ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1569/2021

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Pitești, secția I civilă la 22 mai 2019, în dosarul nr. x/2019, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu intimații Casa Națională de Pensii Publice București, Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperare a Capacității de Muncă, Casa Județeană de Pensii Argeș și CNPP-Comisia Medicală de Contestații Craiova, contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 1472/2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016, prin care a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și soluționarea cauzei.

În drept, a invocat dispozițiile art. 503 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 și 4 din C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 503 alin. (3) și art. 504 din același cod.

La 24 septembrie 2019, contestatoarea A. a formulat cerere de recuzare împotriva președintelui completului învestit cu soluționarea contestației în anulare (completul C7 - Apel), întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ.

Prin încheierea din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a fost respinsă cererea de recuzare formulată de petenta A..

Prin decizia civilă nr. 4436/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă contestația în anulare formulată de contestatoarea A..

Împotriva încheierii din 14 noiembrie 2019 și a deciziei nr. 4436/2019 din 14 noiembrie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, contestatoarea A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii și a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Pitești.

Prin memoriul inițial de recurs, recurenta a criticat actele procedurale îndeplinite de completul învestit cu soluționarea contestației în anulare, susținând că instanța era obligată să repună cauza pe rol, observând cererea de recuzare, și să stabilească un prim termen de judecată în care să fie analizată admisibilitatea cererii. De asemenea, cu referire la decizia nr. 4436/2019, recurenta a invocat că pronunțarea hotărârii asupra contestației în anulare s-a făcut de către un complet în compunerea căruia a intrat judecătorul recuzat, înaintea pronunțării în ședință publică asupra cererii de recuzare, concluzie dedusă de recurentă din împrejurarea că, la data când fost soluționată contestația în anulare, nu exista întocmită minuta încheierii de soluționare a cererii de recuzare. Recurenta a concluzionat că această situație conduce la încălcarea art. 49 alin. (2) din C. proc. civ., iar vătămarea produsă nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură, respectiv, casarea hotărârii civile nr. 4436/2019.

O altă critică formulată de recurentă s-a referit la soluționarea cererii de recuzare de un complet constituit cu încălcarea art. 110 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/17.12.2015, situație care ar atrage nulitatea necondiționată a hotărârii, în conformitate cu art. 176 pct. 4 C. proc. civ.. În același sens, recurenta a mai invocat încălcarea art. 97 alin. (1) pct. 1 și 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, deoarece nu au fost create dosare asociate pentru cererea de recuzare și pentru cererea de ajutor public judiciar, prin care recurenta a solicitat scutirea de la plata taxei judiciare de timbru aferente cererii de recuzare.

De asemenea, recurenta a mai susținut că cererea de recuzare a fost judecată în ședință secretă, fiind încălcate dispozițiile art. 6 paragraful 1, teza I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 17 și art. 213 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin pct. 28 art. 1 din Legea nr. 310/2018 și art. 51 alin. (1) din același cod, fiind astfel atrasă nulitatea necondiționată a hotărârii, în temeiul art. 176 pct. 5 C. proc. civ. a mai susținut că i-a fost încălcat dreptul la apărare, nefiindu-i adus la cunoștință termenul de judecată stabilit pentru soluționarea cererii de ajutor public judiciar, împrejurare care a determinat prelungirea termenului de soluționare a cererii; a concluzionat că i s-a produs o vătămare ce nu poate remediată decât prin desființarea actului, în sensul art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Un alt argument adus de recurentă cu privire la nelegalitatea încheierii prin care a fost soluționată cererea de recuzare a vizat nulitatea acesteia derivând din pretinsa neînregistrare a minutei în registrul special reglementat de art. 401 alin. (1) C. proc. civ.

Memoriul de recurs s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

La 27 ianuarie 2020, recurenta a formulat completări privind motivele de recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicitând și repunerea în termenul de motivare a recursului; a arătat că încheierea din 14 noiembrie 2019 privind soluționarea cererii de recuzare i-a fost comunicată abia la 22 ianuarie 2020, astfel că justifică un motiv temeinic pentru repunerea în termen, în sensul dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat modul în care instanța de apel a soluționat cererea de recuzare întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., arătând că încheierea recurată nu cuprinde examinarea tuturor motivelor invocate, prin care autoarea cererii a analizat criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Micallef contra Maltei pentru verificarea imparțialității instanței, atât prin demersul subiectiv, cât și prin demersul obiectiv. De asemenea, a susținut că încheierea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care instanța de apel a concluzionat că sunt nefondate susținerile privind comportamentul discriminatoriu și abuziv al judecătorului recuzat. În continuare, recurenta a invocat că motivele primei instanțe sunt străine de natura cauzei, întrucât instanța se limitează la analiza legalității actelor judecătorului recuzat, dar lipsește analiza afectării imparțialității pe care a solicitat-o recurenta. Tot în legătură cu soluționarea de instanța de apel a acestui motiv de recuzare, recurenta a susținut că încheierea recurată a fost pronunțată cu aplicarea unui act normativ care nu este incident în cauză - art. 41-54 C. proc. civ., întrucât - potrivit art. 44 C. proc. civ. - recuzarea poate privi numai un judecător, în timp ce suspiciunile invocate de recurentă se referă la săvârșirea infracțiunii de exercitare fără drept a unei profesii reglementate și infracțiunea de înșelăciune, în sensul că magistratul - judecător doamna B., numită în magistratură prin decret prezidențial, nu este persoana care a participat la judecarea și soluționarea cauzei, numele magistratului judecător reținut în semnăturile aplicate pe încheieri și hotărâri fiind "B.".

În ceea ce privește modul în care instanța de apel a soluționat cererea de recuzare întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenta a invocat, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că situația de fapt nu a fost legal stabilită, că nu a fost administrat un probatoriu adecvat (proba cu martori și audierea judecătorului recuzat) și că lipsesc motivele de fapt și de drept pentru care instanța a respins cererea recurentei.

La 30 ianuarie 2020, recursul a fost comunicat intimatelor, fără ca acestea să formuleze întâmpinare.

Prin poziția procesuală exprimată, recurenta a precizat că nu este de acord ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 noiembrie 2021 a fost comunicat părților, în vederea depunerii unui punct de vedere.

Recurenta a formulat la 23 noiembrie 2020 punct de vedere față de raportul comunicat.

Prin încheierea din 9 martie 2021 a fost admisă excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 4436/2019 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă și a fost admis în principiu recursul declarat împotriva încheierii din 14 noiembrie 2019 de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, fiind stabilit termen în ședință publică, în vederea soluționării recursului.

Analizând recursurile formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În ceea ce privește recursul formulat împotriva încheierii civile din 14 noiembrie 2019, Înalta Curte constată că memoriul inițial de recurs a fost întemeiat de recurentă pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar în completarea motivelor de recurs au fost invocate și motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte va examina mai întâi criticile care vizează aspecte de nelegalitate formală, de natură procedurală, care au potențialul, în cazul în care ar fi găsite întemeiate, de a atrage nulitatea deciziei recurate, fără a mai fi necesară antamarea aspectelor de fond vizând aplicarea normelor legale privind incompatibilitatea. Motivele vizând aplicarea acestor din urmă norme vor fi analizate subsecvent motivelor de recurs care privesc criticile de nelegalitate formală.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "casarea unor hotărâri se poate cere (…) când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (…)". Acest motiv de casare include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4 al alin. (1) de la art. 488 C. proc. civ., precum și nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil, a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de casare prevăzute de lege.

Prin memoriul inițial de recurs, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat nelegala constituire a completului care a soluționat cererea de recuzare. Critica este nefondată, întrucât cererea de recuzare a vizat numai unul dintre judecătorii completului învestit cu soluționarea cererii de recuzare și nu întregul complet de judecată. În această situație, completul de judecată constituit în vederea soluționării cererii de recuzare a respectat exigențele art. 110 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015. Sunt astfel lipsite de suport legal susținerile recurentei care învederează pretinsa necesitate a constituirii unui complet distinct care să soluționeze cererea de recuzare, complet care să fi fost constituit printr-un ordin emis de președintele instanței.

De asemenea, în susținerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că judecarea cererii de recuzare ar fi avut loc în ședință secretă și că au fost încălcate normele de procedură privind publicitatea ședințelor de judecată și publicitatea hotărârii. Recurenta a invocat încălcarea art. 17 și art. 213 C. proc. civ. și art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată că instanța de apel a acordat termene în ședința camerei de consiliu a completului "Incidente Procedurale Apel" în datele de 24 septembrie 2019, respectiv 3, 17 și 31 octombrie 2019 și 14 noiembrie 2019, iar încheierile de ședință au fost pronunțate în ședință publică, cu respectarea dispozițiilor art. 51 alin. (1) și alin. (5) C. proc. civ., care prevăd o procedură de judecată a cererii de recuzare derogatorie de la dispozițiile art. 17 C. proc. civ.. Așadar, se reține că ședinței de judecată în care se soluționează cererea de recuzare nu îi sunt aplicabile dispozițiile legale invocate de recurentă, art. 213 alin. (1) C. proc. civ., și nici decizia Curții Constituționale nr. 454/2018, Înalta Curte urmând a respinge critica recurentei referitoare la judecarea cererii de recuzare în ședință secretă.

Din argumentele dezvoltate în susținerea criticii privind publicitatea ședințelor de judecată (punctul 4 al memoriului inițial de recurs), Înalta Curte va analiza exclusiv argumentele ce vizează pronunțarea încheierii recurate, reținând că celelalte argumente excedează obiectului recursului.

Recurenta susține că nu există dovezi privind derularea ședinței de judecată din 14 noiembrie 2019, când a fost pronunțată încheierea recurată, invocând, în susținerea motivului, corespondența administrativă cu instanța de apel, care i-a comunicat că nu există o înregistrare a ședinței de judecată și care a refuzat să îi elibereze copii ale minutei.

Înalta Curte subliniază că hotărârea judecătorească are forța probantă a unui înscris autentic, conform art. 434 C. proc. civ., iar împrejurarea că ședința de judecată din 14 noiembrie 2019 a avut loc rezultă din cuprinsul minutei și al încheierii recurate, critica recurentei fiind pur speculativă.

Cu referire la critica recurentei privind nerespectarea dispozițiilor art. 231 alin. (4) C. proc. civ., care stabilesc obligația de înregistrare a ședinței de judecată, Înalta Curte urmează a o respinge, reținând că ședințele în legătură cu soluționarea cererii de recuzare s-au desfășurat în camera de consiliu, fără citarea părților. În consecință, dispozițiile art. 231 C. proc. civ. nu sunt aplicabile acestor încheieri, întrucât numai ședințele de judecată desfășurate în prezența participanților la proces se înregistrează cu mijloace tehnice, astfel cum rezultă din interpretarea logică și teleologică a prevederilor legale citate.

Cu referire la pretinsa încălcare de către instanța de apel a obligației de a pune la dispoziția recurentei soluția prin mijlocirea grefei instanței prevăzută de art. 396 alin. (2) C. proc. civ., susținută de autoarea căii de atac prin refuzul instanței de apel de a-i comunica minuta, Înalta Curte reține că această critică nu poate conduce la nelegalitatea încheierii recurate, din moment ce dispozitivul hotărârii a fost pus la dispoziția recurentei prin publicarea minutei pe portalul informatic al instanței, disponibil prin accesarea paginii de internet a portalului instanțelor judecătorești (portal.just.ro). Această modalitate respectă dispozițiile art. 396 alin. (2) C. proc. civ., deoarece grefierul este cel ce înregistrează minuta în sistem informatizat, conform art. 125 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Concluzionând, Înalta Curte reține că instanța de apel a respectat procedura de soluționare a cererii de recuzare reglementată de C. proc. civ.

Înalta Curte constată că normele procesuale privind procedura de judecată a cererii de recuzare au făcut obiectul criticilor de constituționalitate, iar criticile au fost respinse de instanța de contencios constituțional. S-a reținut că judecarea cererii de recuzare, în camera de consiliu, fără prezența părților, nu este discriminatorie și nici nu împiedică accesul la justiție, având în vedere că se aplică în mod egal tuturor participanților la proces, iar încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată odată cu fondul, prilej cu care partea interesată își poate valorifica inclusiv dreptul la apărare [în acest sens, Decizia nr. 38/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (1) din C. proc. civ., Monitorul Oficial nr. 403 din 2017].

Recurenta a invocat cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că nu ar fi fost întocmită minuta, împrejurare care atrage nulitatea încheierii recurate. Înalta Curte respinge această critică, constatând că situația alegată nu este reală, întrucât minuta încheierii din 19 noiembrie 2019, recurată în cauza de față, se regăsește în dosarul instanței de apel și cuprinde mențiunile obligatorii prevăzute de art. 401 alin. (1) C. proc. civ., precum și de dispozițiile art. 125 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Celelalte critici formulate prin memoriul inițial de recurs vor fi înlăturate de Înalta Curte, reținându-se că, în raport de dispozițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ., numai încheierea de respingere a cererii de recuzare poate constitui obiect al recursului; așadar, excedează obiectului recursului criticile recurentei în legătură cu pretinsa obligație a instanței de apel de a repune pe rol contestația în anulare (motivul 2 din memoriul inițial de recurs), cele în legătură cu pretinsele neregularități procedurale ce ar privi soluționarea cererii de ajutor public judiciar [motivul 2 b) din memoriul inițial de recurs], ca și cele în legătură cu modul de soluționare a contestației în anulare (punctul 5 din memoriul inițial de recurs).

Totodată, cu referire la criticile vizând soluționarea cererii de ajutor public judiciar, Înalta Curte subliniază că, potrivit dispozițiilor legale aplicabile, cererea este soluționată prin încheiere (în cauză, pronunțată la data de 3 octombrie 2019), iar dispozițiile art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008 prevăd o cale distinctă de atac, respectiv cererea de reexaminare, ce a fost exercitată de recurentă în fața instanței de apel și soluționată prin încheiere dată fără cale de atac, în dosarul x/2019 Așadar, împotriva hotărârii pronunțate în această procedură nu poate fi exercitată calea de atac a recursului.

În egală măsură, cu privire la criticile vizând durata procedurilor judiciare, Înalta Curte constată că recurenta a formulat o contestație în tergiversarea procesului în temeiul art. 522 C. proc. civ., ce a primit nr. de dosar asociat, x/2019, și a fost soluționată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, contestația recurentei fiind admisă prin încheierea din 6 iunie 2019, încheiere dată fără cale de atac.

Înalta Curte mai reține că nu pot fi primite criticile formulate în legătură cu soluționarea recursului împotriva deciziei civile nr. 4436/2019, întrucât, prin încheierea din 9 martie 2021, a fost admisă excepția inadmisibilității recursului declarat de recurentă împotriva respectivei decizii.

Recurenta a invocat cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Sintetizând susținerile recurentei, Înalta Curte decelează două critici principale: prima critică a vizat lipsa motivelor de fapt și de drept pentru care instanța de apel a respins susținerile recurentei privind persoana judecătorului recuzat și comportamentul discriminatoriu și abuziv al acestuia, în timp ce a doua critică s-a referit la motivarea străină de natura cauzei.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

"Casarea unor hotărâri se poate cere (…) când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". Așadar, acest caz de casare devine incident atunci când hotărârea este nemotivată, în oricare dintre cele trei ipoteze legale: când motivarea lipsește, când aceasta este contradictorie și când cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

În ceea ce privește critica vizând nemotivarea hotărârii, prin care recurenta reclamă lipsa motivelor de fapt și de drept pentru care a fost respinsă cererea sa, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

Înalta Curte reține că, în cererea de recuzare depusă la 24 septembrie 2019, recurenta a prezentat trei motive de recuzare: incertitudinea referitoare la calitatea de judecător a persoanei care a prezidat completul de judecată [motivul 1 a) din cererea de recuzare], comportamentul pretins discriminatoriu al judecătorului recuzat [motivul 1 b) din cererea de recuzare] și susținerea că judecătorul recuzat s-ar fi antepronunțat (motivul 2 din cererea de recuzare).

Respingând primul motiv invocat, instanța de apel a arătat că magistratul care a semnat încheierea recurată este chiar cel care apare în evidența nominală a judecătorilor publicată pe portalul informatic al instanței, eroarea sesizată de recurentă privind prenumele acestuia neavând aptitudinea de a susține cazul de incompatibilitate referit.

În dezvoltarea celui de doilea motiv de recuzare, petenta a invocat că, dintre dosarele în care s-a dispus amânarea pronunțării în ședința din 19 septembrie 2019 a completului C7 Apel, numai cu privire la cererea sa a fost incert termenul pentru care a fost amânată pronunțarea, întrucât pe portalul instanțelor de judecată nu se putea stabili dacă data când va avea loc pronunțarea este 26 septembrie 2019 sau 3 octombrie 2019 și că, pe portalul informatic al instanței, nu apărea creată o ședință a completului C7 Apel pentru data când a fost amânată pronunțarea. Pe de altă parte, recurenta a susținut că judecătorul recuzat a refuzat să îi comunice ora când va avea loc pronunțarea sau dacă aceasta va fi amânată; acest refuz a impus recurentei să aștepte în incinta instanței până la finalul programului de lucru, când i s-a comunicat că activitatea de deliberare a completului continua. În raport de aceste considerente, recurenta a apreciat că a fost supusă de judecătorul recuzat unui tratament "discriminatoriu și inuman".

Înalta Curte observă că instanța de apel a analizat și aspectele învederate de contestatoare în cadrul celui de al doilea motiv expus în cererea de recuzare. Astfel, s-a arătat că măsurile dispuse au respectat dispozițiile legale, iar din perspectivă factuală, s-a evidențiat că momentul când are loc pronunțarea depinde de finalizarea ședinței de judecată, cât și de rezultatul deliberărilor, nefiind posibilă cunoașterea și anunțarea anticipată a acestor momente. Instanța de apel a arătat și că măsura de amânare a pronunțării este cu operativitate înregistrată în sistemul informatic Ecris și adusă la cunoștința publicului. Pe baza acestei analize, instanța de apel a concluzionat că motivele invocate de recurentă nu sunt de natură să dea naștere unor îndoieli justificate cu privire la imparțialitatea judecătorului recuzat, în sensul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Cu privire la al treilea motiv invocat, Înalta Curte constată că în susținerea cererii de recuzare, întemeiată pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. (punctul 2 din cererea de recuzare), recurenta a apreciat că judecătorul recuzat și-a exprimat părerea, anterior pronunțării, cu privire la soluția ce urma a fi pronunțată în cauză, punctând elementele ce i-au creat această convingere: faptul că amânarea pronunțării s-a decis în secret, că termenul pentru care a fost amânată pronunțarea a fost incert, că dispoziția de amânare a pronunțării nu s-a anunțat în ședință publică, precum și faptul că recurenta a fost lăsată să aștepte o soluție până la finalul programului, deși judecătorul recuzat cunoștea starea de sănătate a acesteia. Dat fiind că circumstanțele invocate de recurentă în susținerea punctului 2 al cererii de recuzare se suprapuneau parțial cu circumstanțele invocate în susținerea punctului 1 b) al cererii de recuzare, Înalta Curte constată că instanța de apel le-a grupat și le-a răspuns prin considerente comune, încheierea recurată cuprinzând, deci, motivele de fapt și de drept ce au creat convingerea instanței.

Așadar, într-o primă concluzie, Înalta Curte reține că încheierea recurată cuprinde un examen efectiv al motivelor de recuzare formulate de recurentă, în concordanță cu procedura specială prevăzută de art. 51 alin. (1) C. proc. civ., instanța prezentând raționamentul care i-a fundamentat concluzia, respectiv că faptele alegate de recurentă fie nu rezultă din lucrările dosarului, fie nu sunt apte să creeze un dubiu cu privire la imparțialitatea judecătorului recuzat și să conducă la admiterea cererii de recuzare.

În continuare, Înalta Curte va examina dacă încheierea recurată îndeplinește exigențele legale privind motivarea, astfel cum sunt acestea reținute sau deduse din Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, C. proc. civ., respectiv din jurisprudența Curții Constituționale a României și Curții Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reține dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", precum și dispozițiile Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, art. 131 alin. (2) teza finală, care dispune că "Motivarea hotărârii judecătorești trebuie să arate silogismul juridic din care rezultă aplicarea normei de drept la situația de fapt reținută."

Totodată, Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat exigențele privind motivarea hotărârii, inclusiv prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Pe de-o parte, obligația de motivare a hotărârilor judecătorești, garantată de articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, nu poate fi înțeleasă ca impunând instanței un răspuns detaliat pentru fiecare argument [cauzele Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos; García Ruiz împotriva Spaniei (MC); Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC)]. Pe de altă parte, o hotărâre judecătorească trebuie considerată a fi motivată corespunzător atunci când permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (cauza Hirvisaari împotriva Finlandei).

Înalta Curte concluzionează că motivul de casare este nefondat, încheierea recurată respectând exigențele privind motivarea hotărârii prevăzute de art. 6 și art. 425 alin. (1) C. proc. civ., dar și pe cele deduse din dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Motivarea instanței de apel a permis autoarei căii de atac să formuleze ample critici de nelegalitate prin memoriul de recurs și, totodată, permite Înaltei Curți să examineze recursul în îndeplinirea rolului ce îi revine, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește a doua critică, vizând nemotivarea sub aspectul includerii de motive străine de natura cauzei, Înalta Curte reține că autoarea căii de atac critică încheierea recurată susținând că aceasta nu cuprinde analiza cererii de recuzare prin aplicarea criteriilor de evaluare a imparțialității instanței reținute în hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Micallef contra Maltei.

Înalta Curte va înlătura această critică pentru considerentele ce succedă.

Astfel, este indiscutabil că evaluarea imparțialității instanței se realizează prin raportare la principiile consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Noțiunea de imparțialitate enunțată de Curte este examinată prin referire la cele două fațete ale acestui concept: aspectul subiectiv, care se referă la convingerea personală a judecătorului și din perspectiva căruia imparțialitatea magistratului se prezumă până la proba contrară, și aspectul obiectiv care vizează modul în care imparțialitatea judecătorului este percepută din exterior de un observator rezonabil și avizat (persoană informată și de bună-credință). În acest sens sunt hotărârile pronunțate de Curte în cauzele Kyprianou împotriva Ciprului și Piersack împotriva Belgiei, hotărâri care sunt evocate și în hotărârea pronunțată de Curte în cauza Micallef contra Maltei, invocată de recurentă. Jurisprudența Curții Constituționale consacră aceleași criterii de verificare a imparțialității instanței, în acest sens fiind, de exemplu, Decizia nr. 333/2014 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 533 din 2014.

Examinând cererea de recuzare prin raportare la critica formulată, Înalta Curte constată că elementul invocat de petentă în analiza criteriului obiectiv l-a constituit incertitudinea privind persoana sau numele real al judecătorului [punctul 1.a) din cerere]; în analiza criteriului subiectiv, recurenta a invocat pretinse dovezi subiective privind tratamentul discriminatoriu [punctul 1.b) din cerere]. Așadar, încheierea recurată cuprinde analiza și răspunsul instanței de apel la motivele invocate de recurentă, astfel că respectivele considerente nu pot fi apreciate ca fiind străine de natura cauzei.

Dar mai mult, contrar susținerilor recurentei, soluționarea unei cereri de recuzare presupune în mod necesar verificarea conduitei procesuale a judecătorului recuzat, întrucât instanța învestită este chemată să verifice aspectele criticate de parte, pentru a stabili dacă administrarea cauzei de judecătorul recuzat conturează indicii privind încălcarea obligației de imparțialitate. Această abordare este regăsită și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, mai ales în fundamentarea demersului subiectiv pentru evaluarea imparțialității (a se vedea hotărârea Kyprianou împotriva Ciprului, punctele 129 - 133). Înalta Curte notează că hotărârea Micallef contra Maltei, invocată de recurentă, cuprinde o analiză similară la punctele 100 - 105, chiar dacă este axată mai mult pe determinarea imparțialității prin intermediul criteriului obiectiv.

Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că încheierea recurată este legală în raport de critica formulată. Instanța de apel a respectat cadrul procesual stabilit de recurentă, în conformitate cu art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și a soluționat cererea în raport de dispozițiile legale aplicabile, potrivit art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte mai reține și că, în temeiul art. 488 alin. (6) C. proc. civ., pentru ipoteza includerii de motive străine de natura cauzei, casarea unei hotărâri nu poate fi dispusă decât în situația în care motivarea este cu totul străină de cauză, fiindcă numai o astfel de situație echivalează cu nemotivarea. O atare situație nu se regăsește în cauză, întrucât instanța de apel nu s-a limitat la verificarea conformității dispozițiilor judecătorului recuzat cu dispozițiile legale, ci a verificat și dacă circumstanțele de fapt relatate de recurentă sunt verosimile și dacă acestea au vocația să creeze îndoieli justificate cu privire la imparțialitatea judecătorului recuzat. Așa fiind, contrar susținerilor recurentei, încheierea recurată cuprinde o motivare pertinentă în raport de obiectul cererii de recuzare, fiind respectate exigențele legale.

Pentru considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei, întemeiată pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În privința motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte distinge două categorii de motive pe care recurenta le circumscrie acestui caz de casare.

O primă categorie de critici vizează modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, precum și critici privind probatoriul, întrucât nu a fost administrată proba cu martori și nu a fost audiat judecătorul recuzat. Aceste aspecte legate de stabilirea situației de fapt, de administrarea probatoriului și de posibilitatea audierii judecătorului recuzat nu pot fi integrate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Aceasta deoarece motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. are o aplicabilitate limitată la chestiuni care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

O altă categorie de critici, vizează încălcarea unor norme de procedură și, ca urmare, vor fi analizate prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Criticile din această ultimă categorie vor fi grupate și examinate în funcție de cazurile de incompatibilitate la care recurenta a făcut trimitere. Astfel, va fi examinată legalitatea respingerii cererii de recuzare întemeiată pe cazul reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 1 (motivată de recurentă în secțiunea 2 a cererii de recuzare, în sensul pretinsei antepronunțări a judecătorului recuzat) și pe cazul reglementat de pct. 13 din același act normativ [dezvoltată în secțiunea 1 a cererii, sub două aspecte: dubiul recurentei privind identitatea judecătorului recuzat - punctul 1 a) din cerere și atitudinea discriminatorie a acestuia - pct. 1 b) al cererii].

Înalta Curte va analiza criticile în ordinea în care C. proc. civ. reglementează cele două motive de incompatibilitate relativă pe care și-a întemeiat recurenta cererea de recuzare.

Recurenta a criticat modul în care instanța de apel a soluționat cererea de recuzare întemeiată pe cazul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Prin cererea de recuzare recurenta a susținut că judecătorul recuzat și-a spus părerea cu privire la soluția în cauză, anterior pronunțării. Criticile formulate în recurs s-au referit la greșita respingere a cererii de recuzare întemeiată pe cazul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., precum și la administrarea unui probatoriu insuficient pentru stabilirea situației de fapt, respectiv refuzul audierii unor martori, precum și la lipsa audierii judecătorului recuzat.

Înalta Curte va înlătura criticile recurentei referitoare la administrarea probatoriului în fața instanței de apel, reținând că aceste critici care vizează necesitatea administrării anumitor probe, cât și modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat, sunt incompatibile cu caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, astfel cum rezultă acesta din dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ.

Referitor la critica privind refuzul ascultării judecătorului recuzat, Înalta Curte reține că normele prevăzute de art. 51 alin. (1) C. proc. civ. au un caracter supletiv, caracter confirmat și în jurisprudența Curții Constituționale [în acest sens, de exemplu, Decizia nr. 38/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 alin. (1) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 403 din 29 mai 2017]. În consecință, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei, întrucât audierea judecătorului recuzat este o facultate conferită instanței, care apreciază asupra necesității audierii judecătorului recuzat în raport de circumstanțele specifice cauzei, iar exercitarea acestei prerogative de către instanța de apel nu poate fi cenzurată de către instanța de recurs.

Înalta Curte reține că în mod corect a stabilit instanța de apel că nu este incident cazul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., întrucât amânarea pronunțării asupra contestației în anulare nu echivalează cu o antepronunțare asupra contestației în anulare însăși și nu justifică de o manieră rezonabilă suspiciunea cu privire la afectarea imparțialității magistratului-judecător.

Prin cererea de recuzare, recurenta a invocat faptul că judecătorul recuzat și-a exprimat, anterior pronunțării, opinia cu privire la soluția ce urma a fi pronunțată în dosarul x/2019 Astfel cum s-a arătat anterior, obiectul cauzei l-a constituit contestația în anulare formulată de recurentă împotriva deciziei civile nr. 1472/2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul x/2016, iar recurenta, în calitate de contestatoare, a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și soluționarea pe fond a cauzei.

Recurenta susține că în cauza de față, judecătorul recuzat a anticipat soluția de respingere a punctului 3 din contestația în anulare, dispunând amânarea pronunțării la 19 septembrie 2019 în aceeași modalitate ca și completul ce soluționase apelul în dosarul x/2016, și anume cu pretinsa nerespectare a dispozițiilor art. 396 C. proc. civ.

Cazul de incompatibilitate invocat vizează exprimarea unei opinii de către judecător, anterior deliberării și pronunțării, în legătură cu soluția ce ar fi pronunțată în pricina concretă pe care o judecă. Amânarea pronunțării este reglementată de art. 396 C. proc. civ., fiind o instituție procesuală de excepție la care instanța poate apela atunci când, din cauza complexității litigiului sau a altor cauze justificate, nu poate pronunța hotărârea în aceeași zi când au fost declarate închise dezbaterile. Înalta Curte constată că o atare dispoziție nu face în niciun mod să transpară opinia judecătorului cu privire la soluția ce va fi pronunțată asupra fondului cererii, ci doar expune cauza ce a condus la amânarea pronunțării. De altfel, în legătură cu motivul de incompatibilitate analizat, Înalta Curte reține că acesta nu devine incident atunci când judecătorul pune în discuția părților chestiuni de fapt și de drept ce vizează fondul cererii, în temeiul art. 14 alin. (4) și (5) C. proc. civ. a fortiori este exclusă reținerea incompatibilității într-o situație când instanța amână pronunțarea hotărârii, dispoziție care nu lasă în nici un mod să se întrevadă opinia magistratului privind soluția ce va fi pronunțată asupra fondului cererii.

În cauza de față, prin încheierea din 19 septembrie 2019 pronunțată în dosar x/2019, completul de judecată, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării la 26 septembrie 2019 cu privire la cererea de contestație în anulare. Înalta Curte observă că prin motivul 3 al contestației în anulare, contestatoarea a invocat că rejudecarea fondului cauzei de către instanța de apel s-a făcut fără legala citare și fără prezența părților, ulterior anulării încheierii pronunțate în dosarul x/2016 din data de 19 ianuarie 2018.

Împrejurarea că, în cererea de contestație în anulare recurenta criticase, între altele, și modul cum s-a dispus amânarea pronunțării, nu este de natură să conducă la o ipoteză de antepronunțare. Astfel, nici din analiza discuției avute de recurentă cu judecătorul recuzat, nici din circumstanțele concrete relatate în cererea de recurs și din înscrisurile administrate, și nici din cercetarea lucrărilor dosarului nu rezultă indicii care să permită o suspiciune rezonabilă de antepronunțare sau de subiectivitate, de vreme ce judecătorul recuzat nu a făcut nicio apreciere asupra soluției ce urma a fi pronunțată în contestația în anulare.

Față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează a respinge criticile formulate de recurentă privind soluționarea cererii de recuzare întemeiată pe motivul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 1.

Recurenta a criticat modul de soluționare a punctului 1 din cererea de recuzare, întemeiat pe cazul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.. Autoarea căii de atac a reclamat modul în care a fost analizată cererea de recuzare vizând afectarea imparțialității judecătorului recuzat, prin prisma criteriilor obiectiv și subiectiv, consacrate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reține că art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. stabilește că judecătorul este incompatibil "atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa". Acest caz de incompatibilitate permite unei părți din proces să deducă verificării acele suspiciuni privind lipsa de imparțialitate care nu ar putea fi încadrate în celelalte cazuri de incompatibilitate. În consecință, instanța care soluționează cererea de recuzare trebuie să analizeze elementele reclamate de parte pentru a observa dacă, într-adevăr, acestea au vocația de a ridica îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului.

Înalta Curte a evocat anterior reperele jurisprudențiale pentru analiza imparțialității, din perspectivă subiectivă și obiectivă. În consecință, la acest moment, Înalta Curte va examina legalitatea încheierii recurate prin prisma modului în care instanța de apel a analizat în concret circumstanțele evocate de recurentă, pentru a stabili dacă acestea sunt apte să nască îndoieli asupra imparțialității judecătorului.

O primă critică a vizat greșita respingere a motivului dezvoltat la punctul 1 a) din cererea de recuzare, prin care recurenta a invocat dubiul său privind persoana judecătorului recuzat.

În dezvoltarea criticii, autoarea căii de atac a susținut atât greșita aplicare a legii, cât și greșita respingere a cererii de recuzare întemeiată pe împrejurarea că numele judecătorului recuzat nu există în lista oficială și publică a judecătorilor instanței de apel.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reține critica ca fiind vădit nefondată, întrucât niciuna dintre probele administrate în fața instanței de apel nu susține afirmația recurentei că judecătorul recuzat ar fi altă persoană decât doamna B., judecător în cadrul secției I Civilă a Curții de Apel Pitești. Împrejurarea că, în hotărârile instanței de apel, prenumele doamnei judecător B. apare ca fiind "B." și nu "B." reprezintă o eroare materială în sensul art. 442 alin. (1) C. proc. civ., care poate fi îndreptată prin procedura reglementată de alin. (2) al aceluiași text; o astfel de critică nu poate fi formulată pe calea recursului, potrivit dispozițiilor art. 445 C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte va respinge susținerile recurentei privind incidența în cauză a dispozițiilor C. pen., adoptat prin Legea nr. 286/2009, privind infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii reglementate de lege și infracțiunea de înșelăciune, reținând că judecătorul recuzat îndeplinește condițiile legale prevăzute de dispozițiile de art. 125 din Constituție și de art. 2 din Legea nr. 303/2004, aplicabil cauzei în raport de data soluționării cererii.

În privința criticilor privind greșita aplicare a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că cererea de recuzare a vizat un magistrat judecător, iar o astfel de cerere nu poate fi soluționată decât în baza normelor regăsite în art. 41 - art. 54 din C. proc. civ., Titlul II - "Participanții la procesul civil", Capitolul I - "Judecătorul. Incompatibilitatea". În aceste condiții, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat legal, nefiind incidentă niciun fel de neregularitate procedurală cu privire la aplicarea legii în soluționarea cererii de recuzare.

O a doua critică vizează greșita respingere a motivului dezvoltat la punctul 1 b) din cererea de recuzare, prin care recurenta a invocat atitudinea discriminatorie a judecătorului. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a invocat modul în care s-a dispus amânarea pronunțării în prezenta cauză, comparativ cu celelalte cauze din aceeași ședință de judecată și faptul că a fost lăsată să aștepte o pronunțare în ședință publică, fără ca aceasta să aibă loc în timpul programului de lucru al instanței.

Înalta Curte reține că, din interpretarea prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituție și a art. 2 din Legea nr. 303/2004, în favoarea judecătorului operează prezumția de imparțialitate, astfel că partea care invocă încălcarea prevederilor legii procesuale trebuie să facă dovada contrară acestei prezumții. Așa fiind, pentru a fi incident cazul de incompatibilitate invocat, partea trebuie să probeze o faptă comisă de către un judecător care, prin atitudinea acestuia, manifestată la nivel fizic sau verbal, să fie de natură să răstoarne prezumția de imparțialitate a instanței și să creeze unui observator obiectiv sentimentul că instanța nu ar judeca cu imparțialitate.

Înalta Curte va respinge criticile recurentei, reținând că împrejurările invocate de aceasta nu sunt de natură să răstoarne prezumția de imparțialitate a judecătorului recuzat.

În primul rând, Înalta Curte constată că recurenta nu a administrat probe prin care să dovedească că judecătorul recuzat ar fi aplicat acesteia un tratament diferit față de persoane aflate într-o situație analoagă sau comparabilă, numai astfel de probe fiind de natură să constituie tratament discriminatoriu și să poată fi analizate drept împrejurări care ar putea pune în discuție imparțialitatea instanței. Verificarea soluțiilor dispuse de instanța de apel în ședința de judecată din 19 septembrie 2019, conduce la concluzia că amânarea pronunțării a fost dispusă și cu privire la alte cauze, nu numai cu privire la cauza de față; dar, chiar dacă pronunțarea s-ar fi amânat numai în prezenta cauză, aceasta nu conduce la concluzia unui tratament discriminatoriu aplicat recurentei, întrucât amânarea pronunțării poate fi dispusă în raport de circumstanțe care sunt specifice fiecărei cereri.

În continuare, cu referire la dispozițiile judecătorului recuzat privind amânarea pronunțării, Înalta Curte, concordant cu considerentele deja expuse în prezenta decizie și în acord cu instanța de apel, constată că elementele invocate de recurentă nu sunt de natură să probeze un comportament ostil al judecătorului și nici să ridice unui observator obiectiv îndoieli privind imparțialitatea judecătorului. Instanța de apel a prezentat în acest sens o motivare pertinentă, justificând că amânarea pronunțării nu a fost anunțată în ședință publică în timpul programului de lucru al instanței din motive obiective, și anume prelungirea deliberărilor.

De altfel, este lipsită de suport legal susținerea recurentei potrivit căreia instanța trebuie să pronunțe încheierea de amânare a pronunțării în timpul programului de lucru al instanței. Aceasta deoarece art. 395 C. proc. civ. nu limitează durata deliberării la programul de lucru al instanței; or, luarea hotărârii sau amânarea pronunțării nu pot fi dispuse decât la finalizarea deliberărilor. Mai mult, chiar recurenta confirmă că instanța de apel nu finalizase deliberarea până la ora când încetează programul de activitate a instanței, ceea ce evidențiază că circumstanțele factuale nu probează o atitudine părtinitoare a judecătorului recuzat.

Înalta Curte constată că nu se susțin nici afirmațiile privind pretinsa incertitudine a termenului când urma să aibă loc pronunțarea, invocată de recurentă drept circumstanță care ar susține tratamentul discriminatoriu ce i-a fost aplicat de judecătorul recuzat, în comparație cu părțile din cauzele soluționate în aceeași ședință de judecată. Astfel, din chiar înscrisurile atașate cererii de recuzare, rezultă că portalul instanțelor de judecată a fost actualizat cu soluția din cauza de față chiar la data de 19 septembrie 2019, fiind afișată mențiunea de amânare a pronunțării la data de 26 septembrie 2019; termenul din 3 octombrie 2019, inițial stabilit pentru soluționarea cauzei, a continuat să apară pe portalul instanțelor, însă s-a inserat mențiunea "termen preschimbat la data de 19.09.2019 potrivit încheierii de ședință din 06 iunie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019." Această situație este confirmată și de încheierea de amânare a pronunțării în care s-a menționat data de 26 septembrie 2019 ca dată pentru când a fost amânată pronunțarea, precum și de încheierea din 26 septembrie 2019, când pronunțarea a fost amânată la 4 octombrie 2019.

În aceste condiții, Înalta Curte observă că - în raport de circumstanțele invocate de recurentă - nu există elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli privind imparțialitatea judecătorului recuzat, astfel încât încheierea recurată apare ca fiind legală.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte va constata că recursul formulat împotriva încheierii din 14 noiembrie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă este nefondat.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta împotriva deciziei civile nr. 4436/2019 din 14 noiembrie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă, Înalta Curte reține că, în ședința din 9 martie 2021, a fost admisă excepția inadmisibilității recursului formulat de recurentă împotriva deciziei civile nr. 4436/2019 din 14 noiembrie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

În motivare s-a reținut că dosarul în care a fost formulată prezenta cale de atac are ca obiect contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 1472/2019, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016, prin care s-a soluționat un conflict de asigurări sociale.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (…) conflictele de muncă și de asigurări sociale (…). De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului", iar potrivit 634 alin. (1) pct. 4 din același Cod, "sunt hotărâri definitive hotărârile date în apel, fără drept de recurs (...)".

Cum textul de lege anterior evocat exclude dreptul la recurs în conflictele de asigurări sociale, s-a reținut că decizia instanței de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunțării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., raportat la art. 155 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

În consecință, s-a reținut că, față de dispozițiile art. 508 alin. (4) C. proc. civ., "hotărârea dată în contestație în anulare este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată" și, având în vedere că hotărârea atacată cu contestație în anulare este definitivă, s-a concluzionat că și decizia instanței de retractare are același caracter, conform art. 508 alin. (4) C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte a reținut că, fiind o hotărâre definitivă de la data pronu