ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3272/2021

Ședința publică din data de 27 mai 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 22 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea Deciziei nr. 15151/11.06.2018, emisă de pârât și obligarea acestuia la plata sumei de 17.644,76 RON, actualizată cu rata inflației până la data plății efective, reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate A., sumă stabilită în dosarul nr. x/2014, înregistrat pe rolul Judecătoriei Vălenii de Munte și ulterior, pe rolul Curții de Apel Ploiești.

Prin sentința civilă nr. 5231 din 11 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a respins excepția nulității și a respins cererea formulată de reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 5231 din 11 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților.

3.1. Reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias a declarat recurs, fără să îl întemeieze în drept, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și în rejudecarea cauzei, admiterea acțiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, având în vedere că, pe de o parte, nu avea posibilitatea să cunoască data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, iar pe de altă parte, dreptul de creanță nu s-a născut ulterior acestui moment.

Totodată, recurentul-reclamant a apreciat că, în cauză, sunt aplicabile prevederile legale privind termenul general de prescripție de 3 ani, astfel încât cererea de plată nu este formulată tardiv.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate, în sensul înlăturării considerentelor referitoare la calitatea de creditor de asigurare a Spitalului Universitar de Urgență Elias.

Recurentul-pârât a susținut că prima instanță a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-pârât a apreciat că a fost interpretată și aplicată gresit legislația aplicabilă privind definiția creanței de asigurare și a creditorului de asigurare, arătând că, în opinia sa, creanța deținută de Spital nu este o creanță de asigurare, nerezultând dintr-un contract de asigurare.

Astfel, Fondul de Garantare a Asiguraților nu are calitatea de asigurator, nu este succesor în drepturi și obligații ale niciunei societăți de asigurare aflată în faliment și nici nu preia patrimoniul acestora, invocând prevederile Legii nr. 213/2015 cu privire la scopul Fondului de Garantare a Asiguraților și modul de constituire și funcționare a acestuia, ca ultim resort de acordare de despăgubiri/indemnizații cu respectarea unei proceduri administrative impuse de legea antereferită și de Norma ASF nr. 16/2015.

A mai apreciat recurentul-pârât că interpretarea dată de instanța de fond prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind definiția creanței de asigurări adaugă nepermis la lege, acest articol nefăcând referire la cheltuieli de spitalizare/cheltuielile cu tratamentul medical, în același sens, recurentul făcând trimitere și la definiția creditorului de asigurare menționat la același articol din legea antereferită și la definiția creanței de asigurare reglementată la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004.

A mai susținut recurentul-pârât că unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător, nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri. De asemenea, a învederat că unitatea spitalicească acordă asistență medicală victimei în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat de acesta, care, fiind un furnizor de servicii, are dreptul potrivit legii la recuperarea cheltuielilor de spitalizare, însă aceasta nu înseamnă că asigurarea de răspundere civilă auto încheiată de persoana asigurată se extinde și asupra unor asemenea prejudicii, atât timp cât nu există prevederi legale în acest sens.

În fine, acesta a opinat în sensul că unitățile medicale nu pot acționa direct asiguratorul, astfel cum rezultă din prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, cu privire la care a invocat Decizia nr. 22/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 14 martie 2019, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant Spitalul Universitar de Urgență Elias, ca nefondat, apreciind că în mod corect a respins instanța de fond cererea de chemare în judecată, întrucât reclamantul a formulat cererea de plată cu nerespectarea termenului prevăzut de lege.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu privire la recursul declarat de reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias, criticile acestuia, pe care Înalta Curte le constată ca fiind subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 15151/11.06.2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligarea acestuia la emiterea unei noi decizii prin care să îi admită cererea de plată.

Prin Decizia nr. 15151/11.06.2018, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, s-a respins cererea de plată formulată de reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias, în principal, cu motivarea că această cerere a fost depusă cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, iar, în subsidiar, față de lipsa calității de creditor de asigurare a Spitalului Universitar de Urgență Elias, raportat la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 și ale art. 320 din Legea nr. 95/2006.

Potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător și, ca atare, Fondul de Garantare a Asiguraților plătește în baza Legii nr. 213/2015 și ale Normei nr. 16/2015 a ASF, ca urmare a deschiderii procedurii de faliment și nicidecum în baza unei răspunderi contractuale, izvorul obligațiilor fiind diferit.

Fondul de garantare acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări, iar nu ca obligații proprii ale Fondului de Garantare a Asiguraților, obligația fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asiguratorul.

Procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului sunt menționate în Cap. III al Legii nr. 213/2015, după cum urmează:

"Art. 13:

(1) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunțată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale.

(2) Fondul va publica pe site-ul propriu informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizațiilor.

(3) În vederea efectuării plății sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună și a creanțelor de asigurări înregistrate în evidențele sale, ținând seama de normele aplicabile în materie și de condițiile de asigurare generale și specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul față de care s-a stabilit starea de insolvență".

"Art. 14:

(1) În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior nașterii dreptului de creanță."

Din cuprinsul acestor dispoziții rezultă că pentru încasarea indemnizațiilor/despăgubirilor, persoana care pretinde un drept de creanță de asigurări trebuie să se adreseze cu cerere scrisă în vederea întocmirii dosarului de daună.

Din actele dosarului instanței de fond rezultă că dreptul de creanță al reclamantului s-a născut la data rămânerii definitive a sentinței penale, prin care a fost admisă acțiunea civilă formulată de Spitalul Universitar de Urgență Elias și a fost obligat asigurătorul B. S.A. la plata de despăgubiri civile către această parte civilă, respectiv la data de 28 octombrie 2015.

Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului B. S.A. a rămas definitivă la data de 17 martie 2017.

Or, în situația în care dreptul de creanță al reclamantului s-a născut anterior deschiderii procedurii de faliment a asiguratorului, termenul de 90 de zile în care recurentul-reclamant avea posibilitatea formulării unei cereri în vederea încasării despăgubirilor a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului (17 martie 2017) și s-a împlinit la data de 17 iunie 2017.

Faptul că prin sentința penală nr. 107 din data de 15 mai 2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 1039 din 28 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Appel Ploiești, Judecătoria Vălenii de Munte a obligat asigurătorul B. S.A., la plata sumei de 17.644,76 RON despăgubiri civile către partea civilă Spitalul Universitar de Urgență Elias, nu trebuie interpretat în sensul că această hotărâre va fi pusă în executare automat de către Fondul de Garantare a Asiguraților, în lipsa unei cereri și fără întocmirea dosarului de daună deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, plata indemnizațiilor/despăgubirilor se poate face numai cu respectarea unor proceduri speciale prevăzute de lege, printre care și cele referitoare la termenul de depunere al cererilor de plată.

În consecință, prima instanță a apreciat în mod corect că cererea reclamantului-recurent, depusă la data de 08 februarie 2018 (data poștei), a fost înregistrată cu depășirea termenului legal de 90 de zile, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului față de societatea B. S.A., respectiv de la data de 17 martie 2017.

Înalta Curte constată că, recurentul-reclamant avea obligația să urmărească situația asigurătorului B. S.A., având în vedere că societatea asigurătoare fusese obligată către reclamant la plata cheltuielilor de spitalizare prin sentința penală nr. 107 din data de 15 mai 2015, pronunțată de Judecătoria Vălenii de Munte, rămasă definitivă prin decizia nr. 1039 din 28 octombrie 2015, a Curții de Apel Ploiești, respectiv cu aproape doi ani înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului față de societatea B. S.A.

Prin urmare, recurentul-reclamant nu poate invoca în susținerea motivelor de recurs starea sa de pasivitate, iar presupusa necunoaștere a datei rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului față de societatea B. S.A. nu face dovada imposibilității de a depune cererea de plată adresată Fondului înăuntrul termenului legal instituit de art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, nefiind vorba despre existența unui caz de forță majoră.

Înalta Curte împărtășește astfel opinia primei instanțe, în sensul că neexercitarea de către reclamant a dreptului subiectiv al creditorului de asigurare, înăuntrul termenului prevăzut printr-o normă legală de ordine publică, atrage pierderea dreptului subiectiv în discuție, în cauză nefiind aplicabile prevederile legale privind termenul general de prescripție de 3 ani.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, va respinge recursul declarat de reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias, ca nefondat.

Referitor la recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") este nefondat.

Înalta Curte constată că, deși recurentul-pârât a invocat și acest motiv de casare, argumentele susținute prin cererea de recurs privesc exclusiv o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat, de asemenea, în cuprinsul recursului.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, sentința recurată reflectând aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 213/2015, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate și cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 107 din data de 15 mai 2015, pronunțată de Judecătoria Vălenii de Munte în dosarul nr. x/2014, s-a recunoscut Spitalului Universitar de Urgență Elias calitate procesuală în raportul juridic de dezdăunare, decurgând din angajarea de cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate A., urmare a săvârșirii unui accident de circulație de către numitul C., asigurat de răspundere civilă de societatea B. S.A., constatându-se că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat, pe care societatea de asigurare a fost obligată să le acopere.

În raport de aspectele relevate, rezultă, fără putere de tăgadă, că Spitalul Universitar de Urgență Elias are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că, este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport de aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanța învestită cu soluționarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând în acțiunea civilă exercitată de Spitalul Universitar de Urgență Elias pretențiile acestuia în cuantum de 17.644,76 RON, în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu, încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, reclamantului, în calitate de parte civilă, fiindu-i recunoscută și sancționată ca atare o acțiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractului de asigurare deținut de autorul prejudiciului.

Instanța de control judiciar amintește că, în materie penală, este consacrat dreptul de opțiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluționarea pretențiilor sale civile pe calea acțiunii civile promovate la o instanță civilă și promovarea unei acțiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege, ambele variante juridice conferind părții vătămate posibilitatea de a acționa în justiție, în mod direct, asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Este adevărat că sentința penală nr. 107 din data de 15 mai 2015, pronunțată de Judecătoria Vălenii de Munte în dosarul nr. x/2014, nu are autoritate de lucru judecat în litigiul de față, având un obiect diferit, însă aspectele dezlegate se impun cu putere de lucru judecat și în această cauză.

Deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 operează în aparență cu noțiuni autonome, acestea au același înțeles și întindere cu cele prevăzute de C. civ. și Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România. Noțiunile de persoană îndreptățită să primească despăgubiri sau de creanță de asigurare au fost analizate, discutate și soluționate de Judecătoria Vălenii de Munte în dosarul nr. x/2014, care în soluționarea laturii civile cu care a fost învestită, a stabilit că Spitalul Universitar de Urgență Elias este îndreptățit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a fost parte în acest litigiu, însă aceste dezlegări sunt opozabile și acestuia, în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condițiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății B. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Astfel, în temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult, a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție, în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice.

Într-adevăr, așa cum susține recurentul, plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Universitar de Urgență Elias este terța persoană prejudiciată, care nu a fost despăgubită pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

Având în vedere că recurentul - pârât a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în recurs, în raport de soluția de respingere a recursului declarat de pârât, ca nefondat, precum și de dispozițiile art. 453 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceste cheltuieli nu pot fi acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul Spitalul Universitar de Urgență Elias și de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 5231 din 11 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2021.