indică nicio dispoziție legală în acest sens. O a doua critică se referă la faptul că soluția instanței de fond este nelegală pentru că a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor H.G. nr. 1361 din 27 septembrie 2006 privind conținutul instrumentului de prezentare și motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului, cu modificările și completările ulterioare. Susține recurenta-reclamantă că era necesară completarea secțiunii privind Impactul financiar și social asupra bugetului, dat fiind că modificarea structurii din direcție în serviciu și ulterior modificarea condițiilor specifice de studii au dus la modificarea veniturilor sale și la eliberarea din funcția de director. Deși prima instanță a reținut că în ceea ce privește susținerea reclamantei că impactul social se produce asupra nivelului veniturilor sale, prin modificări în mediul social și de muncă, instanța reține că aceste modificări ale raportului său de serviciu nu pot fi catalogate ca vizând părți ale mediului social și economic, și că este de esența raportului de serviciu al funcționarului public ca acesta să fie supus modificării, legea prevăzând și remedii subsecvente (cum este cel de a ocupa o altă funcție publică), actul normativ neavând efecte în afara autorității publice, respectiv în societate sau în domeniul economic, recurenta nu aduce critici concrete cu privire la aceste aspecte, ci doar reiterează susținerea faptului că era necesară completarea acestei secțiuni, aspecte ce nu constituie veritabile motive de nelegalitate, astfel încât nu vor fi analizate. În ceea ce privește referirile la necesitatea completării Secțiunii 6, cu privire la informațiile privind procesul de consultare cu organizații neguvernamentale, institute de cercetare și alte organisme implicate, sub aspectul amendamentelor incluse în proiectul de act normativ, referitor la care instanța a reținut că aceasta privește o chestiune pur formală, cât timp sintezele acestor consultări au fost atașate documentației ce a stat la baza adoptării actului administrativ, recurenta susține că instanța ar fi trebuit să efectueze verificări pentru a se constata că pot fi identificate consecințe asupra domeniului social și al celui economic. Or, în acest mod recurenta critică situația de fapt reținută de către instanță, aspect care nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare, așa încât aceste critici nu pot fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Cea de-a treia critică se referă la faptul că instanța de fond nu a respectat art. 7 alin. (2) din Regulamentul din 10 mai 2009 privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, aprobat prin H.G. nr. 561/2009. Recurenta susține că instanța de fond s-a limitat a afirma că au fost respectate aceste prevederi dar fără a răspunde criticilor aduse. Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 561/2009 în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative, autoritățile publice inițiatoare au obligația să respecte regulile procedurale aplicabile pentru asigurarea transparenței decizionale, prevăzute de Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică. Or, răspunzând punctual argumentelor reclamantei, instanța de fond a constatat, în mod corect, că au fost respectate prevederilor Legii nr. 52/2003, fiind urmată procedura de consultare publică, aspect care a fost reținut și anterior de instanța de recurs. În ceea ce privește susținerea că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, instanța rezumându-se a constata că există avizul Consiliului Legislativ, fără a menționa dacă acesta a fost obținut înainte sau după adoptarea H.G. nr. 185/2020, Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat susținerile reclamantei și a constatat că proiectul de act normativ a fost avizat favorabil de către Consiliul Legislativ, prin avizul nr. x/10.03.2020, avizul vizând forma transmisă la data de 9.03.2020. În fine, în ceea ce privește caracterul fictiv al reorganizării activității Ministerului Culturii, Înalta Curte constată că recurenta susține că, de fapt, că activitatea de investiții se regăsește în continuare în sarcina personalului încadrat la Serviciu Achiziții și Administrativ, sens în care face referire la fișele posturilor anumitor salariați și detaliază atribuțiile acestora. Or, aceste aspecte vizează situația de fapt reținută de prima instanță, aspecte care, după cum s-a arătat și anterior, nu pot fi analizate din prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate de instanța de recurs Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.