ÎCCJ, decizie (scj.ro #201021)

Acțiune în despăgubiri și în încetarea practicilor anticoncurențiale constând în recrutarea și angajarea personalului unei societăți concurente. Condiții de admisibilitate și efecte în raport cu dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acțiune în încetarea practicilor de concurență neloială

acțiune în răspundere civilă delictuală

cheltuieli de judecată

critici de netemeinicie

neîncadrarea motivelor în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă

nulitatea recursului

Legea nr. 11/1991, art. 2 alin. (2) lit. c)

O.G. nr. 12/2014

C. proc. civ., art. 451 alin. (2), art. 452, art. 489 alin. (2)

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991, în forma modificată prin O.G. nr. 12/2014, „sunt interzise practicile de concurență neloială, după cum urmează:(...) c) orice alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață.”

Angajarea unor persoane care au avut contracte de muncă încheiate cu o societate concurentă nu constituie, de plano, o practică concurențială neloială, ci numai dacă acțiunea de recrutare a forței de muncă se dovedește, în concret, în antiteză cu uzanțele cinstite și principiul bunei-credințe.

Astfel, acțiunile de recrutare întreprinse de o societate și angajarea salariaților unei alte societăți concurente, doar pentru că aceștia cunosc o anumită limbă străină, nu este o practică necinstită și de rea-credință, neputând fi calificate ca practici de concurență neloială, în condițiile în care nu s-a dovedit că prin ele s-a urmărit perturbarea activității acesteia.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1697 din 21 septembrie 2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/3/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

obligarea pârâtei la plata prejudiciului material în valoare de 553.408,12 RON pricinuit reclamantei ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) și (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991;

obligarea pârâtei la încetarea practicilor de concurență neloială, constând în faptele de recrutare și angajare a personalului reclamantei în scopul dezorganizării activității societății, fapte ce intră sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991;

obligarea pârâtei, pe cheltuiala acesteia, la publicarea hotărârii într-un

ziar de largă circulație în baza dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 11/1991;

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, în baza dispozițiilor art. 451 și urm. din Noul Cod de procedură civilă.

În drept, a invocat dispozițiile art. 1, art. 2 și art. 7 din Legea nr. 11/1991.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția inadmisibilității, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 2793 din 2 octombrie 2019, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins cererea, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâtă.

Î

mpotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1124/A din 15 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2793 din 2 octombrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/3/2017.

Împotriva deciziei civile nr. 1124/A din 15 septembrie 2020, pronunțate de

Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă

, atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâta B. S.R.L. au formulat cereri de recurs.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea cererii de recurs, se susține, în esență, că atât instanța de fond, cât și cea de apel au analizat doar îndeplinirea primei condiții a răspunderii civile delictuale, respectiv aceea a existenței unei fapte ilicite, Curtea de Apel București aplicând și interpretând în mod eronat dispozițiile Legii nr. 11/1991, precum și pe cele ale art. 1349 și urm. din Noul Cod civil în analiza îndeplinirii acestei condiții.

Pornind de la dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 11/1991, art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991, art. 14 alin. (1) C. civ., pe care le enunță, recurenta-reclamantă apreciază că, prin hotărârea atacată, instanța de apel a stabilit condiții pe care Legea nr. 11/1991 nu le prevede.

Condițiile cerute de Legea nr. 11/1991, arată recurenta, sunt ca faptele săvârșite să contravină uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe și să producă sau să poată produce pagube oricăror participanți la piață.

Or, nicăieri în Legea nr. 11/1991 nu se face referire la condiția de a se dovedi că scopul principal al acțiunilor, cu atât mai puțin unicul scop, a fost destabilizarea concurentului. Așa cum se poate observa, destabilizarea ar putea fi eventual un efect al faptelor, ceea ce în cazul de față s-a și întâmplat, însă nici măcar aceasta nu este o condiție legală, prevederile Legii nr. 11/1991 vorbind de fapte care produc sau pot produce pagube participanților la piață.

Raportat la speța de față, susține recurenta, faptul că B. a beneficiat în realitate de serviciile angajaților preluați abuziv de la A. S.R.L. nu exclude îndeplinirea condițiilor legale pentru a fi în prezența unei fapte de concurență neloială.

În strictă corelație cu interpretarea greșită a textelor de lege aplicabile în cauză, instanța de apel a impus societății reclamante probarea unor aspecte care depășesc cadrul legal.

Urmare a impunerii artificiale a unor condiții legale inexistente, instanța a apreciat că, pentru a dovedi o faptă de concurență neloială, în cauză ar fi trebuit să se probeze că activitățile de recrutare ale intimatei ar fi vizat doar angajații A.

Nimeni nu a contestat faptul că intimata a inițiat campania de recrutare pentru că avea nevoie de angajați cu anumite cunoștințe specifice, respectiv vorbitori de limba italiană și cu experiență în call-center, fiind firesc că aceasta nu s-a bazat doar pe recrutarea angajaților A.

Ceea ce s-a reclamat în cauză este că, aflată sub presiunea timpului pentru a recruta un număr mare de angajați într-o perioadă scurtă, intimata a recurs, în raport cu A., la practici contrare uzanțelor cinstite, cunoscând că recurenta avea angajați deja pregătiți pentru activitatea de call-center și vorbitori de limba italiană, criterii cu importanță deosebită în contextul derulării proiectului de către B.

Societatea recurentă nu era ținută să demonstreze că, după preluarea celor 12 angajați, intimata nu ar fi desfășurat activitate de call-center și că nu i-ar fi folosit pe cei 12 angajați. Principalul motiv pentru care orice comerciant ar recurge la deturnarea clientelei, captarea de angajați, sustragerea de secrete comerciale, este pentru a profita de ele în propria sa activitate, cu consecința, evident, a vătămării concurentului.

Astfel, o altă consecință a interpretării greșite a prevederilor legale aplicabile este aceea că probele care au fost administrate în cauză au fost analizate exclusiv prin prisma îndeplinirii unor condiții care nu sunt prevăzute de lege.

De asemenea, consideră că, deși instanța de apel a reținut în mod corect că A. și B. sunt concurente direct pe piața serviciilor de call-center, precum și faptul că aceasta din urmă a încheiat contracte individuale de muncă cu 12 dintre angajații A., în mod eronat a apreciat că angajarea salariaților unei alte societăți doar pentru că aceștia cunosc o anumită limbă străină nu este practică necinstită și de rea-credință.

Un alt element pe care instanța de apel îl scoate din sfera analizei existenței faptelor de concurență neloială este acela referitor la avantajele oferite de B. angajaților A. pentru transmiterea de informații legate de alți colegi din cadrul societății-reclamante.

Deși instanța reține că din e-mailurile existente la dosarul cauzei reiese că a fost purtată corespondență între angajați ai A. și intimată, fiind transmise astfel CV-uri către B., aceasta apreciază însă că nu se poate reține că ar fi fost pretinse astfel de informații exprese despre alți angajați ai A.

Contrar acestor considerente ale instanței de apel, instanța de recurs urmează a observa că din corespondența referită reiese în mod evident că dna. C. colabora direct cu angajați A. pentru primirea de CV-uri de la angajați ai acesteia. Cu titlu de exemplu, în e-mailul din data de 02.09.2016, D. deținea inclusiv informații cu privire la contextul recrutărilor, pe care nu le-ar fi putut afla decât de la reprezentanții intimatei.

Cât privește declarațiile martorilor, în mod eronat nici din acestea instanța de apel nu a extras informațiile esențiale, ajungând astfel la o calificare greșită a faptelor B., atât timp cât intimata a recunoscut faptul că în cadrul campaniei de recrutare a vizat și a contactat în mod direct angajații A.

Conchizând, susține că acțiunile intimatei nu pot fi calificate decât ca practici de concurență neloială în sensul Legii nr. 11/1991, aceasta folosind mijloace necinstite în vederea angajării și recrutării personalului, vizând în mod direct angajarea salariaților A., acest comportament al B. ducând la destabilizarea activității societății recurente, fiind evident că analiza făcută de instanța de apel este una nelegală.

În opinia recurentei, sunt îndeplinite și celelalte condiții ale atragerii răspunderii delictuale a B., prejudiciul produs este cert, există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită a intimatei și prejudiciul cauzat reclamantei.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a criticat decizia atacată pentru nelegalitate în raport cu soluția de respingere a cheltuielilor de judecată solicitate de către aceasta.

În argumentarea cererii de recurs, a arătat, în esență, că a solicitat cheltuielile de judecată atât prin intermediul întâmpinării formulate în dosarul nr. x/3/2017, cât și oral în ședința publică din 15 septembrie 2020, iar, pe de altă parte, că a făcut dovada cheltuielilor de judecată în condițiile prevăzute de art. 452 C. proc. civ.

Solicită a se constata că B. S.R.L. a făcut dovada cheltuielilor de judecată, constând în onorariul avocațial până la închiderea dezbaterilor, cheltuieli susținute și dovedite oral la termenul de judecată de către reprezentantul convențional al acesteia, cât și dovedite prin transmiterea documentelor prin intermediul e-mailului.

Totodată, apreciază ca fiind solicitate în mod justificat cheltuieli de judecată, avocații societății pârâte îndeplinind toate obligațiile asumate prin contractul de asistență juridică, prin redactarea tuturor actelor necesare în vederea susținerii apelului, precum și prin susținerea acestuia la termenul acordat în cauză.

Solicită admiterea recursului, având în vedere că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 452 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, și acordarea cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă E. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâtă, motivat de faptul că B. S.R.L. nu a precizat expres care este temeiul de drept al cererii de recurs.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 26.01.2022, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 18.05.2022, Înalta Curte a admis excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1124/A din 15 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă și a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă E. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, fiind stabilit termen pentru soluționarea cauzei în ședință publică.

Analizând recursul

declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L.

, Înalta Curte de Casație și Justiție reține inexistența motivelor de nelegalitate, pentru următoarele argumente:

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia.

Înalta Curte reține că din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Afirmațiile referitoare la dovedirea și întinderea cheltuielilor de judecată prin care se invocă nerespectarea dispozițiilor art. 452 C. proc. civ. nu pot face obiectul analizei în prezenta cale extraordinară de atac.

Art. 452 C. proc. civ. condiționează acordarea cheltuielilor de judecată de dovada existenței și întinderii lor, iar criticile recurentei-pârâte privind cheltuielile ocazionate de desfășurarea procesului, neacordate de către instanța de apel și cele care vizează cuantumul acestora sunt aspecte ce țin de netemeinicie și de apreciere a probelor administrate.

În acest sens a statuat instanța supremă prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, reținând că: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.”

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurenta-pârâtă nu și-a respectat obligația impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

Pentru aceste argumente, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementate de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să conducă la aplicarea art. 488 alin. (3) C. proc. civ., a anulat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1124/A din 15 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă E. S.R.L., Înalta Curte

reține că este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prin introducerea acțiunii în concurență neloială dedusă judecății, recurenta-reclamantă a susținut că a fost prejudiciată prin acte/fapte de concurență neloială săvârșite de către intimata-pârâtă B. S.R.L., comerciant concurent pe piața serviciilor de call-center, prin utilizarea unor practici necinstite.

Ca orice acțiune în răspundere civilă delictuală, acțiunea în concurență neloială presupune întrunirea cumulativă a următoarelor cerințe: fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Criticile recurentei privind greșita interpretare și aplicare a art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, de către instanța de prim control judiciar, au fost subsumate motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991, în forma modificată prin O.G. nr. 12 din 2014, aplicabilă în cauză, „

sunt interzise practicile de concurență neloială, după cum urmează:(...)

c) orice alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață.”

În privința pretenției întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 11/1991, repararea prejudiciului era condiționată de constatarea prealabilă a faptelor ilicite ce se includ în registrul concurenței neloiale, iar această cerință a fost constatată neîndeplinită.

Prin urmare, pentru a fi incidente dispozițiile legale evocate trebuie îndeplinite mai multe condiții cumulative, respectiv reclamanta trebuia să probeze existența unor practici comerciale din partea pârâtei ce contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe și aceste fapte să producă un prejudiciu reclamantei.

Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat și interpretat corect dispozițiile art. 2 alin. (2)  lit. c) din Legea nr. 11/1991, apreciind că acțiunile intimatei-pârâte de recrutare a personalului reclamantei nu prezintă caracteristicile unor practici concurențiale neloiale, contrar celor susținute de recurentă.

Critica recurentei, potrivit căreia instanța de apel ar fi adăugat o condiție suplimentară la textul de lege incident în cauză, respectiv aceea a destabilizării concurentului, ca urmare imediată a faptei ilicite, nu este fondată.

Existența unei destabilizări/perturbări a activității recurentei a fost avută în vedere de instanță prin raportare la circumstanțele particulare ale cauzei, în analiza îndeplinirii uneia dintre condițiile prescrise de lege pentru a fi angajată răspunderea pârâtei, în temeiul art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991, respectiv existența unei fapte ilicite, contrară uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe, iar nu ca o condiție legală de sine stătătoare.

Această analiză nu se realizează abstract, pentru că angajarea unor persoane care au avut contracte de muncă încheiate cu reclamanta nu constituie,

de plano

, o practică concurențială neloială, ci numai dacă acțiunea de recrutare a forței de muncă se dovedește, în concret, în antiteză cu uzanțele cinstite și principiul bunei-credințe.

Or, sub acest aspect, pe baza probelor administrate și a situației de fapt reținute în baza acestora, instanța de apel a apreciat că acțiunile de recrutare întreprinse de intimata-pârâtă nu pot fi calificate ca practici de concurență neloială, iar această apreciere a instanței s-a bazat, printre altele, și pe constatarea că nu s-a urmărit perturbarea activității reclamantei.

În acest sens, pornind de la faptul că cele două societăți sunt concurente pe piața serviciilor de call-center, instanțele de fond au apreciat, în mod concordant, că angajarea salariaților unei alte societăți doar pentru că aceștia cunosc o anumită limbă străină nu este o practică necinstită și de rea-credință.

Doctrina și jurisprudența au conturat acele fapte ce ar putea fi caracterizate ca reprezentând fapte de concurență neloială, cum ar fi: angajarea simultană a mai multor foști salariați a unei societăți concurente, având drept consecință dezorganizarea acelei societăți, demisia simultană și în mod necesar concertată al întregului personal a unei societăți, urmată de angajarea la o altă societate concurentă, crearea de către fostul angajat al unei societăți comerciale a unei societăți concurente și angajarea în noua societate a totalității salariaților primei societăți.

De asemenea, așa cum însăși recurenta arată, evocând aspecte reținute pe cale doctrinară, revine instanței rolul de a aprecia dacă procedeul considerat contrar uzanțelor cinstite, indiferent dacă legea se referă sau nu la el, întrunește sau nu caracterele unei fapte de concurență neloială, puterea de apreciere a instanței fiind foarte largă asupra acestui aspect.

În cauza de față, s-a apreciat că acțiunile părților se înscriu în cadrul normal al mediului concurențial, iar fluctuația personalului este caracteristică și altor societăți de profil, inclusiv recurentei, astfel că trecerea unor salariați de la recurenta-reclamantă la intimata-pârâtă nu reprezintă acte de concurență neloială, ci ține de mobilitatea forței de muncă și piața concurențială.

Tot în analiza circumstanțelor litigiului, s-a reținut că înseși actele recurentei fac dovada că ofertele și contraofertele de muncă, oferta unor salarii mai mari fac parte din propria activitate comercială și din rivalitatea inerentă pe piață. Atragerea unor angajați de care pârâtă avea nevoie, prin formularea unor oferte financiare atractive și fără a urmări destabilizarea/perturbarea activității unei societăți ori scoaterea din mediul de afaceri, nu este practică de concurență neloială.

Aceste constatări de fapt, pe fondul cauzei, întemeiate pe probele administrate, nu pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac a recursului, având în vedere rigorile legale ce se impun în judecata recursului, limitat la verificarea aspectelor de nelegalitate.

Recurenta reia, prin criticile aduse deciziei din apel, situația de fapt cu privire la interpretarea probatoriilor administrate în cauză, situație care a fost analizată în cadrul etapei devolutive anterioare și care nu mai poate face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Sub aspectul interpretării greșite a dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991, respectiv a îndeplinirii în cauză a tuturor cerințelor instituite cumulativ prin textul legal menționat, recurenta a criticat dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Prin aceste argumente, se solicită instanței de recurs să statueze asupra cauzei, judecând în fond, și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a normelor de drept material, deși dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care se întemeiază recursul, sunt de strictă interpretare.

Pentru toate considerentele expuse și constatând că prin recursul dedus judecății de recurenta-reclamantă E. S.R.L. nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., l-a respins, ca nefondat.