ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2123/2022

Ședința publică din data de 19 octombrie 2022

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la 2 mai 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta OBIECTE SANITARE S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la plata unei sume lunare, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului-teren proprietatea reclamantei situat în Rm. Vâlcea, județul Vâlcea, pe care este edificat spațiul comercial proprietatea pârâtei în suprafață de 11,81 mp, sume care urmează a fi actualizate cu dobânda legală și rata inflației până la momentul plății efective și integrale a drepturilor care i se cuvin.

Prin sentința civilă nr. 703 din 24 mai 2019, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, invocată prin întâmpinare, precum și cererea de chemare în judecată, luându-se act că pârâta solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 398/R-CONT din 7 septembrie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B. împotriva sentinței civile nr. 703/24 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă; a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a obligat-o pe pârâta S.C. OBIECTE SANITARE S.R.L. să achite reclamantei A. S.R.L. suma de 18.536,16 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pe perioada 30.04.2015-1.09.2021, precum și dobânda legală aferentă acestui debit calculată de la data pronunțării prezentei hotărâri și până la data plății efective a debitului datorat; a menținut în rest sentința apelată.

Împotriva deciziei nr. 398/R-CONT din 7 septembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs atât reclamanta A. S.R.L., cât și pârâta OBIECTE SANITARE S.R.L.

Astfel, la 22 noiembrie 2021 prin e-mail, ora: 20:40, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 398/R-CONT din 7 septembrie 2021 pronunțate de Curtea| de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecarea fondului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă arată că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, în acest sens fiind și dispozițiile imperative ale art. 125 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În opinia recurentei, instanța de fond nu a motivat care a fost rațiunea pentru care a respins obiecțiunile formulate de reclamantă și a admis decât în parte acțiunea și nu a analizat în nicio modalitate motivele care au format convingerea instanței și nici apărările invocate de către recurentă pe parcursul desfășurării dosarului, aspecte de natură să conducă la imposibilitatea controlului judiciar și să atragă nulitatea hotărârii.

În jurisprudență, nemotivarea hotărârii a fost asimilată unei soluționări a procesului tara a se intra în judecata fondului, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare.

Întrucât prin hotărâre nu se evocă normele de drept substanțiale și aplicarea lor în speță, susține că soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală.

Consideră că au fost încălcate și dispozițiile art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O. atâta timp cât hotărârea instanței interne nu a fost suficient motivată și astfel cererea recurentei-reclamante nu a fost examinată în mod echitabil (cauza Albina contra României), drept pentru care se impune casarea sentinței cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Arată că A. S.R.L. Rm. Vâlcea deține în proprietate un imobil teren situat în Râmnicu Vâlcea, str. x, jud. Vâlcea, în suprafață de 97.46 m.p., pe care este edificat un spațiu comercial pe mai multe nivele (parter. etaj 2. mansardă).

Intimata-pârâtă a ocupat și folosit în toată această perioadă imobilul-construcție - spațiul comercial în suprafață de 11.81 m.p., fără a achita către societatea recurentă vreo chirie pentru lipsa de folosință a imobilului teren pe care este edificată construcția în suprafață de 11.81 m.p. proprietatea pârâtei.

Imobilul devenit proprietatea pârâtei conform hotărârii judecătorești a fost folosit în toata perioada existenței lui ca spațiu destinat activităților comerciale, însă întrucât recurenta este proprietara terenului pe care a fost edificat se impunea a fi dezdăunată pentru lipsa de folosință a terenului, iar calcularea contravalorii lipsei de folosință care i se datorează se impunea a fi făcută pe baza chiriilor practicate în această zonă.

Recurenta-reclamantă susține că în mod eronat s-au respins obiecțiunile pe care le-a formulat, întrucât expertul nu a stabilit valoarea reală a proprietăților imobiliare.

Susține că, în momentul în care expertul a efectuat lucrarea, acesta avea obligația profesională să folosească metodele de evaluare acceptate de standardele ANEVAR și de cele internaționale, având obligația de a stabili valoarea imobilelor prin mai multe metode de evaluare și de a arăta instanței de ce s-a orientat spre una sau alta dintre aceste metode în momentul în care a editat concluziile la raportul de expertiză.

Pentru a nu crea un prejudiciu niciuneia dintre părți, practica judiciară a ajuns la concluzia că în momentul în care se dispune stabilirea lipsei de folosință trebuie avută în vedere valoarea de piață a bunurilor din momentul în care se face evaluarea.

Expertul în momentul în care a efectuat evaluarea nu a avut în vedere terenuri de aceeași natură și cu aceeași destinație ca cea a imobilului în litigiu, nu a avut în vedere locația unde este situat imobilul (lângă piața Nord) unde există un vad comercial foarte mare și nu a avut în vedere valoarea adevărată a lipsei de folosință.

Pentru a stabili o valoare reală a lipsei de folosință, expertul trebuia să aibă în vedere valoarea de închiriere a spațiului comercial edificat pe terenul proprietatea recurentei-reclamante.

Pornind de la faptul că folosința este un atribut al proprietății, și cum proprietatea este inviolabilă, ea neputând fi încălcată de nimeni, rezultă că nicio persoană nu poate fi lipsită de folosința bunului sau, deoarece, în caz contrar, ar însemna să se încalce însuși dreptul său de proprietate, în chiar "substanța sa".

Împiedicarea recurentei-reclamante de a exercita atribute esențiale ale dreptului ei de proprietate asupra terenului în litigiu, precum posesia și folosința, o îndreptățește să pretindă lipsă de folosință pentru prejudiciul creat prin privarea de exercițiul concret al dreptului de folosință, dar și de valorificarea beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularilor dreptului.

Așadar în momentul în care expertul stabilește lipsa de folosința a imobilului teren, consideră că trebuie să fie avută în vedere valoarea de închiriere a construcțiilor - spații comerciale edificate pe acest teren, numai în această manieră putând fi stabilită o justă despăgubire.

Recurenta-reclamantă susține că se impune refacerea în totalitate a raportului de expertiză, drept pentru care solicită casarea cauzei cu trimitere spie rejudecare la instanța de apel.

în opinia recurentei se impune acoperirea integrală a prejudiciului suferit, respectiv obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume lunare care i se cuvine reclamantei cu titlul de contravaloare a lipsei de folosință a imobilului-teren proprietatea reclamantei. În mod eronat a fost considerată data scadenței ca fiind momentul pronunțării deciziei prin care s-a stabilit suma datorată pentru contravaloarea lipsei de folosință, pentru fiecare lună fiind datorată o sumă de bani cu titlul de lipsă de folosință moment de la care ar fi trebuit să fie calculată dobânda legală, pentru fiecare lună în parte.

Întrucât natura juridică a dobânzii legale este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății (daune compensatorii), solicită actualizarea sumei cu dobânda legală și rata inflației. Arată că este nu numai posibil dar și legal cumulul actualizării sumei solicitate cu dobânda legală, deoarece numai prin această modalitate se asigură respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de art. 1531 din C. civ., instanța neînțelegând să dispună actualizarea sumei și cu rata inflației.

Consideră că în fața instanței de apel nu au fost lămurite împrejurări esențiale în cauză, că este imperios necesară o suplimentare a probatoriului, drept pentru care solicită casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecarea fondului.

La 11 noiembrie 2021, C. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 398/R-CONT din 7 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și în rejudecarea apelului respingerea acestuia, ca nefondat (în subsidiar solicită casarea cu trimitere spre rejudecare), precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 492 și art. 977 C. civ. din 1864, cu privire la existența unui drept de superficie și caracterul gratuit sau oneros al acestuia în raport de voința internă a părților.

In primul rând, arată că este corectă susținerea că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 693 Noul C. civ., însă prima instanța nu și-a motivat soluția prin raportare exclusiv la normele din noul C. civ.

In al doilea rând, consideră că motivele de fapt reținute de prima instanță în aprecierea caracterului gratuit al folosinței terenului, care în mod evident, prin calificarea susținerilor părților, îmbracă forma unui drept de superficie, își au corespondent în vechiul C. civ., respectiv dispozițiile art. 492 și art. 977 C. civ. 1864, dispoziții care, prin aplicarea lor, ar fi condus la aceeași soluție. În mod corect, prima instanța a calificat folosința terenului ca fiind o superficie și a aplicat regulile de interpretare a convențiilor, reguli care se regăsesc în aceeași reglementare și în vechiul C. civ. dar și în noul C. civ., pentru a stabili dacă această superficie este gratuită sau oneroasă.

În al treilea rând, argumentele de fapt și de drept ale primei instanțe sunt valabile indiferent de norma legală aplicată, respectiv dispozițiile vechiului sau noului C. civ.. A arătat în întâmpinările formulate că niciodată nu s-a pus problema să-i fie constituită o superficie cu titlu oneros, sens în care a invocat o soluție de practică judiciară, Decizia nr. 64/2011 a ICCJ, în care s-a reținut că spre deosebire de obiectul acțiunii care nu poate fi schimbat, temeiul juridic al acesteia poate fi pus în discuție de către instanța de judecată care, în exercitarea rolului activ, este îndreptățită și chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părților, să dea acțiunii calificarea juridică exactă.

Nu în ultimul rând, chiar dacă în înscrisurile sub semnătura privată încheiate între părți nu s-a prevăzut în mod expres acordarea unui drept de superficie, în lipsă de stipulație contrară și prin aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor - pe care instanța de apel nu le-a avut deloc în vedere - în principal a regulii per a contrario, nu se poate susține că voința părților a fost aceea de a nu se constitui un drept de superficie asupra terenului ocupat în totalitate de construcția vândută de intimata-reclamantă.

Recurenta-pârâtă susține aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 948 C. civ.

Consideră că elementul esențial pe care instanța de apel 1-a pierdut din vedere, în analiza bunei credințe, analiză raportată exclusiv la înscrierea imobilului în cartea funciară, este că din extrasul CF, atașat notelor de ședință pentru termenul de judecată din 22.02.2021, rezultă fără dubiu notarea sentinței judecătorești prin care recurenta-pârâtă a dobândit proprietatea asupra spațiului comercial în cartea funciară deschisă pe numele intimatei-reclamante. Arată că nu a realizat înscrierea pe numele său în lipsa unui înscris care să stabilească modalitatea de folosință a terenului pe care se afla construcția vândută tot de intimata-reclamantă.

In același timp, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 948 alin. (3) C. civ., respectiv condițiile dobândirii fructelor bunului posedat.

Așa cum a arătat și la prima instanță, recurenta-pârâtă nu a edificat construcția pe terenul reclamantei și nu a ocupat acest teren. Vânzarea imobilului (construcție și teren) s-a realizat la solicitarea reprezentantului reclamantei care i-a propus această vânzare cu care a fost de acord. Dacă s-ar admite că i-a fost înstrăinată doar construcția, atunci reprezentantul reclamantei și-a asumat în mod benevol un risc al lipsei de folosință al terenului în suprafață de 11,81 mp, prin vânzarea construcției situate pe el, din moment ce nu și-a reglementat în nici un mod o eventuală folosință oneroasă a terenului; este greu de crezut că reclamanta a intenționai: să-și păstreze terenul aferent spațiului vândut, din moment ce se apucase să facă dezmembrarea întregului imobilul (clădire și teren) în vederea vânzării către pârâtă; nici pârâta nu ar fi cumpărat doar clădirea fărără terenul de sub ea. Ca atare, susține că nu a săvârșit nicio faptă ilicită, îndeplinindu-și obligația asumată cu bună credință. Nu există vinovăție în a ocupa fără drept terenul reclamantei. Reclamanta, prin moștenitorii legali ai administratorului cu care a negociat, este cea care, tot cu rea-credință, a cerut în anul 2007, evacuarea recurentei-pârâte, cerere care i-a fost respinsă în mod definitiv și irevocabil după ce a uzat de toate căile de atac.

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că este în situația posesorului de bună-credință.

Buna-credință trebuie raportată și la situația de fapt, de unde rezultă că voința internă a părților la momentul încheierii înscrisurilor între părți a fost pentru vânzarea întregului spațiu și a terenului aferent.

Arată că în dosarul nr. x/2007 în care reclamanta, cu rea-credință, a solicitat evacuarea sa, recurenta-pârâtă a formulat o cerere reconvențională în care a solicitat expres "1. să constatați dreptul nostru de proprietate asupra spațiului comercial in suprafața de 11.81 mp situat in Rm. Vâlcea, str. x, jud. Vâlcea și a terenului aferent având aceeași suprafață; 2. să pronunțați o hotărâre care să tina loc de act autentic de vânzare cumpărare."

Cum instanța de judecată i-a admis în totalitate cererea reconvențională astfel cum a fost formulată, și nu în parte, referirea în hotărârea judecătorească la spațiul comercial privește corpul de clădire și terenul aferent. Este real că cererea de completare a hotărârii, soluționată de un alt complet întrucât judecătorul care a soluționat cauza s-a pensionat, i-a fost respinsă, însă niciodată nu s-a pus problema ca vânzătoarea să-i vândă doar construcția - în acest caz este evident că ar fi fost reglementată și situația juridică a terenului, fapt care nu s-a întâmplat. Ca atare, a apreciat că intimata-reclamantă nu poate pretinde lipsa de folosință a terenului.

Recurenta-pârâtă mai susține aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material privind nelegalitatea aprecierii și puterea probatorie acordată probei cu expertiza tehnică.

Arată că a formulat obiecțiuni la expertiza tehnică, care au fost respinse, deși acestea erau legale și de natură să conducă la stabilirea unei valori privind lipsa de folosință în conformitate cu legea.

In speță, terenul este în totalitate afectat de o construcție, afectațiune de natură să conducă la aplicarea unor indici negativi asupra prețului chiriei terenului, indici pe care expertul nu i-a reținut în niciun mod.

Terenul nu are deschidere la stradă, fapt ce impunea reținerea unor indici negativi, pe care expertul nu i-a aplicat. Intrarea în construcția aflată pe terenul de 11,81 mp se face prin spațiul comercial al recurentei-pârâte care are deschidere la stradă, iar construcția și terenul de 11,81 mp se află în spatele acestui spațiu comercial, respectiv la Nord, iar acel teren nu are deschidere la str. x. Chiar și raportat la destinația construcției - toaletă și spațiu de depozitare aferent spațiului comercial ce aparține recurentei-pârâte (spațiu comercial achiziționat de la S.C. D. S.R.L.) - valoarea lipsei de folosință a terenului nu poate fi așa mare.

Deși a solicitat ca expertul să rețină situația juridică a terenului în cauză, să aplice indicii negativi referitor la aceasta, în speță nefiind vorba de un teren liber și cu ieșire la stradă (cum sunt în comparabilele avute în vedere) sau să explice de ce nu se impune aplicarea unor indici negativi față de comparabilele luate în calcul, susține că în mod nelegal i-au fost respinse aceste obiecțiuni.

Recurenta-pârâtă arată ca s-a ajuns astfel în situația în care pentru lipsa de folosință pe 6 ani să plătească dublul valorii terenului, respectiv valoarea de piață a terenului de 9.000 RON se acoperă prin lipsa de folosința pe 3 ani, situație inadmisibilă raportat la realitatea valorilor de piață și a chiriilor practicate atât în Râmnicu Vâlcea cât și în întreaga țară.

Pentru toate, aceste motive, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului.

Pârâta S.C. OBIECT S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantă.

Reclamanta A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat în principal excepția nulității recursului declarat de pârâtă și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca neîntemeiat.

Prin încheierea de ședință din 22 iunie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus punct de vedere la raport prin care a susținut, în esență, că recursul a fost formulat în termen.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursurilor la data de 19 octombrie 2022.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția tardivității recursului reclamantei, reține următoarele:

Potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, acest termen urmând a fi calculat pe zile, fără a intra în calcul ziua în care începe să curgă termenul, nici ziua când aceasta se împlinește, în conformitate cu dispozițiile art. 181 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Termenul de recurs instituit de art. 485 C. proc. civ. este un termen legal, imperativ (peremptoriu) și absolut, astfel că, nerespectarea lui atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai exercita recursul, concluzie ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., care statuează ca atunci "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

În speță, se constată că decizia atacată a fost comunicată recurentei-reclamante la 21 octombrie 2021 (potrivit procesului-verbal de predare aflat la dosarul de apel), iar cererea de recurs a fost depusă prin e-mail la 22 noiembrie 2021, la ora 20:40, astfel că recursul a fost declarat și motivat cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Declararea și depunerea motivelor de recurs, prin e-mail, în ultima zi a termenului, după ora 16:00, este socotită a fi fost realizată cu nerespectarea termenului legal.

În acest sens, se reține că în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 11 octombrie 2017 a fost publicată decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale privind dezlegarea modului de interpretare a dispozițiilor art. 182 și art. 183 C. proc. civ., în sensul de a se stabili dacă acțiunea introdusă prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului ce se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, este socotită a fi făcută în termen.

Prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 C. proc. civ., actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, în ultima zi a termenului care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, nu este socotit a fi depus în termen".

Ulterior, prin decizia nr. 45/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (decizie indicată și de recurenta-reclamantă în cuprinsul punctului de vedere la raportul întocmit în cauză), privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul Gorj, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 961 din 20 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că:

"în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 182 și art. 183 alin. (1) și (3) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, actele de procedură transmise prin fax sau e-mail, în ultima zi a termenului procedural care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, este socotit a fi depus în termen".

Se impune precizarea faptului că, față de dispozițiile art. 24 și 25 C. proc. civ., care prevăd că dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, procesele în curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămânând supuse acelei legi, și, raportat la data demarării prezentului proces, 2 mai 2018, acesta este supus normelor de procedură civilă anterioare modificărilor aduse de Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, intrate în vigoare la data de 21 decembrie 2018.

Ca atare, din perspectiva excepției tardivității, relevanță în prezenta cauză o au dispozițiile art. 182 și art. 183 C. proc. civ. în forma în vigoare la data inițierii prezentului litigiu (data anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, prin care în enumerarea cuprinsă la art. 183 alin. (1) C. proc. civ. au fost introduse și actele de procedură trimise prin fax sau e-mail), astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 34/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, înaintarea recursului prin intermediul poștei electronice în ultima zi a termenului (22 noiembrie 2021, ora 20:40), după ora la care se încheiase activitatea ia Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, cerere înregistrată în evidența instanței a doua zi, respectiv pe data de 23 noiembrie 2021, determină concluzia că această cale de atac a fost declarată cu încălcarea termenului reglementat de 485 alin. (1) C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte va respinge ca tardiv recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta OBIECTE SANITARE S.R.L., Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, excepția nulității recursului în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Este de reținut că întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs, în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Înalta Curte reține că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, se constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, recurenta-pârâtă aduce în discuție situația de fapt și aprecierea probatoriului, aspecte ce vizează, în realitate temeinicia deciziei atacate, necenzurabilă în recurs, fără a reuși să facă o trimitere argumentată la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat.

Susținerile recurentei-pârâte care se referă la considerentele primei instanțe nu pot face obiectul evaluării în această etapă procesuală, în condițiile în care, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă decizia pronunțată în etapa procesuală a apelului, instanța de recurs fiind îndrituită a exercita controlul judiciar doar cu privire la cele reținute prin respectiva decizie.

Deși a susținut aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 948 C. civ., inclusiv a dispozițiilor alin. (3) referitoare la condițiile dobândirii fructelor bunului posedat, în motivarea recursului, pârâta s-a rezumat, în esență, la a-și exprima nemulțumirea cu privire la stabilirea calității sale de posesor de rea-credință prin raportare la înscrisurile dosarului și cu privire la acordarea în favoarea reclamantei a sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosință.

Aprecierea instanței de apel cu privire la valoarea efectivă a despăgubirii și susținerea recurentei-pârâte că este în situația posesorului de bună-credință, cu solicitarea de raportare a bunei-credințe și la situația de fapt vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, susținerile privind buna-credință și înscrisurile care ar demonstra aceasta sunt elemente probatorii, care țin de temeinicie, de situația de fapt, nefiind suficiente să atragă examenul de legalitate dacă nu s-au indicat încălcările de lege săvârșite de instanța de apel.

Chiar dacă recurenta-pârâtă invocă greșita aplicare a dispozițiilor legale privind buna-credință, în dezvoltarea acestor susțineri nu prezintă argumente de nelegalitate și nu arată, în concret, care sunt greșelile de judecată săvârșite de instanță, ci își exprimă nemulțumirea cu privire la aspectele care au format convingerea instanței de apel în sensul reținerii calității de posesor de rea-credință.

Criticile recurentei-pârâte referitoare la aprecierea bunei-credințe de către instanța de apel și la reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele, vizează exclusiv aspecte de apreciere și interpretare a înscrisurilor depuse în probațiune, reprezentând, astfel, o evaluare de netemeinicie și nu una de nelegalitate.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia, "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Recurenta-pârâtă mai susține aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material privind nelegalitatea aprecierii și puterea probatorie acordată probei cu expertiza tehnică.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, în condițiile în care aprecierea acestora este reprezentată de operațiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, apreciere cu privire la care instanța este suverană, iar o reanalizare a probelor de către instanța de recurs nu este permisă de dispozițiile legale.

Susținerile recurentei-pârâte în sensul că a formulat obiecțiuni la expertiza tehnică, care au fost respinse, deși acestea erau legale și de natură să conducă la stabilirea unei valori privind lipsa de folosință în conformitate cu legea, precum și cele prin care se arată că terenul este în totalitate afectat de o construcție, afectațiune de natură să conducă la aplicarea unor indici negativi asupra prețului chiriei terenului, indici pe care expertul nu i-a reținut în niciun mod, constituie critici de netemeinicie, care nu pot fi examinate în recurs, întrucât vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să aprecieze probatoriul.

Orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanței de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului.

În realitate, recurenta-pârâtă este nemulțumită de interpretarea probelor dosarului, de modul în care instanța a înțeles să dea relevanță probelor administrate, or, criticile care vizează conținutul probelor, inclusiv cele care privesc proba cu expertiza tehnică, sunt critici de netemeinicie.

Cum toate criticile recurentei-pârâte se referă la aspecte ce privesc probele și starea de fapt, nu se poate determina existența vreunuia din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile anterior menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul pârâtei, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardiv recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 398/R-CONT din 7 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă OBIECTE SANITARE S.R.L. împotriva deciziei nr. 398/R-CONT din 7 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2022.