ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2881/2022

Ședința publică din data de 20 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 24.03.2020 pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2020, reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 22915 din data de 28.02.2020, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care a solicitat admiterea contestației și obligarea pârâtului la plata sumei de 9.637,11 RON cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate A..

Prin sentința civilă nr. 766 pronunțată la data de 03 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea, a anulat Decizia nr. 22915/28.02.2020 și a obligat pârâtul la soluționarea pe fond a cererii de plată formulată de reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias. A respins în rest acțiunea, și de asemenea, a respinss cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, și rejudecând cauza solicită respingerea cererii de chemare în judecată formulate, cu consecința menținerii actului administrativ emis de recurent.

În motivarea recursului, în esență, se susține că legea condiționează plata creditorului de asigurări de existența unei creanțe de asigurare în patrimoniul acestuia, iar unitățile spitalicești nu fac parte din categoriile expres reglementate de dispozițiile legale menționate.

Atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. î), cât și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorilor de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare. Or, creanța unităților spitalicești are drept temei o dispoziție legală și se bazează pe un contract de prestări servicii de tip medical, nicidecum contractul de asigurare de răspundere civila, așa cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

Afirmă recurentul că în mod greșit instanța de fond a apreciat că intimatul-reclamant deține o creanță de asigurare, având în vedere, pe de o parte, faptul că FGA nu este asigurator/succesor în drepturi și obligații al niciunui asigurător în faliment iar, pe de altă parte, Decizia nr. 26 din 20.11.2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii prin care s-a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 din C. proc. pen., în procesul penal Fondul de Garantare a Asiguraților în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment nu are calitatea de parte responsabilă civilmente.

Fondul de Garantare a Asiguraților garantează plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a existenței valabile a unui contract de asigurare, facultative și/sau obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, și nu din alte raporturi juridice.

Nu toate creanțele asigurătorului în faliment sunt creanțe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelalte creanțe urmând a fi obținute de către creditorii societății de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală.

Totodată, se susține de către recurent că unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acțiune in pretenții civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoana păgubită prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

Între fapta conducătorului auto vinovat de producerea accidentului si cheltuielile efective făcute în asigurarea asistenței medicale nu există o relație cauzala directă, prejudiciul pretins de intimatul-reclamant fiind consecința acordării asistenței si a îngrijirilor medicale către persoana vătămată, în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta, și nu urmare directă a accidentului rutier.

Unitatea spitaliceasca acordă asistență medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de aceasta, fiind un furnizor de servicii medicale care, potrivit legii, are dreptul de a-și recupera cheltuielile de spitalizare de la persoana responsabilă de producerea accidentului, așa cum de altfel se reține și in hotărârea ICCJ prin care s-a admis recursul în interesul legii. Prin urmare, unitatea medicala are obligația de a acorda îngrijiri medicale exclusiv în baza contractului de asigurare medicală, cheltuielile fiind decontate de Casa de Asigurări de Sănătate.

Unitatea medicala nu este îndreptățită să solicite direct despăgubiri de la recurent, urmând procedura necontencioasă de plată față de F.G.A., decât dacă are calitatea de asigurat. Invocă în acest sens Decizia nr. 26/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii, și, în vederea interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 86 din C. proc. pen., a stabilit că Fondul de Garantare a Asiguraților nu poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente.

În ce privește interpretarea si aplicarea unitară a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, recurentul invocă Decizia nr. 22/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii și susține că autorul vătămării poate fi chemat în judecată, pe cale civilă separată, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată, în limitele pachetului de bază ori minimal, în situația în care acesta nu răspunde penal, întrucât a intervenit împacarea părtilor.

Răspunderea asigurătorului este una contractuală, în baza contractului de asigurare al cărui conținut este reglement de Normele aprobate prin Ordinul CSA 14/2011. Prin art. 49 pct. 1 lit. d) se dispune asupra cheltuielilor prilejuite de accident și care au legătură cu starea de sănătate a victimei accidentului, astfel asigurătorul în calitate de contractant despăgubește "eventualele cheltuieli prilejuite de accident (cheltuieli cu transportul persoanei accidentate, de tratament, de spitalizare, pentru recuperare, pentru proteze, pentru alimentație suplimentara conform prescripțiilor medicale) probate cu documente justificative și care nu sunt suportate din fondurile de asigurări sociale prevăzute de reglementările in vigoare.

În concluzie, susține recurentul că unitățile spitalicești nu se regăsesc printre creditorii de asigurări menționați în mod expres de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând în esență că unitățile spitalicești se încadrează în categoria persoanelor prejudiciate având dreptul de a recupera contravaloarea serviciilor medicale acordate.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin sentința penală nr. 710 din 23.10.2019 a Judecătoriei Sector 1 București, pronunțată în dosarul penal nr. x/2019, rămasă definitivă prin neapelare la data de 12.11.2019, a fost admisă acțiunea civilă formulată de Spitalul Universitar de Urgență Elias și obligată partea responsabilă civilmente B. S.A. - prin lichidator judiciar C. la plata sumei de 9.637,11 RON, reprezentând daune materiale (cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate A.), sumă ce se va actualiza cu rata inflației până la data plății efective.

Față de împrejurarea că B. S.A. a intrat în procedura falimentului, prin cererea de plată formulată de Spitalul de Urgență Elias, înregistrată la recurent a solicitat sa fie despăgubit din disponibilitățile FGA cu suma de 9.637,11 RON, reprezentând cheltuieli spitalizare acordate persoanei vătămate A..

Prin decizia nr. 22915 din data de 28 februarie 2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost respinsă cererea de plată privind suma de 9.637,11 RON, cu motivarea că reclamantul nu are calitatea de creditor de asigurare, creanța invocată de acesta nu izvorăște dintr-un contract de asigurare.

În deplin acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că, pentru a stabili dacă reclamantul este un creditor de asigurare, iar creanța invocată de acesta este una de asigurare sau nu, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare în cuantum de 9.637,11 RON ce fac obiectul cererii de plată adresată FGA.

Potrivit soluției din sentința penală nr. 710 din 23.10.2019 a Judecătoriei Sector 1 București, pronunțată în dosarul penal nr. x/2019 efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare în cuantum de 9.637,11 RON a fost cauzată de vătămarea corporală produsă victimei accidentului rutier A..

Prin urmare, producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare a persoanei vătămate, motiv pentru care creanța solicitată de reclamant îndeplinește condiția de a reprezenta o creanță de asigurare.

Înalta Curte are în vedere faptul că suma dedusă judecății rezultă dintr-un contract de asigurare, respectiv cel încheiat între B. S.A. și conducătorul auto vinovat de producerea accidentului rutier, intimatul având calitatea de persoană păgubită, conform art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv "persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Aceste prevederi se coroborează cu dispozițiile art. 1

1

pct. 3 și 4 din Legea nr. 136/1995, conform cărora persoana păgubită este persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, iar prejudiciul este "efectul negativ suferit de persoana păgubită prin producerea unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Astfel, intimatul este persoană păgubită, deoarece conform Legii 213/2015 și Legii 136/1995 a suferit un prejudiciu ca urmare directă a accidentului rutier, respectiv a suportat contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei. Acest prejudiciu este în strânsă legătură de cauzalitate cu accidentul produs.

Conform art. 2 alin. (1) și (2) din Legea 213/2015:

"Fondul...are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător", respectiv "Fondul garantează plata de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut corect faptul că potrivit prevederilor art. 2214 C. civ. "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite".

Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare nu este reprezentată doar de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de persoana asigurată sau a beneficiarului asigurării, ci este reprezentată și de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de o terță persoană îndreptățită.

În mod corect instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, potrivit cărora creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Aceste norme juridice reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, astfel că în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului.

De asemenea, sunt incidente și prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, reținute de altfel și de judecătorul fondului, conform cărora:

"Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane, precum și daune sănătății propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată. Cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată nu pot fi recuperate de la victimele agresiunilor sau ale accidentelor cu autor neidentificabil, fiind decontate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate (FNUASS)".

Pentru aceste motive, instanța de fond a dat o corectă interpretare dispozițiilor incidente în materie, apreciind corect că acordarea despăgubirilor este solicitată în baza unui contract de asigurare de răspundere civilă, astfel încât creditor de asigurare poate fi orice persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă. Prin urmare, prejudiciul suferit de către reclamant a fost determinat de producerea riscului asigurat, acesta având calitatea de creditor de asigurare.

În concluzie, Înalta Curte constată că toate susținerile recurentului sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății iar hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 766 din 03 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Respinge cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată formulată de recurentul reclamanta Fondul de Garantare a Asiguraților.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2022.