ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1009/2022

Ședința publică din data de 22 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.09.2018 sub nr. dosar x/2018 reclamantul SPITALUL UNIVERSITAR DE URGENȚĂ ELIAS în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 16360 din data de 13.08.2018, emisă de către FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, solicitând admiterea contestației și obligarea pârâtei la plata sumei de 10.234,68 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare acordate persoanei vătămate A..

Prin sentința civilă nr. 448 din 8 februarie 2019, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul SPITALUL UNIVERSITAR DE URGENȚĂ ELIAS, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR; a anulat decizia nr. 16360/13.08.2018 emisă de pârât și l-a obligat să emită o nouă decizie prin care să dispună plata sumei de 10.234,68 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, criticând-o pentru motive de nelegalitate, circumscrise, în drept, dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

A invocat pârâtul faptul că instanța de fond a soluționat cauza cu aplicarea greșita a dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea 503/2004, art. 4 alin. (1) lit. a) si b) din Legea 213/2015 și art. 313 alin. (1) din Legea 95/2006.

A enunțat recurentul prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 referitoare la creditorii de asigurare și a arătat că, atât Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare, prin art. 3 alin. (1) lit. c), cât și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, definesc creanța de asigurare ca fiind creanța creditorului de asigurare rezultată dintr-un contract de asigurare.

Textul reprezintă transpunerea Directivei 2001/17/CE privind reorganizarea și lichidarea societăților de asigurări, preluată în legislația națională, care definește "creanța de asigurare" ca fiind orice sumă care este datorată de către societatea de asigurare unor asigurați, titulari de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva societății de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută de Directiva 2002/83/EC din activitatea de asigurare directă, inclusiv sume rezervate pentru persoanele menționate, când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Primele datorate de către societatea de asigurare rezultate din neîncheierea sau anularea acestor contracte sau operațiuni în conformitate cu legea aplicabilă pentru astfel de contracte sau operațiuni, înaintea deschiderii procedurilor de lichidare, se consideră, de asemenea, ca fiind creanțe de asigurare. Acest text a fost preluat și în noua Directivă care a abrogat Directiva 2001/17/CE, respectiv Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind accesul la activitatea și desfășurarea activității de asigurare și de reasigurare.

Consideră recurentul că definițiile creanței de asigurare cuprinse la art. 3 alin. (1) lit. i) și ulterior în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și ale creditorilor de asigurare prevăzute de art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 și, ulterior, prin art. 4 alin. (1) lit. b) punctele (i), (ii) și (iii) din Legea nr. 213/2015, nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun între asigurați sau beneficiarii asiguraților și asigurători, ci, numai în raporturile cu Fondul, legiuitorul dorind să facă o distincție clară între creanțele pe care FGA le achită potențialilor creditori de asigurare și celelalte creanțe ale asigurătorului falit, Fondul neachitând indemnizații de asigurare, ci creanțe de asigurare.

În speță, apreciază că spitalul nu deține o creanță de asigurare în raport cu Fondul și nu este creditor de asigurare în temeiul dispozițiilor Legii nr. 213/2015, întrucât pretinsa creanță nu rezultă dintr-un raport de asigurare și nici nu este beneficiar al asigurării, creanța de asigurare în discuție rezultând numai în baza unei polițe de asigurare de răspundere civilă.

Unitatea medicală nu se încadrează în categoria persoanelor îndrituite să solicite direct despăgubiri de la asigurător, nefiind o persoană păgubită prin vătămare corporală/deces/avariere sau distrugere de bunuri. Cheltuielile de spitalizare nu reprezintă un prejudiciu direct cauzat prin accidentul de circulație, între fapta conducătorului auto și prejudiciu neexistând o relație cauzală directă. Creanța pretinsă de reclamant este consecința acordării asistenței medicale către persoana vătămată în baza contractului de asigurare de sănătate încheiat cu aceasta, iar nu urmarea directă a accidentului rutier, spitalul fiind un furnizor de servicii medicale.

Recurentul-pârât susține că unitățile medicale nu pot acționa direct împotriva asigurătorului, ci se constituie părți vătămate în cauzele penale, acționând împotriva vinovatului de producerea accidentului (asiguratul RCA), conform art. 320 din Legea nr. 95/2006. Solicită a fi avută în vedere, în acest sens, Decizia nr. 22 din 20.11.2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006.

Mai arată recurentul că plata despăgubirii se face în mod direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat și asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., și în niciun caz unității medicale.

În speță, în aplicarea acestui text de lege, autorul vătămării este cel care poate fi chemat în judecată, pe cale civilă, pentru suportarea cheltuielilor de spitalizare și tratament medical de care a beneficiat persoana vătămată. Autorul vătămării este asiguratul RCA, care, dacă dovedește plata despăgubirii, va putea solicita suma cuvenită din disponibilitățile FGA, conform art. 11-18 din Legea nr. 213/2015 și art. 2226 alin. (3) C. civ.. Contractul de asigurare RCA acoperă cheltuielile prilejuite de accident, cu excepția celor care sunt suportate din fondurile de asigurări sociale, a căror plată se face conform art. 2226 alin. (3) C. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimatul-reclamant Spitalul Universitar de Urgență Elias a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin criticile formulate în recurs, recurentul - pârât a susținut, în esență, că instanța de fond a interpretat/aplicat greșit dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015, cât privește calitatea de creditor de asigurare a unității spitalicești.

Pentru a răspunde acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanțele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de garantare, precum și primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului", iar art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare" (norme care transpun în dreptul național prevederile a Directivei 2009/138/CE).

Cât privește categoria creditorilor de asigurări, dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015 stabilesc că în această categorie se include și persoana păgubită, respectiv persoana îndreptățită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Înalta Curte constată că, prin sentința penală nr. 43 din 15.02.2018, pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia penală nr. 613/A/24.04.2014 a Curții de Apel București, a fost recunoscută calitatea procesuală a Spitalului Universitar de Urgență Elias în raportul juridic de dezdăunare decurgând din angajarea de cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate A., ca urmare a săvârșirii unui accident de circulație de către numitul B., asigurat de răspundere civilă la S.C. C. S.A., constatându-se că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat – 10.234,68 RON, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi.

Prin urmare, producerea riscului asigurat, respectiv a accidentului rutier amintit, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare pentru îngrijirea persoanei vătămate, instanța învestită cu soluționarea litigiului decurgând din acest accident valorizând, în acțiunea civilă exercitată de Spitalul Universitar de Urgență Elias, pretențiile acestuia în cuantum de 10.234,68 RON, în contradictoriu cu asigurătorul persoanei vinovate de producere a accidentului.

În acord cu considerentele instanței penale și contrar susținerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că Spitalul Universitar de Urgență Elias are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2005, în acest temei deținând o creanță de asigurare și fiind parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraților.

Pentru a stabili dacă reclamantul este creditor de asigurare, iar creanța invocată de acesta este o creanță de asigurare, trebuie avută în vedere cauza efectuării cheltuielilor de spitalizare ce fac obiectul cererii de plată adresate FGA. Or, despăgubirea solicitată prin cererea de plată reprezintă un prejudiciu pe care reclamantul l-a suportat ca urmare a producerii riscului asigurat (accidentul auto) și a cărui reparare cădea în sarcina asigurătorului falit, conform deciziei definitive a instanței penale. În temeiul obligației de garanție legală, în cazul falimentului unui asigurător, pentru plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate în condițiile legii, recurentul Fondul de Garantare a Asiguraților are obligația plății despăgubirilor stabilite pe cale judiciară, principiul securității juridice opunându-se a mai pune în discuție, în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligații legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanță de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanță judecătorească cu exigențele procesuale specifice.

Înalta Curte mai reține că, deși recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților nu a fost parte în litigiul penal, dezlegările instanței îi sunt opozabile și acestuia, în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului, în cazul falimentului asigurătorului C., în baza art. 2 din Legea nr. 213/2015. De asemenea, hotărârea pronunțată de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la interpretarea prevederilor art. 320 din Legea nr. 95/2006, invocată de către recurentul-pârât, nu este relevantă în cauză, decizia nr. 22/2017 dezlegând o problemă de drept diferită de cea care constituie esența raportului juridic litigios de față. Astfel, prin recursul în interesul legii s-a stabilit că FGA nu este parte responsabilă civilmente în procesul penal. În cauza de față, plata despăgubirii nu are la bază o astfel de calitate a FGA, ci dreptul unităților spitalicești de a-și vedea satisfăcute creanțele în baza calității de creditori de asigurări.

Recurentul-pârât a mai susținut că plata despăgubirii nu se poate face către unitatea medicală, ci, în conformitate cu art. 2226 din C. civ., se realizează în mod direct către terța persoană prejudiciată, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat sau către asigurat, în cazul în care acesta dovedește că a despăgubit terța persoană prejudiciată. Însă, acest argument al recurentului pornește de la ipoteza inexactă că unitatea medicală nu are calitatea de terță persoană păgubită, contrar celor anterior reținute de instanța de recurs, care a constatat că reclamantul este persoana prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate ca urmare a faptei ilicite, care reprezintă un risc asigurat, nu a fost făcută.

Prin urmare, Înalta Curte constată că refuzul pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraților de a aproba cererea de plată formulată de reclamant pentru suma de 10.234,68 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare, este nelegal, astfel încât hotărârea instanței de fond este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente cauzei, creanța pretinsă de reclamant fiind o creanță de asigurare, iar acesta având calitatea de creditor de asigurare.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod, Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile din 448/2019 din 8 februarie 2019 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 februarie 2022.