ÎCCJ, decizie (scj.ro #201012)

Opere muzicale. Spot publicitar difuzat în recepția unei clinici medicale. Înțelesul sintagmei „comunicare publică”. Lipsa caracterului lucrativ al comunicării

Cuprins pe materii: Dreptul proprietății intelectuale. Drepturi de autor și drepturi conexe

Index alfabetic: opere muzicale

comunicare publică

clinică medicală

avantaj economic

spot publicitar

Legea nr. 8/1996, art. 13 lit. f), art. 20

Așa cum reiese din jurisprudența

Curții de Justiție a Uniunii Europene, caracterul lucrativ privește realizarea comunicării publice a fonogramelor/videogramelor ca o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit, în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează standardul stabilimentului și, prin urmare, prețul solicitat. În acest caz, publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator și, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu „captat” în mod accidental (Hotărârea din 15 martie 2012,

Societ

à

Consortile Fonografici c. Marco del Corso, cauza C-135/10, Hotărârea din 07 decembrie 2006, SGAE, C-306/05, Hotărârea din 04 octombrie 2011, Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08

).

Astfel, prezența pacienților într-o clinică este subsumată scopului achiziționării unui serviciu medical - primirea unui diagnostic/rezultat medical/tratament la un raport calitate/preț cât mai avantajos, independent de difuzarea operelor muzicale în scop ambiental în recepție (spațiu de așteptare), care nu influențează standardul serviciilor medicale sau prețul acestora, ci crează un ambient plăcut pentru așteptare celor prezenți, deci o intenție indiferentă din punct de vedere al scopului economic, profitabil. Ca atare, nu se poate prezuma o creștere a clientelei și o sporire a atractivității clinicii pârâte în ochii pacienților, procurând în acest fel un avantaj concurențial datorită comunicării fonogramelor, în sensul art. 13 lit. f) și art. 20 din Legea nr. 8/1996, fără o dovadă efectivă a utilizării purtătoare de remunerații.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2377 din 6 decembrie 2022

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată la data de 3.12.2020 pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a civilă, reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor în contradictoriu cu pârâta A. S.R..L, a solicitat să se pronunțe o hotărâre prin care să fie obligată pârâta la:

- plata sumei de 743.466,00 lei la care se adaugă TVA, egală cu valoarea triplului remunerațiilor (drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiu, perioada și modalitățile menționate la capătul 1.1, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în:

În subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtei la plata:

a) sumei de 247.822,00 lei, la care se adaugă TVA, reprezentând valoarea remunerațiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spațiile, perioadele și modalitățile menționate la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale;

b) sumei de 626.865,56 lei reprezentând penalități de întârziere calculate pana la data de 11.11.2020 pentru întârzierea plații remunerațiilor specificate la litera a) a capătului subsidiar capătului 1 al prezentei cereri de chemare in judecata;

c) la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 11.11.2020 și până la data plății efective a sumei de 247.822,00 lei.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București:

Prin sentința civilă nr. 240 din 17.02.2021, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București:

Prin decizia civilă nr. 200A din 10.02.2022, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamanta împotriva sentinței civile nr. 240/2021, pronunțate de Tribunalul București, Secția a III-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 200A/2022, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, invocând incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

În motivarea căii de atac, cu referire la istoricul litigiului dedus judecății, în ceea ce privește nelegalitatea hotărârii atacate, a invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 13 lit. f) art. 15 (actual 20) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, art. 44 alin. (1) din Constituția României, art. 11 bis din Convenția de la Berna, ratificată de România prin Legea nr. 77/1998, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul protocol adițional la aceasta, art. 413 alin. (2) din Codul de procedură civilă, cele ale Hotărârii arbitrale publicate prin Decizia ORDA nr. 266/2011, și art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

Din această perspectivă, a susținut că instanța de apel a aplicat direct și cu prioritate alin. (1) al art. 3 din Directiva 2001/29, în detrimentul legii naționale, dând prin analogie o interpretare proprie noțiunii de comunicare publică prevăzută de acest text al Directivei, prin invocarea unor similitudini cu speța din cauza C-135/10, care privește noțiunea de comunicare publică prevăzută de alin. (2) al art. 8 din Directiva 92/100.

Astfel, a apreciat că hotărârea este nelegală, întrucât dispozițiile Directivei nu pot fi invocate pe orizontală, în litigiile dintre persoanele de drept privat, acestea din urmă putând invoca directiva numai pe verticală împotriva statului și numai dacă dispozițiile unei directive sunt clare, precise și necondiționate și doar în cazul lipsei transpunerii sau în cazul unei transpuneri incorecte.

A precizat că invocabilitatea directă a directivei pe verticală se întemeiază pe imposibilitatea statelor de a opune persoanelor de drept privat propria neîndeplinire a obligațiilor care le revin în temeiul acestei directive, iar absența invocabilității directe a directivei pe orizontală se explică prin faptul că aceasta generează obligații doar în sarcina statelor, neputând să genereze prin ea însăși obligații pentru o persoană de drept privat.

În acest sens, a invocat jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza 8/81) potrivit căreia, chiar și în cazul invocării directivei pe verticală, este necesar ca dispozițiile din directiva invocate să apară ca fiind, din punctul de vedere al conținutului lor, necondiționale și suficient de precise, caz în care persoanele de drept privat sunt îndreptățite să le invoce împotriva statului, fie atunci când acesta nu transpune în termen directiva în dreptul național, fie atunci când acesta nu o transpune corect.

Distinct de imposibilitatea invocărilor lor pe orizontală, a susținut că nici dispozițiile alin. (1) al art. 3 din Directiva 2001/29 nu pot fi reținute ca fiind unele necondiționate și suficient de precise, din care ar rezulta sensul dat acestora de instanța de apel cât timp a recurs la interpretarea proprie bazată pe analogie și pe similitudini, contrar celei date de legea națională care transpune directiva.

Cu trimitere la paragraful 74 din considerentele hotărârii din cauza C-135-2010, a arătat că instanța de apel a considerat în mod nelegal că noțiunea de comunicare publică din dispozițiile alin. (1) al art. 3 din Directiva 2001/29 este echivalentă celei din dispozițiile alin. (2) al art. 8 din Directiva 92/100.

Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat în mod nelegal că nu pot fi primite apărările UCMR-ADA pentru că cele două directive menționate ar reglementa într-o maniera cvasiidentică dreptul de autoriza și de a interzice, atât în cazul dreptului de autor, cât și în cazul drepturilor conexe de producător de fonograme și de artist interpret, însă nu poate fi legală o hotărâre pe care instanța națională o întemeiază pe o aproximare a dispozițiilor unei directive.

În contradicție cu cele reținute în hotărârea recurată, alin. (2) al art. 8 din Directiva 92/100 nu recunoaște și nu reglementează un drept conex de a autoriza și de a interzice care să revină producătorilor și artiștilor interpreți, ci doar o compensare, o remunerare echitabilă, care să compenseze lipsa acestui drept în situația reglementată de acea dispoziție; această distincție este făcută în mod expres și de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, distincție pe care instanța de apel a încălcat-o.

Diferențierea majoră este arată în mod expres de Curte în paragraful 75 al hotărârii sale atunci când reține că autorii dispun, în temeiul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, de un drept cu caracter preventiv, care le permite să se interpună între eventualii utilizatori ai operelor lor și comunicarea publică pe care acești utilizatori ar putea urmări să o efectueze, în scopul de a o interzice, în schimb, artiștii interpreți sau executanții și producătorii de fonograme beneficiază, în temeiul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, de un drept cu caracter compensator care nu poate fi exercitat înainte ca o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme să fi fost deja utilizată pentru o comunicare publică de către un utilizator.

A invocat faptul că instanța națională nu are competența de a interpreta normele cuprinse în directivele europene, ci poate doar să le aplice pe verticală atunci când normele acesteia sunt necondiționate și suficient de precise.

Or, în speță, operează o veritabilă interpretare pe care instanța de apel a dat-o alin. (1) al art. 3 din Directiva 2001/29 și nu a unei simple aplicări a acestei norme, în condițiile în care pentru aplicarea acesteia instanțele au apelat la analogie și similitudini, context în care a invocat și încălcarea art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), care conferă Curții de Justiție a Uniunii Europene competenta exclusivă de a se pronunța, cu titlu preliminar, cu privire interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

În mod nelegal, instanța a reținut că o utilizare a operelor muzicale precum cea în litigiu nu ar reprezenta un act de comunicare publică pentru că i-ar lipsi caracterul lucrativ, concluzie care ar decurge din similitudinea cu speța din cauza C-135/10.

Potrivit art. 15 (actual 20) din Legea nr. 8/1996, se consideră comunicare publică orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia.

Așadar, noțiunea de comunicare publică trebuie interpretată prin antiteza cu cea de familie și de cunoștințe ale acesteia, așa ca cum rezultă din art 35 [actual 37) din aceeași lege, făcând trimitere și la definiția noțiunii de comunicare publică din glosarul OMPI, însă în speță în cele peste 100 de spații în care pârâta prestează servicii recepție precum și în fiecare dintre acestea prezența concomitentă sau succesivă a unui număr foarte mare de persoane, care exced cercului normal al aceleași familii, nu pot fi considerate un astfel de grup privat.

Sub aspectul caracterului lucrativ, instanța de apel nu a analizat și deosebirile dintre această speță și cea din cauza C-135/10, limitându-se în a reține ca singură similitudine noțiunea generică de cabinet medical, care nu este suficientă pentru a ajunge la o concluzie similară.

A învederat ca primă deosebire existența dreptului autorilor de a autoriza și de a se opune actului de comunicare publică, drept care nu există în cazul producătorilor de fonograme prevăzut de alin. (3) al art. 8 din Directiva 92/100, incidentă în speța din cauza C-135/10.

O a doua deosebire constă în faptul că în acea speță difuzarea fonogramelor se realiză în cabinetul individual al medicului stomatolog în timp ce în cauză muzica este comunicată public într-un spațiu în care se prestează servicii pentru mai multe cabinete de analize medicale.

O a treia deosebire constă în faptul că în cauza C-135/10 difuzarea fonogramelor era realizată într-un singur spațiu, în cabinetul stomatologic, pe când în speța de față muzica este comunicată public într-o rețea de peste 100 de spații de recepție, fiecare prestând servicii pentru mai multe cabinete de analize medicale; în speță, a invocat comunicarea publică în spațiile în care se prestează servicii de recepție și nu în interiorul cabinetelor în care sunt realizate analizele medicale.

O a patra deosebire constă în aceea că în timp ce difuzarea fonogramelor în speța din cauza C-135/10 privea un număr restrâns de persoane, în cazul de față comunicarea publică privește un număr nedeterminat de potențiali destinatari, atât cei care au acces în paralel la aceeași operă, cât cei care au acces în mod succesiv la operă în cele peste 100 de spații în care sunt presate serviciile de recepție.

Așadar, spre deosebire de speța din cauza C-135/10, în prezenta cauză nu există o situație similară în ceea ce privește potențiali destinatari, numărul de persoane care au acces la prestările de servicii, cercul persoanelor care au acces la opere în mod concomitent sau succesiv nefiind unul foarte limitat, așa cum a fost cazul cabinetului stomatologic.

În cauză, este vorba de o rețea de spații în care sunt prestate servicii de recepție, iar în concurența dintre rețele de centre de analize medicale prestarea serviciilor de recepție, printre care și cele referitoare la ambianța din zona de recepție și de așteptare, pot fi de natură să îl facă pe prestator să se aștepte în mod rezonabil la o creștere a calității generale a serviciilor sale, cu impact asupra clientelei.

Nu în ultimul rând, hotărârea arbitrală invocată în apel se bucură de puterea lucrului judecat în sensul că și în cabinetele medicale pot avea loc acte de comunicare publică a operelor muzicale astfel ca simpla similitudine cu speța din cauza C 135/10 constând în caracterul medical al cabinetului nu poate exclude existența unui act de comunicare publică a operelor muzicale.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea  excepției inadmisibilității recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate, ca temeinică și legală, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C.proc.civ.

În susținerea excepției inadmisibilității recursului, pe care apărătorul intimatei-pârâte a calificat-o în ședință publică ca fiind cea a nulității căii de atac, a arătat că incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. nu a fost în niciun fel argumentată de recurentă, respectiv nu au fost indicate prevederile legale de ordine publică ce ar fi fost nesocotite la pronunțarea deciziei atacate.

Astfel, referirea la dispozițiile art. 13 lit. f) și art. 15 (actual 20) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe sau la dispozițiile art. 44 din Constituție, precum și la celelalte texte de lege enumerate în motivele de recurs este pur formală, atâta vreme cât recurenta nu a arătat în mod concret în ce a constat pretinsa încalcare a acestor norme, aceasta urmărind să repună în discuție raționamentul ce a fundamentat respingerea apelului sau susținerile din acțiunea introductivă și din apel. Practic, criticile recurentei nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, ci chestiuni de fapt, abordare ce excede cadrului unei cereri de recurs.

Pe fondul recursului, sub un prim aspect, a precizat că este nefondată susținerea similară criticilor din apel la adresa hotărârii primei instanțe relativ la motivarea străină de natura cauzei, indicând că instanța de apel se raportează la fonograme, iar nu la opere muzicale protejate, în condițiile în care instanța de apel a expus raționamentului juridic pe care soluția se fundamentează la prestații artistice din domeniul audiovizual, apreciind ca fiind esențială în cauză incompatibilitatea dintre specificul activității clinicii (efectuarea de analize medicale de laborator) și procurarea unui avantaj economic, respectiv sporirea clientelei prin difuzarea de opere muzicale protejate.

A arătat că raportarea la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene are în vedere analiza făcută de instanța europeană în cauza C-135/10 - Società Consortile Fonografici (SCF) cu privire la sensul noțiunii de comunicare publică, indiferent de obiectul comunicării - opere muzicale protejate sau fonograme ce implică o apreciere individualizată pentru care trebuie să se țină cont de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente.

Printre aceste criterii se numără, în primul rând, rolul indispensabil al utilizatorului, care efectuează un act de comunicare atunci când intervine, pe deplin conștient de consecințele comportamentului sau, pentru a oferi clienților sar accesul la o opera protejată, comportament care nu a fost dovedit în speța de față.

În al doilea rând, Curtea a menționat anumite elemente inerente noțiunii de public, adică „publicul” trebuie să fie constituit dintr-un număr nedeterminat de potențiali destinatari și dintr-un număr destul de important de persoane.

Un alt criteriu relevant este caracterul lucrativ al unei comunicări publice, adică publicul care face obiectul comunicării este vizat de utilizator și, în plus, receptiv la comunicarea acestuia, iar nu captat în mod accidental, astfel că o astfel de difuzare nu conferă organismului de gestiune colectivă dreptul de a percepe o remunerație.

Aceste criterii de individualizare a noțiunii de comunicare publica sunt în egală măsură valabile în speța de față, cum corect a decelat instanța de apel.

Prin urmare, nu pot fi considerate pertinente susținerile apelantei referitoare la considerente străine de natura cauzei.

La fel de lipsite de substanță sunt și susținerile recurentei grefate pe greșita aplicare a legii, respectiv a art. 44 din Constituția României sau a art. 13 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Invocarea acestor texte de lege nu dispensează recurenta de sarcina probei difuzării în spațiile deținute de intimată a unor opere muzicale ce fac parte din repertoriul protejat al acesteia, or, o asemenea dovadă nu s-a făcut la fondul cauzei și nici în apel.

II.3.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Printr-o primă critică dedusă judecății recursului ce reclamă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a reproșat instanței de apel aplicarea cu prioritate a art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/09 în detrimentul legii naționale, dând prin analogie o interpretare proprie noțiunii de comunicare, contrară celei date de legea națională care transpune directiva, prin invocarea unor similitudini cu speța din cauza C-135/10, care privește noțiunea de comunicare publică prevăzută de art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100.

Or, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, cerința legală pentru aplicare directă a Directivei impune ca dispozițiile din directiva evocată să apară ca fiind, din punctul de vedere al conținutului lor, necondiționate și suficient de precise, caz în care persoanele de drept privat sunt îndreptățite să le invoce împotriva statului, fie atunci când acesta nu transpune în termen directiva în dreptul național, fie atunci când acesta nu o transpune corect.

Contrar considerentelor pe care se fundamentează hotărârea pronunțată în cauza C-135/10 (paragraful 74), instanța de apel a apreciat în mod nelegal că noțiunea de comunicare publică din dispozițiile art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/09 este echivalentă celei din dispozițiile art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, în sensul în care ar reglementa într-o manieră cvasiidentică dreptul de a autoriza și de a interzice atât în cazul dreptului de autor, cât și în cazul drepturilor conexe de producător de fonograme și de artist interpret, însă diferențierea majoră este arată în mod expres în paragraful 75 al hotărârii menționate atunci când reține că autorii dispun, în temeiul art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/09, de un drept preventiv care le permite să se interpună între eventualii utilizatori ai operelor lor și comunicarea public pe care acești utilizatori ar putea urmări să o efectueze, în scopul de a o interzice. În schimb, artiștii interpreți sau executanți și producării de fonograme beneficiază, în temeiul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, de un drept cu caracter compensator care nu poate fi exercitat înainte ca o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme să fi fost deja utilizată pentru o comunicare publică de către un untilizator.

Așadar, potrivit recurentei-reclamante, instanța națională nu are competența de a interpreta normele cuprinse în directivele europene, ci doar să le aplice pe verticală atunci când acestea sunt necondiționate și suficient de precise, împrejurare ce relevă încălcarea art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), care conferă Curții de Justiție a Uniunii Europene competența exclusivă de a se pronunța, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Critica astfel formulată este nefondată.

Obligația ce revine instanței naționale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene a fost consacrată prin Hotărârea din Cauza C-14/83,

Von Colson and Kamann v. Land Nordrhein-Westfalen

pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și menționată constant în jurisprudența Curții, care a evidențiat sub acest aspect îndatorirea statelor membre, care rezultă dintr‑o directivă, de a atinge rezultatul prevăzut de aceasta, precum și de a lua toate măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura îndeplinirea acestei obligații, care se impun tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților jurisdicționale, în cadrul competențelor acestora. Rezultă de aici că, prin aplicarea dreptului național și în special a dispozițiilor unei legi naționale special adoptate în vederea aplicării unei directive, instanța națională este obligată să interpreteze dreptul său național în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta.

Această obligație de interpretare conformă a dreptului național este inerentă sistemului Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene, în măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate (a se vedea Hotărârea din 5 octombrie 2004,

Pfeiffer și alții

, C‑397/01-C‑403/01, parag. 114, Hotărârea din 23 aprilie 2009,

Angelidaki și alții

, C‑378/07-C‑380/07, parag. 197 și 198, precum și Hotărârea din 19 ianuarie 2010,

Kücükdeveci,

C‑555/07, parag. 48).

Așadar, interpretarea dată normelor din dreptul Uniunii Europene este obligatorie pentru instanțele naționale în litigii care presupun aplicarea directă a acelor norme ori, după caz, aplicarea dispozițiilor din legea națională ce transpun un act din Dreptul Uniunii Europene, în situațiile în care se impune armonizarea normelor dintr-o anumită materie la nivelul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.

Din această perspectivă, în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în respectarea principiului aplicării prioritare a dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) din Constituția României, instanța de apel a apreciat în mod autonom, din perspectiva criteriilor legale (art. 20 din Legea nr. 8/1996, modificată), dacă situația de fapt dedusă judecății se circumscrie noțiunii de „comunicare publică” ceea ce relevă îndeplinirea corespunzătoare a obligației instanței naționale de asigurare a efectului deplin al

dreptului Uniunii Europene prin interpretarea legii naționale și,

în special, a dispozițiilor legale ce transpun o directivă, în lumina textului și a finalității directivei

.

Din jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene privind noțiunea de „comunicare publică” rezultă că revine instanței naționale aprecierea

globală a situației concrete și a compatibilității acesteia cu dezlegările de drept regăsite în jurisprudența Curții, ținându-se seama

de mai multe criterii complementare, neautonome și interdependente, care trebuie aplicate atât în mod individual, cât și în interacțiune unele cu celelalte.

Așadar, faptul că hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene se raportează la contexte diferite în care s-a produs analiza noțiunii de „comunicare publică”

,

nu

împiedică instanța națională să aplice criteriile stabilite în jurisprudența europeană, prin dezlegările de principiu date în interpretarea directivei. Dimpotrivă, atare operațiune relevă obligația instanței naționale de a interpreta legea națională prin prisma directivei.

Este real că instanța de apel a făcut referire la hotărârea Curții pronunțată în cauza C-135/10,

Societ

à

Consortile Fonografici c. Marco del Corso

, însă în considerentele acesteia se reiterează criterii jurisprudențiale anterioare de stabilire a calității de „utilizator” a persoanei fizice sau a persoanei juridice care realizează un act de comunicare a unei fonograme, a noțiunii de

„

public

”

, precum și a

„

caracterului lucrativ

”

al unei comunicări publice, pe baza cărora, s-a conchis în sensul că pârâta nu datorează remunerațiile echitabile solicitate de către reclamantă.

În ceea ce privește caracterul lucrativ al comunicării, prin raportare la cauza C-135/10, recurenta-reclamantă a legat îndeplinirea acestui criteriu de lipsa analizei în considerentele deciziei recurate a aspectelor ce vizează inexistența dreptului producătorilor de fonograme de a autoriza și de a se opune actului de comunicare publică, potrivit alin. (3) al art. 8 din Directiva 92/100; muzica este comunicată public într-un spațiu în care se prestează servicii de recepție pentru mai multe cabinete de analize medicale; comunicarea publică privește un număr nedeterminat de potențiali destinatari, atât cei care au acces în paralel la aceeași operă, cât cei care au acces în mod succesiv la operă în cele peste 100 de spații în care sunt prestate serviciile de recepție, iar în concurența dintre rețele de centre de analize medicale prestarea serviciilor de recepție, printre care și cele referitoare la ambianța din zona de recepție și de așteptare, pot fi de natură să îl facă pe prestator să se aștepte în mod rezonabil la o creștere a calității generale a serviciilor sale, cu impact asupra clientelei.

Înalta Curte mai observă că, potrivit motivelor de apel, partea a reiterat relevanța criteriului lucrativ doar în cazul drepturilor conexe, nu și în cazul dreptului de autor, unde Directiva și legea națională recunosc titularului dreptul exclusiv de a autoriza ori interzice comunicarea, iar nu un drept la remunerare echitabilă, ca în cazul drepturilor conexe.

Critica astfel formulată este argumentată, pe de o parte, prin referiri la elemente ale situației de fapt din prezentul litigiu, iar nu în coordonatele concrete pe care instanța le-a constatat pe baza analizei probelor, iar, pe de altă parte, la aspecte ale situației de fapt la care s-a raportat analiza din menționata hotărâre a instanței europene.

O atare expunere nu evidențiază vreun motiv de nelegalitate a deciziei recurate, ci exprimă numai dezacordul recurentei-reclamante față de evaluarea criteriului lucrativ al unei comunicării publice comparativă pe care instanța de apel a realizat-o între situația care a constituit reperul analizei realizate de instanța europeană - aceea a difuzării de fonograme în prezența pacienților săi de către un medic stomatolog ca muzică de ambient - și situația stabilită în speță - aceea a unei comunicări publice realizată sub forma unui spot publicitar în recepții (spațiile de așteptare) aparținând intimatei-pârâte - și de concluzia pe care a dedus-o din această evaluare.

În conformitate cu art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, „Utilizarea unei opere dă naștere la

drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice

: (…)

comunicarea publică

, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public”.

Prin „comunicare publică” în sensul legii, se înțelege, printre altele, potrivit definiției din art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, „orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia (…)”.

Prin acțiunea introductivă, reclamanta UCMR-ADA-Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, în calitate de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor în domeniul muzical, a susținut că pârâta A. S.R.L. comunică public opere muzicale în scop ambiental în spațiile pe care le deține prevalându-se de autorizația/licența neexclusivă emisă de Uniunea Producătorilor de Fonograme din România.

Prin apărarea formulată încă de la judecata în primă instanță, pârâta a  susținut lipsa îndreptățirii reclamantei de a colecta remunerația, în numele și pe seama autorilor, în virtutea unei pretinse gestiuni colective obligatorii, arătând că în centrele de recoltare și laboratoarele pe care le deține nu sunt instalate sisteme de sonorizare, singura comunicare publică fiind cea a unui spot publicitar creat în scop de Marketing ce cuprinde două piese muzicale, Conception de Mocha Music și Coțofana hoață de G. Rossini, maniera afirmată de pârâtă nefiind combătută de reclamantă prin administrarea altor dovezi în etapele procesuale anterioare, deși îi incumbă sarcina probei faptului generator al pretențiilor sale (comunicarea publică efectivă de opere muzicale), potrivit art. 249 C.proc.civ., după cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Așa cum reiese din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, caracterul lucrativ privește realizarea comunicării publice a  fonogramelor/videogramelor ca o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obține un anumit profit din aceasta, în măsura în care oferirea acestui serviciu influențează standardul stabilimentului și, prin urmare, prețul solicitat; furnizată în scopul - și susceptibilă să se repercuteze asupra - frecventării localului și, în final, asupra rezultatelor sale economice. Din aceasta se subînțelege că publicul care face obiectul comunicării este, pe de o parte, vizat de utilizator și, pe de altă parte, receptiv într-un mod sau altul la comunicarea acestuia, iar nu „captat” în mod accidental (a se vedea Hotărârea din 15 martie 2012,

Societ

à

Consortile Fonografici c. Marco del Corso

, cauza C-135/10, paragr. 90-91, Hotărârea din 07 decembrie 2006,

SGAE

, C-306/05, paragr. 44, Hotărârea din 04 octombrie 2011,

Football Association Premier League și alții

, C-403/08 și C-429/08, paragr. 205).

Instanța comunitară a stabilit în cauza C-135/10 că se impune o apreciere individualizată a noțiunii de comunicare publică, această sarcină revenind instanței naționale pentru a se putea aprecia dacă un utilizator efectuează un act de comunicare publică în sensul art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100. Astfel, conform abordării individualizate, trebuie să se aprecieze situația unui utilizator precis din perspectiva persoanelor cărora le comunică fonograma protejată și având în vedere natura dreptului vizat de art. 8 alin. (2) din Directiva 92/100, care este un drept de natură economică.

Or, instanța de apel, într-o apreciere globală a situației pârâtei analizând fiecare criteriu în mod individual și toate în corelație, în interacțiune, în acord deplin cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, corect a reținut că prezența pacienților în clinică este subsumată scopului achiziționării unui serviciu medical - primirea unui diagnostic/rezultat medical/tratament la un raport calitate/preț cât mai avantajos, independent de difuzarea operelor muzicale în scop ambiental în recepțiile (spațiile de așteptare) aparținând clinicii, care nu influențează standardul serviciilor medicale sau prețul acestora, ci crează un ambient plăcut pentru așteptare celor prezenți, deci o intenție indiferentă din punct de vedere al scopului economic, profitabil. Instanța nu poate să prezume o creștere a clientelei și o sporire a atractivității intimatei-pârâte în ochii pacienților, procurând în acest fel un avantaj concurențial datorită comunicării fonogramelor, în sensul art. 13 lit. f) și art. 20 din Legea nr. 8/1996, fără o dovadă efectivă a utilizării purtătoare de remunerații.

După cum a reținut instanța comunitară, un întreprinzător care difuzează fonograme în prezența clienților săi ca muzică de ambient nu poate să se aștepte în mod rezonabil la o creștere a clientelei doar ca urmare a acestei difuzări și nici să crească prețul prestărilor de servicii oferite. Clienții beneficiază în mod fortuit și independent de dorințele lor, de accesul la anumite fonograme, în funcție de momentul sosirii la stabiliment și de durata așteptării, încât nu se poate prezuma că o clientelă normală care achită serviciile oferite de pârâtă este receptivă la difuzarea în cauză. Prin urmare, o astfel de difuzare nu este susceptibilă, în sine, să aibă repercusiuni asupra profiturilor pârâtei.

Câtă vreme nu s-a reținut în sarcina pârâtei îndeplinirea actelor de comunicare publică, în mod evident, instanța de recurs nu poate realiza evaluarea/calificarea unei asemenea conduite din perspectiva trăsăturii pe care recurenta-reclamantă o evocă, aceea a caracterului lucrativ.

Aceeași observație este valabilă și în privința criticii relative la puterea de lucru judecat a hotărârii arbitrale invocată în apel bazată pe existența similitudinii cu speța din cauza C-135/10.

Așadar, alegațiile recurentei-reclamante referitoare la impactul muzicii ambientale asupra clienților clinicii nu relevă vreun viciu de nelegalitate a constatărilor făcute de instanța de apel în privința conduitei intimatei-pârâte (anume aceea de a nu fi subiectul unei activități de comunicare publică a fonogramelor pentru care recurenta-reclamantă a pretins plata remunerațiilor ce sunt specifice drepturilor de autor) așa încât ele nu pot determina reformarea deciziei recurate.

În fine, referirea la dispozițiile art. 44 din Constituția României, art. 11 bis din Convenția de la Berna, ratificată de România prin Legea nr. 77/1998, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Primul protocol adițional la aceasta enumerate în motivele de recurs, paragraful 8, rămâne pur formală, atâta vreme cât recurenta-reclamantă nu a arătat în concret în ce a constat pretinsa încălcare a acestor norme de către instanța de apel din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta UCMR-ADA-Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva deciziei civile nr. 200A din 10.02.2022, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă.