ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1105/2023

Ședința publică din data de 1 martie 2023

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea/contestația înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 22. 10. 2020, reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea deciziei nr. 24245/25. 09. 2020 și obligarea pârâtului la plata sumei de 37.763,86 RON, actualizată cu rata inflației până la data plății efective, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate, in urma accidentului din data de 20 noiembrie 2014.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentinței nr. 539 din 7 aprilie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția tardivității contestației, ca nefondată și, în consecință, a admis contestația formulată de către reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și a anulat Decizia nr. 24245/25.09.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, cu consecința obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata în favoarea părții reclamante a sumei de 37.763,86 RON cu titlu de daune materiale (cheltuieli de spitalizare).

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva hotărârii instanței de fond a promovat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în condițiile art. 483 C. proc. civ.

Invocând ca temei al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 din C. proc. civ., prin argumentele prezentate în susținerea motivelor de nelegalitate, recurentul a făcut trimitere la normele de drept prevăzute de art. 15 alin. (1), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare respingerea acțiunii formulate de reclamant, ca neîntemeiată.

Cu privire la argumentele ce se circumscriu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul în esență, a susținut, următoarele critici:

- instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești prin determinarea concreta a prejudiciului în lipsa evaluării prealabile a autorității administrative și obligarea directa a FGA la plata sumei de 37.763,86 RON;

- chiar dacă dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ consacră caracterul de plină jurisdicție pentru instanța de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă", aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situației ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească;

- în speță, această situație nu se regăsește, aceasta întrucât recurentul FGA nu a analizat fondul dreptului pretins de reclamant, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reținerii lipsei calității de creditor al reclamantului.

- a proceda altfel și a obliga direct recurentul FGA la plata sumei pretinse implică imixtiunea instanței de judecată în competența proprie a FGA, negându-ne posibilitatea de a evalua pe fond cererea de plată, deși, art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015 a instituit competenta exclusiva a Comisiei Speciale din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraților pentru aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți.

Cu privire la argumentele ce se circumscriu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat:

-recurentul F.G.A. efectuează plați din disponibilitățile șale către creditorii de asigurări - deținători ai unei/unor creanțe de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit a) si lit. b) din Legea nr. 213/2015;

- art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevede ca lista creditorilor de asigurări ale căror creanțe certe, lichide si exigibile urmează a fi plătite din disponibilitățile F.G.A. conține creanțele de asigurare solicitate;

- definițiile de "creditorde asigurare"', respectiv "creanța de asigurare" se raportează însă la o situațioa premisă și anume-falimentul asigurătorului și intervenția F.G.A. pentru protecția acestei categorii speciale reglementa de lege, a creditorilor de asigurări;

- în vederea protejării creditorilor de asigurări de consecințele insolventei asigurătorilor si pentru plata despăgubirilor/indemnizațiilor rezultate din contractele de asigurare facultative si obligatorii încheiate in condițiile legii, in cazul insolventei unui asigurător, a fost înființat Fondul de garantare a asigurărilor. Legea nr. 213/2015 prevede ca Fondul de garantare a asiguraților asigura efectuarea plații indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări deținători ai unei/unor creanțe de asigurare, potrivit condițiilor si plafonului de garantare prevăzut de aceasta lege;

-având în vedere ca principalul scop al Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări FGA, este obligat sa acționeze ca un profesionist, fiind in cunoștința de cauza in ceea ce privește riscurile diminuării nejustificate a resurselor FGA, prin acordarea fara analiza a cererilor depuse de petenti la FGA, aceasta fiind si rațiunea introducerii in textul de lege a obligativității intrumentarii distincte a dosarelor de dauna de către FGA.

- recurentul a invocat dispozițiile art. 2 alin. (1), art. 11 si art. 13 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților;

- a susținut recurentul că atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiara, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntara activitatea de asigurări republicata, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cat si art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorilor de asigure rezultata dintr-un contract de asigurare;

- textul reprezintă o transpunere a directivei 2001/17/CE - privind reorganizarea si lichidarea societății de asigurări, transpusă în legislația noastră care definea "creanța de asigurare" ca fiind orice suma care este datorata de către societatea de asigurare unor asigurați, titulari de polițe de asigurare, beneficiari ai oricărei părți vătămate având drept direct de actiune impotriva societății de asigurare si care rezultă dințr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzuta de Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directa, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menționate anterior, cănd unele elemente de datoriei nu sunt cunoscute;

- este mai mult decât evident ca instanța de fond nu a apreciat întocmai si corespunzător dispozițiilor legale în materie si anume, nu a analizat definiția data de legiuitor atât creanței de asigurare cât și calității de creditor de asigurare;

- se poate observa ca aceste definiții si stabilirea atât a creanței de asigurare cat si a calității de creditor de asigurare nu pot fi aplicate in litigiile de drept comun intre asigurați sau beneficiarii asigurărilor si asigurători ci, numai in raporturile cu FGA, legiuitorul dorind sa facă o distincție clara intre creanțele pe care FGA le achita potențialilor creditori de asigurare si celelalte creanțe ale asigurătorului falit, FGA neachitand indemnizații de asigurare ci, creanțe de asigurare.

În concluzie a susținut recurentul că, în cazul dedus judecății, intimatul în raport cu recurentul FGA nu deține o creanță de asigurare și nu este creditor de asigurare în baza Legii nr. 213/2015.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La rândul său, Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat răspuns la întâmpinare și concluzii scrise prin care a invocat excepția lipsei de obiect, având în vedere că a fost emisă decizia pentru sumele solicitate de către reclamant cu titlu de daune materiale.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 21 octombrie 2021 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 1 martie 2023, cu citarea părților.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la prevederile legale incidente dar și față de contextul factual al cauzei, Înalta Curte reține că este nefondat recursul promovat de pârât, în considerarea celor ce urmează:

Prioritar, Înalta Curte reține că nu poate fi primită excepția lipsei de obiect a contestației și va fi respinsă ca atare.

În evaluarea excepției lipsei de obiect se va avea în vedere faptul că obiectul acțiunii de față este reprezentat de pretenția intimatului Spitalul Universitar de Urgență Elias de a-i fi recunoscute și achitate daunele materiale reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate în urma accidentului produs în data de 20. 11. 2014, în conformitate cu textele de lege indicate.

Prin urmare, obiectul acțiunii exista atât la data introducerii contestației, cât și la data pronunțării hotărârii de fond, iar plata sumei solicitate după soluționarea cauzei în primă instanță, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acțiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispozițiilor instanței de fond.

Motivul de recurs prevăzut de pct. 4 din art. 488 C. proc. civ., prevede că se poate cere casarea unei hotărâri dacă instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Susținerea recurentului potrivit căreia instanța de fond face un abuz de putere atunci când prin judecarea litigiului, prin determinarea concreta a prejudiciului în lipsa evaluării prealabile a autorității administrative și obligarea directa a FGA la plata sumei de 37. 763,86 RON, nu poate fi primită.

Este de observat în acest sens, că instanța, în analiza sa, a făcut aprecieri strict juridice. A considera altfel – a aprecia că în cadrul căii de atac exercitate împotriva deciziei comisiei instanța nu poate face o atare apreciere astfel cum s-a arătat anterior și că nu este abilitată a verifica conținutul juridic, înseamnă a statua implicit că de fapt, nu există o cale de atac efectivă împotriva deciziei comisiei (aceasta împotriva reglementărilor legale care permit acest drept), ceea ce nu poate fi acceptat.

Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, reținând că, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, instanța de fond nu a interpretat greșit dispozițiile incidente în cauză.

Este de necontestat că, așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență Elias s-a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA) cu cerere în plata de despăgubiri în temeiul Legii nr. 213/2015, având în vedere prejudiciul cauzat acestuia în urma accidentului de circulație produs de conducătorul unui autovehicul asigurat RCA la A. S.A., care a cauzat vătămarea corporală a unei persoane, costul tratamentului și îngrijirilor medicale fiind suportat de reclamant.

Prin sentința penală nr. 102/23.02.2018, astfel cum a fost îndreptată, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 967/A/26.06.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel București – secția I Penală, asiguratorul RCA al persoanei vinovate de producerea accidentului, respectiv societatea S.C. A. S.A., a fost obligat la plata către partea reclamantă a sumei de 37.763,86 RON, cu titlu de daune materiale (a fost admisă acțiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgență Elias și obligate, în solidar, în cote egale, părțile responsabile civilmente B. S.A. prin lichidator judiciar C. și A.. S.A. prin lichidator judiciar D., la plata către partea civilă a sumei de 75.527,72 RON, actualizată cu rata inflației, cu titlu de daune materiale.).

Prin Decizia nr. 24245/25.09.2020 a fost respinsă de Fondul de Garantare a Asiguraților, reținându-se în esență, pe de o parte că petentul a depus cererea de plată după expirarea termenului legal prevăzut la art. 14 din Legea nr. 213/2015iar, pe d ealtă parte că nu are calitate de creditor de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților.

Înalta Curte reține că, pentru a stabili dacă reclamantul este un creditor de asigurare, iar creanța invocată de acesta este sau nu una de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare în cuantum de 37.763,86 RON ce fac obiectul cererii de plată adresată FGA.

Înalta Curte mai reține că producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare, motiv pentru care creanța solicitată îndeplinește condiția de a fi considerată o creanță de asigurare, contrar celor reținute în Decizia nr. 24245/25.09.2020.

Mai mult decât atât, reclamantul are calitatea de creditor de asigurare, întrucât este o persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit, urmare producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, aspect reținut și în cadrul procesului penal, acesta fiind motivul pentru care asigurătorul S.C. A. S.A. a fost obligat să plătească părții civile despăgubirile rezultate în urma accidentului rutier, reprezentând despăgubiri materiale (cheltuieli de spitalizare pentru victima accidentului).

Prin urmare, producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinantă în efectuarea de către reclamant a cheltuielilor de spitalizare cu victimele accidentului, motiv pentru care Curtea constată că creanța solicitată de acesta îndeplinește condiția de a reprezenta o creanță de asigurare.

Înalta Curte are în vedere faptul că suma dedusă judecății rezultă dintr-un contract de asigurare astfel că, intimatul are calitatea de persoană păgubită, conf. art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv "persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Aceste prevederi se coroborează cu disp. art. 1

1

pct. 3 și 4 din Legea nr. 136/1995, conform cărora persoana păgubită este persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, iar prejudiciul este "efectul negativ suferit de persoana păgubită prin producerea unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă".

Astfel, intimatul este persoană păgubită, deoarece conform Legii nr. 213/2015 și Legii nr. 136/1995 a suferit un prejudiciu ca urmare directă a accidentului rutier, respectiv a suportat contravaloarea serviciilor medicale acordate victimei. Acest prejudiciu este în strânsă legătură de cauzalitate cu accidentul produs.

Conform art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015: "Fondul...are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător", respectiv "Fondul garantează plata de despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător".

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut corect faptul că, referitor la calitatea reclamantului de creditor de asigurare, prin art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, creditorii de asigurări sunt definiți ca reprezentând persoane asigurate, titulari de polițe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum și oricare alte terțe persoane prejudiciate prin nerespectarea condițiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanțe nu au fost plătite de societatea de asigurare/reasigurare.

Prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite".

Așadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare nu este reprezentată doar de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de persoana asigurată sau a beneficiarului asigurării, ci este reprezentată și de contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat de o terță persoană îndreptățită.

În mod corect instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, potrivit cărora creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Potrivit disp. art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului.

De asemenea, în speță sunt incidente și prevederile art. 313 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, forma în vigoare la data producerii accidentului, potrivit cărora "(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane, precum și daune sănătății propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată".

Pentru aceste motive, instanța de fond a dat o corectă interpretare dispozițiilor incidente în materie, apreciind corect că acordarea despăgubirilor este solicitată în baza unui contract de asigurare de răspundere civilă, astfel încât creditor de asigurare poate fi orice persoană îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Prin urmare, prejudiciul suferit de către reclamant a fost determinat de producerea riscului asigurat, acesta având calitatea de creditor de asigurare.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește soluția instanței cu privire la respingere a excepției tardivității cererii de plată, Curtea reține că în mod corect judecătorul fondului a reținut că acesta poate fi analizat și cenzurat de către instanță, câtă vreme reclamantul a contestat Decizia nr. 24245/25.09.2020 în integralitate și a solicitat anularea acesteia, fiind evident nefondat acest motiv invocat de către pârât.

Astfel, așa cum reiese din actele și lucrările dosarului, intimata- reclamantă a depus cererea de plată înregistrată la pârâtul FGA sub nr. x, la data de 17.07.2018, cu respectarea termenului stabilit de art. 14 alin. (1), teza a II-a din Legea nr. 213/2015, fiind vădit nefondat acest motiv de respingere a cererii de plată.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei de obiect invocată de pârât.

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 539 din 7 aprilie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 1 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.