ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2530/2022

Ședința publică din data de 6 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII – a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul Spitalul Clinic de Urgență Elias a solicitat anularea DECIZIEI NR. 21686 din data de 18.11.2019, emisă de către FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR (F.G.A.) și obligarea pârâtei la plata sumei de 6.258,67 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate A..

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 305 de la data de 20 mai 2020 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul SPITALUL UNIVERSITAR DE URGENȚĂ ELIAS, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, și a anulat Decizia atacată, obligând pârâtul să plătească reclamantului 6258,67 RON.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 305 de la data de 20 mai 2020 a formulat cerere de recurs pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, cu casarea sentinței civile recurate, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, se arată că instanța de judecata a interpretat greșit legislația aplicabilă respectiv prevederile din art. 4 al Legii nr. 213/2015, art. 313 și art. 320 din Legea nr. 95/2006.

Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul de garantare a asiguraților asigură efectuarea plații indemnizațiilor/despăgubirilor din disponibilitățile sale, către creditorii de asigurări deținători ai unei/unor creanțe de asigurare, potrivit condițiilor și plafonului de garantare prevăzut de aceasta lege.

Legea condiționează plata creditorului de asigurări de existența unei creanțe de asigurare în patrimoniul acestuia. Unitățile spitalicești nu sunt deținătoare de creanțe de asigurare, în condițiile în care acestea sunt definite în mod expres de lege prin raportare directă la contractul de asigurare.

Fondul garantează plata despăgubirilor în baza unei obligații izvorâte din contracte de asigurare, facultative si obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, și nu din alte raporturi juridice.

Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător (formulând o acțiune în pretenții civile sau o cerere de despăgubire), nefiind o persoana păgubită prin vătămare corporala sau deces ori prin avarierea sau distrugerea de bunuri.

A susținut recurentul – pârât că intimatul – reclamant s-a prevalat de dispozițiile sentinței penale care a consfințit că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în privința faptei asiguratului RCA pentru a solicita reparația.

Unitatea spitalicească a invocat la fond prev. art. 2223 C. civ., însă în raporturile cu Fondul De Garantare a Asiguraților, acesta nu deține o creanță de asigurare și nu este creditor de asigurare în temeiul Legii nr. 213/2015.

Unitățile medicale se constituie ca părți civile în cauzele penale, acestea neavând dreptul de a acționa în instanța civilă asigurătorul, ci numai dreptul de a acționa vinovatul de producere a accidentului, adică pe asiguratul B., așa cum rezultă în mod expres și din textul prevederii art. 320 din Legea nr. 95/2006. Acestea nu sunt nici persoană asigurată, nici beneficiar al asigurării și nici persoană păgubită.

În interpretarea a dispozițiilor art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, rezultă că reclamantul deține împotriva asigurătorului B. cel puțin o creanță chirografară, iar nu o creanță de asigurare ce poate fi acoperită din disponibilitățile fondului.

Fondul De Garantare a Asiguraților este o persoană juridică de drept public, constituită în baza Legii nr. 213/2015, cu rol și atribuții stabilite de actul normativ de înființare, distincte de cele ale unui asigurător, care nu preia ope legis obligațiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecințele insolvenței unui asigurător, raportat la faptul că FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR este obligat să se comporte ca un profesionist în ceea ce privește utilizarea resurselor financiare de care dispune și în considerarea faptului că legiuitorul a obligat fondul să analizeze și să instrumenteze dosarele de daună și cererile de plată, a precizat recurentul că a analizat și a instrumentat cererea intimatului – reclamant emițând o decizie legală și temeinică.

1.4 Apărările formulate în cauză

În combaterea criticilor aduse în recurs, pârâtul Spitalul Clinic de Urgență Elias a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu menținerea sentinței civile atacate.

A arătat că furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată.

A susținut faptul că subiectul activ al raportului juridic obligațional este furnizorul de servicii medicale, care are un drept de acțiune directă pentru recuperarea acestor cheltuieli, subrogându-se în toate drepturile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate, în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă judecății, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Argumente de fapt și de drept relevante

La data de 27.02.2019 intimatul – reclamant a înregistrat la FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR cererea de plată cu nr. x, solicitând plata din disponibilitățile fondului a sumei de 6.258,67 RON cu titlu de daune materiale, actualizată cu indicele de inflație, conform sentinței penale nr. 648/24.10.2018 a Judecătoriei Sectorului 1 definitive prin decizia penală nr. 136/05.02.2019 a Curții de Apel București, secția a I Penală.

Urmare a avizării daunei, a fost constituit dosarul de daună nr. x.

Prin Decizia nr. 21686/18.11.2019, Fondul de Garantare a Asiguraților a respins cererea de plată, cu următoarea motivare: " (…) Pentru a îndeplini condițiile prevăzute de lege și pentru a recupera sumele solicitate din disponibilitățile FGA, este absolut necesar ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare, condiție neîndeplinită de spitale. (…) FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR garantează plata despăgubirilor în baza uneu ibligașii izvorâte din contracte de asigurare, facultative și obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015."

Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de casare ce privesc greșita aplicare a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), Înalta Curte constată netemeinicia acestora, având în vedere următoarele considerente:

Prin criticile formulate în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, art. 313, art. 320 din Legea nr. 95/2006 și art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră și persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 648/24.10.2018 a Judecătoriei Sectorului 1, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 136/05.02.2019 a Curții de Apel București, secția a I Penală, a fost admisă acțiunea civilă formulată de SPITALUL UNIVERSITAR DE URGENȚĂ ELIAS și obligată partea responsabilă civilmente S.C. B. S.A., la plata sumei de 6258,67 de RON către Spitalul Universitar de Urgență Elias cu titlu de daune materiale, sumă actualizată cu indicele de inflație.

În raport cu aspectele relevate, Înalta Curte reține că Spitalul Clinic de Urgență Elias are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, astfel că în acest temei este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților.

De asemenea, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

În raport cu aceste norme, care reprezintă o transpunere în dreptul național a Directivei 2009/138/CE, în mod just a reținut instanța de fond că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanța penală valorizând acțiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic de Urgență Elias în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producerea accidentului.

Prin urmare, despăgubirea menționată este o obligație izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, intimatului-reclamant din prezenta cauză, în calitate de parte civilă, fiindu-i recunoscută ca atare o acțiune directă împotriva asigurătorului întemeiată pe clauzele contractului de asigurare deținut de autorul prejudiciului.

În materie penală este consacrat dreptul de opțiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluționarea pretențiilor sale civile pe calea acțiunii civile promovate la o instanță civilă și promovarea unei acțiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege. Ambele posibilități juridice conferă părții vătămate posibilitatea de a acționa în justiție în mod direct asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Prin urmare, deși dispozițiile Legii nr. 213/2015 și ale Legii nr. 503/2004 operează în aparență cu noțiuni autonome, acestea au același înțeles și întindere cu cele prevăzute de C. civ. și de Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările din România. Noțiunile de persoană îndreptățită să primească despăgubiri sau de creanță de asigurare au fost analizate de instanța penală, care a stabilit că intimatul –reclamant este îndreptățit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, recurentul-pârât nu a fost parte în acel litigiu, însă dezlegările îi sunt opozabile și acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condițiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societății S.C. B. S.A., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015.

Așa fiind, în temeiul obligației de garanție legală pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă și cu atât mai mult a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice.

Într-adevăr, așa cum susține intimatul, plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat, sau asiguratului, în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., însă Spitalul Clinic de Urgență Elias este terța persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

Astfel, în mod corect judecătorul fondului a reținut că, de vreme ce prejudiciul suferit de reclamant a fost determinat de producerea riscului asigurat, rezultă că acesta are calitatea de creditor de asigurare, în cazul asigurării de răspundere civilă, neavând calitatea de creditor de asigurare doar persoana asigurată sau beneficiarul asigurării.

Înalta Curte reține ca fiind relevante și prevederile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, forma în vigoare la data producerii accidentului (20.10.2015), text potrivit căruia "Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane, precum și daune sănătății propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în toate drepturile și obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate și dobândesc calitatea procesuală a acestora în toate procesele și cererile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de faza de judecată."

Prin urmare, față de cele stabilite prin sentința penala nr. 648/24.10.2018 a Judecătoriei Sectorului 1 definitivă prin decizia penală nr. 136/05.02.2019 a Curții de Apel București, secția a I Penală, instanța de fond în mod corect a constatat că efectuarea de reclamant a cheltuielilor de spitalizare în cuantum de 6258,67 RON a fost cauzată de vătămarea corporală produsă victimei accidentului rutier din culpa conducătorului autoturismului asigurat RCA la B. S.A., astfel că, producerea riscului asigurat, respectiv producerea unui accident rutier, a fost cauza determinată în efectuarea de către partea reclamantă a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului rutier.

Așadar, această creanță litigioasă îndeplinește condiția de a reprezenta o creanță de asigurare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul recurentului – pârât Fondul de Garantare al Asiguraților de a aproba cererea de plată nr. x/2019 în sumă de 6258,67 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare, este nelegal, astfel că hotărârea instanței de fond care a sancționat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

Ca atare, toate criticile recurentului sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

În ceea ce privește soluția de obligare directă a intimatului – pârât la plata sumei de bani cu titlu de despăgubire, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 instituie un contencios administrativ de plină jurisdicție, în care instanța de contencios administrativ poate impune autorității publice să înlăture vătămarea produsă reclamantului printr-un act administrativ nelegal și să recunoască pretenția dedusă judecății. În cauza de față, certitudinea și intinderea despăgubirii au fost stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, de natură să restrângă marja de apreciere pe care ar mai avea-o autoritatea publică în ipoteza unei reevaluări a cererii pe cale administrativă.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 305 din 22 mai 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 mai 2022.