ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1971/2021

Ședința publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 02.02.2018, sub dosar nr. x/2018, reclamantul Spitalul Universitar de Urgență ELIAS a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților solicitând anularea deciziei nr. 12355/11.01.2018 emisă de către pârât și obligarea pârâtului la plata sumei de 13.633,31 RON cu titlu de cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate A..

Prin sentința civilă nr. 2847 din data de 18 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis cererea formulată de reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

A anulat decizia nr. 12355/11.01.2018 emisă de pârât.

A obligat pârâtul să-i plătească reclamantului suma de 13.633,31 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare acordate persoanei vătămate A..

Împotriva sentinței civile nr. 2847 din data de 18 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurentul-pârât a susținut că instanța de fond a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a apreciat că a fost interpretată și aplicată gresit legislația aplicabilă privind definiția creanței de asigurare și a creditorului de asigurare, arătând că, în opinia sa, creanța deținută de Spital nu este o creanță de asigurare, nerezultând dintr-un contract de asigurare.

Astfel, FGA nu are calitatea de asigurator, nu este succesor în drepturi și obligații ale niciunei societăți de asigurare aflată în faliment și nici nu preia patrimoniul acestora, invocând prevederile Legii nr. 213/2015 cu privire la scopul Fondului de Garantare a Asiguraților și modul de constituire și funcționare a acestuia, ca ultim resort de acordare de despăgubiri/indemnizații cu respectarea unei proceduri administrative impuse de legea antereferită și de Norma ASF nr. 16/2015.

A mai apreciat recurentul-pârât că interpretarea dată de instanța de fond prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind definiția creanței de asigurări adaugă nepermis la lege, acest articol nefăcând referire la cheltuieli de spitalizare/cheltuielile cu tratamentul medical, în același sens, recurentul făcând trimitere și la definiția creditorului de asigurare menționat la același articol din legea antereferită și la definiția creanței de asigurare reglementată la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004.

În conformitate cu prevederile Normei ASF nr. 16/2015, recurentul-pârât a susținut că unitatea spitalicească nu este creditor de asigurare care deține o creanță de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Astfel, niciun text de lege nu prevede transmisiunea obligațiilor B. sau a oricărui asigurator în faliment, sens în care sunt dispozițiile art. 19 din Legea nr. 503/2004, precum și art. 13 din Legea nr. 213/2015, care prevăd posibilitatea creditorilor de asigurare a asiguratorului falimentar de a solicita plata sumelor cuvenite, și nici prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, acestea neputând fi interpretate în alt sens decât cel dat de recurent.

Recurentul-pârât a mai susținut că unitatea spitalicească acordă asistență medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, care, fiind un furnizor de servicii, are dreptul potrivit legii la recuperarea cheltuielilor de spitalizare, însă aceasta nu înseamnă că asigurarea de răspundere civilă auto încheiată de persoana asigurată cu B. se extinde și asupra unor asemenea prejudicii, atât timp cât nu există prevederi legale în acest sens.

Recurentul a opinat în sensul că unitățile medicale nu pot acționa direct asiguratorul, astfel cum rezultă din prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu privire la care a invocat Decizia nr. 22/2017 a ÎCCJ – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant Spitalul Universitar de Urgență Elias a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 07.01.2019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 12 octombrie 2021, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 30 martie 2021.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce privește situația de fapt, Înalta Curte reține că reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias a depus la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților cererea înregistrată sub nr. x/16.06.2016, prin care a solicitat plata sumei de 13.633,31 RON stabilite prin sentința penală nr. 748/27.10.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 270/11.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală, a fost admisă acțiunea civilă formulată de către partea civilă Spitalul de Urgență Elias și a fost obligat inculpatul la plata sumei de 13.636,31 RON reprezentând contravaloarea asistenței medicale acordate victimei .

Prin Decizia nr. 12355/11.01.2018, Fondul de Garantare a respins cererea de plată formulată de intimata-reclamantă.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Spitalul de Urgenta Elias a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 12355/26.04.2018 și obligarea pârâtului la plata sumei de 13.636,31 RON RON reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate A..

Prima instanță a admis cererea dedusă judecății reținând, în esență, că spitalul are dreptul la recuperarea cheltuielilor ocazionate de asistența medicală acordată, întrucât acestuia asigurătorul urma să îi achite sumele respective, iar împotriva acestei soluții recurentul-reclamant a invocat critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat, în mod formal, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neinvocând argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziții, astfel că instanța de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinței recurate din această perspectiva.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Înalta Curte observă că potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, se constată că prin sentința penală 748/27.10.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 270/11.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală s-a recunoscut Spitalului Clinic de Urgență Elias calitate procesuală în raportul juridic de dezdăunare decurgând din angajarea de cheltuieli cu spitalizarea victimei A. urmare a săvârșirii unui accident de circulație de către numitul C., asigurat de răspundere civilă societatea B. S.A., constatându-se că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi.

În raport de aspectele relevate, rezultă fără putere de tăgadă că Spitalul de Urgență Elias are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanța învestită cu soluționarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând în acțiunea civilă exercitată de Spitalul de Urgență Elias pretențiile acestuia în cuantum de 13.636,31 RON în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului în calitate de parte civilă fiindu-i recunoscută și sancționată ca atare o acțiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractul de asigurare deținut de autorul prejudiciului.

Instanța de control judiciar amintește că, în materie penală, este consacrat dreptul de opțiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluționarea pretențiilor sale civile pe calea acțiunii civile promovate la o instanță civilă și promovarea unei acțiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de leg, ambele variante juridice conferind părții vătămate posibilitatea de a acționa în justiție în mod direct asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Este adevărat că sentința penală 748/27.10.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia penală nr. 270/11.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I Penală nu are autoritate de lucru judecat față de litigiul de față, având un obiect diferit, însă aspectele dezlegate se impun cu putere de lucru judecat și în această cauză.

Deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 operează în aparență cu noțiuni autonome, acestea au același înțeles și întindere cu cele prevăzute de C. civ. și ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România. Noțiunile de persoană îndreptățită să primească despăgubiri sau de creanță de asigurare au fost analizate, discutate și soluționate de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr. x/2014, care în soluționarea laturii civile cu care a fost învestită a stabilit că Spitalul de Urgență Elias este îndreptățită a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile și acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condițiile legii de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății B. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Așa fiind, în temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice.

Într-adevăr, așa cum susține recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Clinic de Urgență Elias este terța persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților de a acorda plata către persoana îndreptățită la despăgubire este neîntemeiat, considerente pentru care, hotărârea instanței de fond care a sancționat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 2847 din data de 18 iunie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2021.