ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2683/2021

Ședința publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Prin cererea înregistrată la data de 10 iulie 2013 pe rolul Tribunalului Teleorman, secția civilă 1, sub nr. x/2013, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., ca instanța să pronunțe o hotărâre prin care să dispună: obligarea pârâtei la plata indemnizației de asigurare în cuantum de 5.746.489 RON, conform polițelor de asigurare; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 453.500 RON, reprezentând accesoriile calculate de creditorii reclamantei de la data nașterii dreptului la despăgubiri, 30 august 2012 și până la plata efectivă, constând în prejudiciul suferit de reclamantă din faptul neexecutării obligației de plată de către pârâtă; obligarea pârâtei la plata despăgubirii în cuantum de 178.481 RON pe fiecare lună, calculată de la data nașterii dreptului reclamantei la despăgubiri (30 august 2012) și până la plata efectivă, reprezentând beneficiul nerealizat de reclamantă, ca urmare a neexecutării obligației de plată de către pârâtă, cu aplicarea dobânzilor potrivit 1535 din C. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 115 alin. (1) pct. 1-3, art. 194 și urm. din C. proc. civ., art. 1270, art. 1350, art. 1530, art. 1531, art. 1535, art. 1548 și art. 2208 din C. civ.

Prin încheierea nr. 1 din 29 aprilie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis cererea de strămutare formulată de petenta S.C. B. și s-a dispus strămutarea procesului ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului Teleorman, de la această instanță, la Tribunalul Ilfov, secția civilă.

Prin încheierea civilă nr. 304 din 14 mai 2014, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului spre soluționare Tribunalului Ilfov.

La data de 11 iunie 2014 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă.

Prin sentința civilă nr. 1018/2016 din 13 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar C.., în contradictoriu cu pârâta B.; s-a admis cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. D. S.R.L. Galați și, pe cale de consecință: pârâta a fost obligată la plata sumei de 5.746.489 RON, reprezentând indemnizație de asigurare în temeiul polițelor, către reclamantă; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 1.957.870,44 RON, reprezentând dobânzi, majorări, penalități solicitate de creditorii reclamantei pentru perioada dintre momentul producerii incendiului și data intrării în insolvență; pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 178.481 RON pe fiecare lună de la data de 30.08.2012 și până la plata efectivă; s-a luat act că reclamanta a solicitat cheltuielile de judecată pe cale separată; s-a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia și, în principal, anularea hotărârii, iar, în rejudecare, respingerea în tot sau în parte a acțiunii și a cererilor de intervenție, ca nefondate. În subsidiar, a cerut schimbarea în tot sau în parte a sentinței, cu consecința respingerii în tot sau în parte a acțiunii și a cererilor de intervenție, cu cheltuieli de judecată (fond și apel).

Prin decizia civilă nr. 891 din 23 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 1018/13.04.2016 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, în contradictoriu cu intimatele S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar C.., E. S.A., E. S.A. - Sucursala Alexandria și S.C. D. S.R.L.; sentința apelată a fost schimbată, în sensul că s-au respins acțiunea, cererea de intervenție forțată și cererea de intervenție accesorie, ca nefondate; s-a respins ca nefondat apelul împotriva încheierii din 22 ianuarie 2014 a Tribunalului Teleorman; intimata-reclamantă A. S.R.L. a fost obligată la plata sumei de 138.541,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelanta-pârâtă.

Împotriva acestei decizii, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2013, la data de 7 ianuarie 2021.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Cu titlu preliminar, recurenta-reclamantă a arătat că recursul vizează exclusiv aspectele din motivarea instanței de apel înscrise la pct. VI din hotărârea atacată .

O primă critică se referă la faptul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare în speță a prevederilor art. 1270 din C. civ. (forța obligatorie a contractului), art. 1350 și următoarele din C. civ. (răspunderea civilă contractuală), precum și a dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ. (sarcina probei).

S-a susținut faptul că întreaga construcție logică a instanței de apel se bazează pe concluziile expertului în procese pirogene, cu referire la faptul că instanța de apel, prin încheierea din 31 octombrie 2018, a dispus "să stabilească expertul cauzele incendiului ... având în vedere și concluziile expertizei electroenergetice efectuate", însă expertul în procese pirogene nu a avut în vedere concluziile expertizei electroenergetice, ci contrazice această expertiză. A menționat că expertul în procese pirogene, d-na expert F., nu are specializarea electroenergetică și că expertiza electroenergetică este omologată la dosar, astfel încât nu se poate trece peste concluziile acesteia.

Recurenta a precizat că instanța de apel a ajuns la o concluzie contrară, apreciind că sunt incidente în speță trei cauze de excludere, însă intervenirea acestora este exclusiv rezultatul achiesării curții de apel la concluziile expertului în procese pirogene, ceea ce a dus la o greșită aplicare normelor de drept material indicate mai sus.

În legătură cu cauzele de excludere, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada neintervenirii acestora, cu toate că apelanta-pârâtă trebuia să facă dovada intervenirii lor, inversând astfel sarcina probei.

Conform proiectelor tehnice care au stat la baza obținerii autorizațiilor de construire și a scenariului de securitate la incendiu, corpurile de clădire sunt "categoria D de importanță" (importanță redusă), astfel încât verificarea proiectelor este opțională la clădirile de importanță redusă, deci aceasta nu este o neconformitate (Ord. MLPAT 77/N/28.10.1996, în vigoare la data întocmirii proiectelor, anexa 1).

Instanța de apel a respins această apărare reținând că "la anexa 1 a acestui act normativ este reglementat tabelul cu verificările obligatorii... or, la cerința rezistență și stabilitate toate construcțiile, indiferent de importanță se impune verificarea obligatorie... .

Interpretarea dată de instanța de apel normelor anterior menționate este greșită, dispozițiile Ord. MLPAT 77/N/28.10.1996 fiind în sensul că pentru clădire din "categoria D de importanță - importanță redusă" verificarea proiectelor este opțională, caz în care neîndeplinirea de către societatea reclamantă a unei norme opționale nu poate constitui o culpă.

Independent de aprecierea instanței de apel încadrarea clădirii într-una din categoriile prevăzute de Ord. MLPAT 77/N/28.10.1996 se face de către persoanele și instituțiile la care acest ordin face referire, nu de către instanța de judecată. Practic, dacă imobilul este încadrat în categoria D, aceasta este categoria de încadrare a imobilului, instanța neputând, în cursul procesului, să schimbe încadrarea imobilului la altă categorie, ceea ce ar atrage îndeplinirea altui set de obligații.

Atât expertul în procese pirogene, cât și instanța de apel fac trimitere la o normă care se referă la cu totul altă verificare "Verificarea la cerința «Rezistență și stabilitate» este obligatorie pentru toate construcțiile, cu excepția prevăzută la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/1995", fiind vorba de cerința "Rezistență și stabilitate", și nu de cerința "C - Securitate la incendiu".

Această cerință la care se face referire certifică realizarea construcțiilor cu o structură durabilă în timp la acțiunea factorilor externi (cutremur, vânt etc.), și nu la acțiunea focului în cazul unui incendiu.

Recurenta a menționat că proiectul construcției a fost verificat de verificatorul de proiect și, ca atare, nici expertul F. și nici instanța de apel nu pot să treacă peste viza verificatorului de proiect, întrucât nu au competențe de expert constructor, iar în cauză nu s-a dispus o expertiză în construcții.

În opinia recurentei-reclamante, recalificarea de către instanță a categoriei clădirii și impunerea altor obligații în sarcina sa decât cele aferente categoriei din care face parte clădirea este o evidentă depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.

Curtea de Apel București a reținut, în mod repetat, considerente contradictorii.

La pagina 20 din hotărârea recurată, instanța de apel reține inițial că "tabloul general de distribuție se află amplasat într-un spațiu separat de 2x2 mp, la capătul culoarului de legătură cu corpul C4".

În paragraful următor instanța reține că "reclamanta-intimată nu a prezentat documente... din care să reiasă ce cantitate de diluanți/vopsele era amplasată în depozitul C4".

După încă un paragraf instanța reține că "art. 74 lit. o) din Ord. MAI 166/2010 ... prevede că se interzice depozitarea/păstrarea materialelor combustibile în apropierea posturilor de transformare și/sau în încăperile tablourilor generale de distribuție..." concluzionând că "în speță, este evident că reclamanta nu a respectat aceste dispoziții, întrucât prezența materialelor combustibile în spațiul unde se montase tabloul general de distribuție...".

Este absolut imposibil ca tabloul general de distribuție să fie în același timp a) într-o încăpere de 2x2 mp aflată într-un spațiu separat la capătul culoarului de legătură cu corpul C4, dar și b) în corpul C4 unde erau depozitate materialele combustibile.

Instanța de apel a reținut, în mod eronat, că reclamanta nu s-a conformat nici dispozițiilor art. 88 alin. (2) și (3) și art. 89 din Ord. MAI 166/2010, în sensul a) dotării clădirii cu stingătoare și b) amplasării acestora.

Autoarea căii de atac a mai arătat că instanța de apel a reținut motive contradictorii și în legătură cu efectele pe care le produce în cauză acceptul asigurătorului de a încheia polițele de asigurare în situația în care se găseau bunurile la data încheierii asigurărilor, precum și în legătură cu lipsa verificărilor ce trebuiau făcute de asigurător în legătură cu bunurile asigurate și situația juridică a acestora.

Astfel, la fila x din hotărârea atacată, instanța de apel a reținut că nu va analiza necesitatea existenței autorizației de construire pentru corpul de clădire Cx, întrucât "în condițiile în care apelanta a acceptat să devină asigurător al întregului imobil, deși asiguratul nu a prezentat autorizații de construire pentru toate corpurile ce alcătuiesc respectivul imobil, nu mai poate invoca această situație ca motiv de refuz al plății, asumându-și această omisiune".

Și la fila x s-a reținut în același sens că "asigurătorul nu a avut nicio obiecțiune în legătură cu acest aspect și nici nu a făcut dovada că ar fi solicitat asiguratului informații sau documente referitoare la existența autorizației de securitate la incendiu pentru toate clădirile din imobil... ".

Așadar, instanța de apel apreciază că dacă asigurătorul a acceptat să asigure bunul așa cum se găsea el, ca situație de fapt și de drept, asigurătorul nu mai poate să își invoce propriile omisiuni în apărare și, în temeiul acestora, să refuze plata.

În schimb, în legătură cu scurtcircuitul din tabloul general de distribuție, "consecință a execuției instalației electrice cu personal neautorizat și fără ca proiectul instalației să fie supervizat de un verificator atestat" (hotărârea atacată pagina 22, ultimul paragraf), instanța are o logică diametral opusă.

S-a mai învederat că între societatea reclamantă și pârâtă au existat raporturi contractuale privind asigurarea acelorași bunuri cu cel puțin trei ani înaintea producerii evenimentului.

De fiecare dată reprezentanții societății pârâte au inspectat în mai multe rânduri bunurile asigurate.

Cu toate acestea, niciodată nu au avut de formulat nicio obiecție cu privire la bunuri, condițiile de exploatare, starea lor tehnică sau orice alt aspect ce ar putea influența gradul de risc.

Art. 1170 din C. civ. obligă expres părțile la bună-credință atât în negocierea contractelor, cât si în executarea lor.

Or, atâta timp cât pârâta a inspectat și a acceptat condițiile în care se aflau bunurile asigurate, cu mai mult de trei ani înaintea producerii evenimentului asigurat, reînnoind în fiecare an contractul de asigurare, a susține în al patrulea an de contract că nu acordă despăgubiri pentru diverse motive ce ar ține de însăși calitatea clădirii asigurate denotă o vădită rea-credință din partea societății de asigurare.

Recurenta a menționat că la fiecare întocmire/reînnoire a poliței de asigurare, reprezentanții pârâtei au inspectat bunul, l-au fotografiat și au constatat că este asigurabil, astfel încât se poate concluziona că prin acești prepuși și-a asumat riscul asigurării bunurilor.

De asemenea, a susținut faptul că executarea în regie proprie a tabloului electric nu contravine vreunei norme, iar acest aspect era cunoscut asigurătorului la momentul contractării și nu implică o culpă a societății reclamante.

Motivarea în sensul că "modificarea tabloului de distribuție a afectat capacitatea instalației electrice de a funcționa în siguranță", este expres contrazisă de opinia expertului electroenergetician desemnat în cauză.

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel rejudecând fondul nici măcar nu a amintit și, cu atât mai mult, nu s-a pronunțat pe aspectele invocate prin acțiune cu privire la caracterul abuziv al clauzelor de exonerare invocate de asigurător.

Potrivit clauzelor contractuale invocate (spre exemplu, art. 3.11.), asigurătorul nu acordă despăgubiri indiferent dacă aceste erori sau defecte erau cunoscute asigurătorului.

Invocarea acestei clauze și modul în care este formulată - fiind în prezența unui contract de adeziune, având clauze prestabilite și impuse de societatea pârâtă conform art. 1175 din C. civ. - denotă o limitare ab initio a răspunderii asigurătorului, chiar și pentru o culpă a sa în încheierea și executarea contractului.

În condițiile în care la momentul încheierii polițelor de asigurare, asigurătorul este ținut a efectua o inspecție de risc pentru a determina riscurile reale existente asupra bunurilor asigurate și pentru a determina în această situație cuantumul primei de asigurare (ca obligație a asiguratului), rezultă că a acceptat încheierea contractului de asigurare în condițiile existente la data semnării poliței de asigurare.

Potrivit acestei clauze, așa cum este ea interpretată de asigurător, societatea reclamantă a fost obligată să achite primele de asigurare pentru a-i fi asigurat un risc asumat de către asigurător, dar pentru care, în mod paradoxal, asigurătorul totuși nu răspunde.

Această clauză se încadrează evident în dispozițiile art. 1203 din C. civ., potrivit cărora «Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii (...) nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte».

Prin urmare, atâta timp cât reclamanta nu și-a asumat, în mod expres, o asemenea exonerare de răspundere a societății pârâte, fiind doar o prevedere standard inserată de către asigurător în condițiile contractuale generale, rezultă că dispozițiile art. 3.11 din contract nu pot fi aplicate, astfel că pârâta este ținută a răspunde, cu atât mai mult cu cât avea cunoștință despre situația în fapt a bunurilor asigurate.

A interpreta în sens contrar ar însemna să fie recunoscute efecte juridice unor clauze contractuale pe care însăși legea (C. civ.) le sancționează cu lipsirea de efecte juridice pentru abuzul de poziția dominantă în contract, la fel cum ar fi flagrant încălcat un principiu esențial al dreptului privat, acela potrivit căruia nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Referitor la afirmațiile pârâtei în legătură cu art. 8 din Condițiile Generale, în sensul că de comun acord părțile pot aduce modificări contractului de asigurare, recurenta a arătat că, așa cum indică denumirea acestora, condițiile generale sunt clauze standard, rezultatul voinței unilaterale a asigurătorului, ele nefiind negociate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului. Pe fond, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-intervenientă S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului.

La data de 18 februarie 2021 intimata-intervenientă E. S.A. a transmis la dosar întâmpinare, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, invocate de intimata-pârâtă B.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. (societate în faliment), intimata-intervenientă E. S.A. și intimata-intervenientă S.C. D. S.R.L. au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 14 octombrie 2021 s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă B. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.., stabilindu-se termen la data de 9 decembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. critică decizia instanței de apel, pentru netemeinicie și nelegalitate, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul este o cale extraordinară de atac cu un scop precis, stabilit expres de legiuitor, analiza instanței de recurs fiind limitată de situația de fapt stabilită de instanțele de fond (pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) și art. 488 din C. proc. civ.).

Față de aceste precizări, criticile recurentei-reclamante care urmăresc fie stabilirea unei alte situații de fapt, fie tind la o reevaluare a probelor administrate în fața celor două instanțe devolutive, nu vor fi examinate în cadrul recursului, întrucât vizează chestiuni a căror verificare excedează limitele recursului, așa cum sunt ele stabilite de primul alineat al art. 488 din C. proc. civ.

În mare măsură, recursul nu cuprinde o argumentație juridică a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale, Înalta Curte neputându-se substitui reclamantei, în sensul unei completări deductive a argumentației căii extraordinare de atac.

Recurenta-reclamantă își expune criticile aduse deciziei din apel prin multiple referiri la situația de fapt reținută de instanța de prim control judiciar și la reaprecierea probelor din dosar. Se tinde, astfel, la cenzurarea aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, incompatibile cu calea extraordinară a recursului. În cadrul său se verifică legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Analiza criticilor prezentate în memoriul de recurs relevă că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. a fost invocat formal, cât timp el vizează ipoteza în care instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând în cele ale puterii legislative sau executive, iar nu eventuala recalificare de către instanță a categoriei clădirii, cu consecința stabilirii altor obligații în sarcina societății decât cele aferente categoriei din care face parte clădirea, astfel cum pretinde recurenta.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se și cele care vizează nesocotirea unor principii fundamentale ale dreptului civil.

Conform art. 174 din C. proc. civ., "nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă. Nulitatea este absolută atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public. Nulitatea este relativă în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat".

Nulitatea reprezintă principala sancțiune ce se răsfrânge asupra actelor de procedură care au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea prevederilor legale.

Textul de lege anterior evocat constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură și vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale, nulitatea fiind condiționată de producerea unei vătămări.

În cauză, motivul de recurs fundamentat pe pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ., sub aspectul că instanța de apel ar fi inversat sarcina probei, este unul nefondat, deoarece sunt norme de procedură care ocrotesc un interes de ordine privată și nu se circumscriu acestui caz de casare. Nulitatea relativă poate fi invocată, ca motiv de casare, numai de către partea ocrotită de norma încălcată, cu condiția să nu i se datoreze chiar ei neregularitatea și numai dacă a fost invocată în termen, în fața instanței unde s-a produs neregularitatea.

Critica recurentei-reclamante tinde să demonstreze faptul că în mod greșit s-a respins acțiunea introductivă, de vreme ce obligația de a dovedi intervenirea uneia sau mai multor cauze de excludere era în sarcina părții care invocă în apărarea sa aceste clauze, respectiv în sarcina asigurătorului B., obligație care nu a fost îndeplinită.

Înalta Curte constată că această critică se situează în afara sferei nulității actelor de procedură pe care legiuitorul a avut-o în vedere atunci când a reglementat motivul de casare analizat. Lipsa probatoriului are ca efect respingerea acțiunii reclamantului, ca nefondată, în timp ce nulitatea lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond și de formă.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză invocă o excepție de nulitate relativă împotriva hotărârii, situație inadmisibilă ce excede scopului edictat de legiuitor.

Cu alte cuvinte, se încearcă, pe cale ocolită, atragerea sancțiunii "nulității condiționate", prin invocarea dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ., în condițiile în care, pe de o parte, probele cauzei reprezintă o obligație stabilită în sarcina celui care face o afirmație, aspect ce ține de realizarea dreptului material dedus judecății, iar, pe de altă parte, nu se arată în ce constă încălcarea regulilor de procedură care a pricinuit o "vătămare", de natură a conduce la casarea hotărârii pronunțate de către instanța de apel.

Nu poate fi primită susținerea recurentei-reclamante, conform căreia întreaga construcție logică a instanței de apel se bazează pe concluziile expertului în procese pirogene, deoarece, în baza probelor examinate și a argumentelor prezentate în cuprinsul deciziei recurate, Curtea de Apel București a conchis în sensul că incendiul a izbucnit din cauza unui scurtcircuit, produs ca urmare a unei defecțiuni la tabloul general de distribuție, consecință a execuției instalației electrice cu personal neautorizat și fără ca proiectul instalației (inițiale sau modificate) să fie supervizat de un verificator atestat.

De asemenea, instanța de apel a reținut că depozitarea de materiale ușor inflamabile în imediata apropiere a tabloului general de distribuție a condus la amplificarea incendiului, expertul în procese pirogene învederând că, dacă aceste materiale nu ar fi existat, ar fi fost condiții pentru stingerea focarului de incendiu și propagarea nu ar mai fi avut loc. În plus, extinctoarele trebuiau să fie prezente în clădirea în care se afla tabloul general de distribuție pentru a contribui la o intervenție rapidă încă de la izbucnirea incendiului (lipsa lor rezultând din fotografiile efectuate de criminalist, aflate pe CD-ul de la dosar CAB, vol. I, întrucât nu se observă printre bunurile arse și carcase de extinctoare).

Înalta Curte reține că nemulțumirea recurentei este legată de situația de fapt pe care instanța a stabilit-o în urma probatoriului administrat.

Or, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greșite de către instanța de apel a unor dispoziții legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forța probantă a unor asemenea mijloace administrate.

În acest context, se reține că instanța de apel a respectat dispozițiile legale cu privire la administrarea și sarcina probei, dezlegând pricina în urma analizei coroborate a materialului probator.

Contrar celor expuse de recurentă, "întreaga construcție logică a instanței de apel" nu se bazează doar pe concluziile expertului în procese pirogene, instanța făcând referire în mai multe rânduri la celelalte documente administrate în cadrul probei cu înscrisuri, cum ar fi procesul-verbal de intervenție al IGSU, acte emise de organele de poliție, declarații de martori, alte înscrisuri care confirmă situația de fapt reținută.

Instanța de apel a apreciat, în mod corect, că expertiza electroenergetică a încercat să răspundă la anumite obiective care aparțineau altei specialități și anume procese pirogene, motiv pentru care, a dispus efectuarea unei expertize în această specialitate, conform solicitării formulate de pârâtă prin cererea de apel.

Înalta Curte constată că, în realitate, autoarea căii de atac își exprimă nemulțumirea față de concluziile expertizei efectuate în faza apelului, deși instanța de apel a admis obiecțiunile părții și i-a solicitat expertului lămuriri în mai multe rânduri, raportându-se la solicitările și înscrisurile depuse la fiecare termen de judecată de către societatea recurentă.

Soluția diametral opusă pe care a pronunțat-o instanța de apel este, în mare parte, rezultatul lămuririi condițiilor care au declanșat și au favorizat incendiul, aspect care putea să fie lămurit pe deplin doar prin administrarea expertizei în procese pirogene.

Instanța de prim control judiciar a reținut că împrejurările prezentate în considerentele hotărârii pronunțate denotă o culpă majoră a asiguratului, care nu a realizat instalația electrică în baza unui proiect verificat (pentru a se stabili dacă este corect întocmită, cu materialele corespunzătoare), cu personal autorizat, nu a respectat normele de securitate împotriva incendiilor, societatea reclamantă (prin reprezentanții săi) permițând amplasarea materialelor combustibile în zona interzisă de norma legală (în același spațiu unde se afla tabloul general de distribuție), fără a fi asigurate stingătoare.

Întrucât s-a dovedit faptul că reclamanta nu a respectat normele de securitate la incendii și pe cele referitoare la proiectarea sau execuția instalației electrice, fiind create premisele producerii unei defecțiuni la tabloul general de distribuție, iar depozitarea de materiale combustibile în aceeași încăpere cu tabloul electric a determinat extinderea rapidă a incendiului, Curtea de Apel București a reținut, în mod judicios, că sunt incidente cauzele de excludere reglementate de art. 3.11, art. 3.15 și art. 3.21 din condițiile generale ale contractelor de asigurare.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. a mai criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că aceasta a reținut, în mod repetat, considerente contradictorii.

Astfel, s-a arătat că la pagina 20 din hotărârea recurată, instanța de apel a reținut inițial că "tabloul general de distribuție se află amplasat într-un spațiu separat de 2x2 mp, la capătul culoarului de legătură cu corpul C4".

În paragraful următor, instanța de apel a reținut că "reclamanta-intimată nu a prezentat documente... din care să reiasă ce cantitate de diluanți/vopsele era amplasată în depozitul C4".

După încă un paragraf, s-a reținut că "art. 74 lit. o) din Ord. MAI 166/2010 ... prevede că se interzice depozitarea/păstrarea materialelor combustibile în apropierea posturilor de transformare și/sau în încăperile tablourilor generale de distribuție..." concluzionând că "în speță, este evident că reclamanta nu a respectat aceste dispoziții, întrucât prezența materialelor combustibile în spațiul unde se montase tabloul general de distribuție...".

Autoarea căii de atac consideră că este absolut imposibil ca tabloul general de distribuție să fie, în același timp, într-o încăpere de 2x2 mp aflată într-un spațiu separat la capătul culoarului de legătură cu corpul C4, dar și în corpul C4 unde erau depozitate materialele combustibile.

De asemenea, a arătat că instanța de apel a reținut motive contradictorii și în legătură cu efectele pe care le produce în cauză acceptul asigurătorului de a încheia polițele de asigurare în situația în care se găseau bunurile la data încheierii asigurărilor, precum și în legătură cu lipsa verificărilor ce trebuiau făcute de asigurător în legătură cu bunurile asigurate și situația juridică a acestora.

Înalta Curte subliniază că, pentru a răspunde exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., contradicția la care se referă textul de lege trebuie să se regăsească fie între considerente și dispozitiv (ceea ce nu este cazul, în speță), fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată ori să cuprindă contradicții în termeni (situații care, de asemenea, nu se regăsesc în cauză).

Din considerentele deciziei atacate rezultă justețea raționamentului juridic al instanței de apel pe fiecare critică, motivarea nefiind contradictorie sau străină de natura cauzei, astfel că aspectele relevate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt de natură a produce o consecință în planul soluției pronunțate, fiind nefondate.

Înalta Curte constată că nu se poate reține existența unor contradicții, ci, dimpotrivă, argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția din apel, nefiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulțumită de argumentele și de soluția pronunțată în cauză nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv absența motivării, contradicția argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Nu poate fi primită nici susținerea, potrivit căreia instanța de apel, rejudecând fondul, nu a amintit și, cu atât mai mult, nu s-a pronunțat pe aspectele invocate prin acțiune cu privire la caracterul abuziv al clauzelor de exonerare invocate de asigurător, întrucât este neîntemeiată.

Art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

Prin dispoziția legală precitată este recunoscut caracterul extensiv al apelului, în sensul că instanța de apel va fi ținută să analizeze și dezlegările date de prima instanță care se află în dependență cu partea din hotărâre pe care apelantul o supune controlului judiciar în mod explicit, dar este de necontestat că acest caracter extensiv al efectului devolutiv al apelului își găsește limitarea în observarea poziției procesuale a apelantului.

Instanța de apel nu a încălcat dispozițiile legale referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, deoarece era ținută să judece apelul declarat de apelanta-pârâtă B. în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, nefiind incidente excepțiile prevăzute de dispozițiile art. 477 alin. (2) din C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanța de judecată are obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Înalta Curte reține că prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de apel societatea reclamantă nu a formulat apărări în legătură cu pretinsul caracter abuziv al clauzelor inserate la art. 3.11, art. 3.15 și art. 3.21 din condițiile generale ale contractelor de asigurare, astfel că au intrat în putere de lucru judecat constatările primei instanțe.

Întrucât aceste critici nu au fost supuse dezbaterilor și unei dezlegări proprii a instanței de apel, acestea nu pot fi analizate direct în calea de atac a recursului.

Este știut că apelul incident poate fi promovat, în ipoteza în care intimatul din apelul principal (în speță reclamanta), nu are un interes pregnant de a formula el însuși un apel principal, dar, observând că partea potrivnică a procedat la declararea căii de atac a apelului (în cauză pârâta B.) și, eventual, luând cunoștință de motivele apelului și de limitele devoluțiunii fixate prin acestea, poate constata că apărarea poziției sale (chiar de parte câștigătoare în proces) necesită formularea unui apel, printr-o cerere proprie, prin intermediul căruia să repună în discuție soluțiile primei instanțe cuprinse în sentința atacată, în considerentele sau în încheierile premergătoare și pe care nu le-ar putea supune dezbaterii doar pe calea apărărilor ce le poate formula în calitate de intimat în apelul declarat de partea potrivnică, întrucât, prin neatacare, acestea ar intra sub autoritatea lucrului judecat.

Așa fiind, instanța supremă constată că în lipsa formulării unui apel incident de către reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.., Curtea de Apel București nu avea obligația să se pronunțe cu privire la susținerile din acțiune care au vizat caracterul abuziv al cauzelor de excludere invocate de societatea de asigurare.

Este nefondată și critica referitoare la greșita aplicare în speță a prevederilor art. 1270 din C. civ. (forța obligatorie a contractului), art. 1350 și următoarele din C. civ. (răspunderea civilă contractuală), întrucât instanța de apel a interpretat contractul conform obligațiilor asumate de părți și a dispus administrarea probelor care dovedesc netemeinicia acțiunii reclamantei.

În realitate, prin susținerile formulate în cuprinsul cererii de recurs se tinde fie la o nouă evaluare a situației de fapt, fie la interpretarea probatoriului, care să conducă la admiterea pretențiilor, chestiuni asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat și care nu mai pot fi analizate în etapa procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate, iar nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

Prin urmare, criticile recurentei-reclamante vizând încălcarea sau aplicarea greșită a legii nu invalidează raționamentul instanței de apel în ceea ce privește netemeinicia pretențiilor formulate prin acțiune, ci exprimă propria construcție juridică a recurentei referitoare la obligațiile asumate contractual, care însă nu are suport factual, astfel cum în mod corect s-a reținut prin decizia recurată.

Așadar, argumentele întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vor fi înlăturate, avându-se în vedere că instanța de apel a aplicat corect prevederile legale, pronunțând decizia în acord cu dispozițiile contractuale.

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.. împotriva deciziei civile nr. 891 din 23 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 decembrie 2021.