STRECHIE v. MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a deciziei,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIUNEA A PATRA

DECIZIE

Cererea nr. 21379/04

depusă de Nina STRECHIE

împotriva Republicii Moldova

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a Patra), întrunită la 2 octombrie 2007, în cadrul unei camere compuse din:

Sir

Nicolas

Bratza

,

Președinte

,

Dl

J.

Casadevall

,

Dl

G.

Bonello

,

Dl

K.

Traja

,

Dl

S.

Pavlovschi

,

Dl

L.

Garlicki

,

Dra

L.

Mijović,

judecători

,

și dl T.L.

Early

,

Grefier al Secțiunii

,

Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 12 mai 2004,

Având în vedere decizia de a aplica articolul 29 § 3 al Convenției și de a examina admisibilitatea cererii concomitent cu fondul

acesteia

,

Având în vedere cererea Guvernului de a scoate cererea de pe rolul Curții și textul declarației unilaterale făcute în scopul soluționării chestiunilor invocate în cerere,

Având în vedere comentariile reclamantului la declarația unilaterală a Guvernului,

În urma deliberării, decide următoarele:

ÎN FAPT

Reclamantul, dna Nina Strechie, este un cetățean al Republicii Moldova care s-a născut în anul 1948 și care locuiește în Drochia. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.

Reclamantul împreună cu soțul ei au construit o casă, care era proprietatea lor comună. În anul 1981, ei au divorțat și fiecare din ei a obținut jumătate din casă. La 17 august 1993, reclamantul a cumpărat de la fostul său soț partea lui din casă cu 50,000 de ruble sovietice.

La 21 septembrie 1993, soțul a decedat. La 2 decembrie 1993, sora lui (Z., care l-a succedat) a intentat o acțiune judiciară privind anularea contractului de vânzare către reclamant a părții din casă care aparținea fratelui său, pe motiv că acesta nu era conștient de consecințele acțiunilor sale atunci când a vândut-o.

La 5 decembrie 1994, Judecătoria raionului Drochia a hotărât în favoarea reclamantului. La 18 ianuarie 1995, Judecătoria Supremă a casat această hotărâre și a dispus reexaminarea cauzei.

La 21 martie 1996, Judecătoria sectorului Drochia a anulat contractul de vânzare-cumpărare. La 8 mai 1996, Curtea Supremă de Justiție a obligat prima instanță să pronunțe o hotărâre suplimentară cu privire la costuri și

restitutio in integrum

în urma anulării contractului.

La 10 iunie 1996, Judecătoria sectorului Drochia a pronunțat o hotărâre suplimentară prin care a dispus

restitutio in integrum

: reclamantul urma să returneze partea din casă care a aparținut fostului său soț lui Z., iar ultimul urma să-i returneze valoarea acelei părți din casă la momentul executării hotărârii.

La 17 iulie 1996, Curtea Supremă de Justiție a menținut hotărârile din 21

martie 1996 și 10 iunie 1996. Hotărârile au devenit irevocabile.

Din cauza neachitării de către Z. în favoarea reclamantului a valorii jumătății din casă, așa cum a fost dispus prin hotărârile judecătorești, la 6 octombrie 1997, în cadrul procedurilor de executare, reclamantul a primit în schimb această parte din casă. La 13

octombrie 1997, Judecătoria sectorului Drochia a confirmat această decizie.

La solicitarea lui Z., Procurorul General a solicitat casarea tuturor hotărârilor judecătorești adoptate anterior. Totuși, mai târziu el și-a retras cererea.

La 23 noiembrie 1999, Z. a cerut redeschiderea procedurilor și modificarea hotărârilor Judecătoriei sectorului Drochia din 10

iunie 1996 și 13 octombrie 1997.

La 7 decembrie 1999, președintele Judecătoriei sectorului Drochia a expediat cererea lui Z. Curții Supreme de Justiție pentru a desemna instanța judecătorească competentă. La 28 decembrie 1999, Curtea Supremă de Justiție a decis că Judecătoria sectorului Drochia era competentă să examineze cererea.

La 15 martie 2000, Judecătoria sectorului Drochia a respins cererea lui Z. ca depusă cu omiterea termenului. La 7 februarie 2001, Tribunalul Bălți a casat această hotărâre, hotărârea din 10 iunie 1996 și hotărârea din 13 octombrie 1997. Acesta a dispus reexaminarea cauzei de către prima instanță judecătorească, pentru ca o nouă hotărâre să fie luată în privința prețului care trebuie plătit de către Z. reclamantului.

La 23 mai 2001, Judecătoria sectorului Drochia a dispus

restitutio in integrum

și a obligat reclamantul să returneze partea care a aparținut fostului său soț, iar Z. să-i plătească reclamantului 50,000 de ruble sovietice. La 29 ianuarie 2002, Curtea de Apel a menținut această hotărâre, care, astfel, a devenit irevocabilă. Ea a subliniat că suma plătită în anul 1993 de către reclamant a fost mult mai mică decât valoarea reală a jumătății de casă, fapt care confirma inechitatea contractului.

La cererea reclamantului, Procurorul General a solicitat casarea tuturor hotărârilor judecătorești pronunțate anterior și reexaminarea cauzei. La 25 septembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârile din 23 mai 2001 și 29 ianuarie 2002 și a dispus reexaminarea cauzei. Instanța judecătorească a constatat că neindicarea echivalentului exact în valuta actuală a Republicii Moldova al sumei de 50,000 de ruble sovietice a făcut imposibilă executarea hotărârii.

La 23 ianuarie 2003, Judecătoria sectorului Drochia a dispus

restitutio in integrum

și a indicat ca reclamantul să returneze partea din casă care a aparținut fostului său soț, iar lui Z. să-i plătească echivalentul sumei de 50,000 de ruble sovietice (50 lei moldovenești).

Această hotărâre a fost menținută de către Tribunalul Chișinău la 20

mai 2003 și de către Curtea Supremă de Justiție la 3 decembrie 2003.

PRETENȚII

1.

Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 1 al Convenției, de durata excesivă a procedurilor.

2.

De asemenea, el s-a plâns, în temeiul aceluiași articol, de motivarea insuficientă a hotărârilor de către instanțele judecătorești.

3.

În continuare, el s-a plâns, în temeiul aceluiași articol, de casarea hotărârii judecătorești irevocabile din 10 iunie 1996.

4.

El s-a plâns, în temeiul aceluiași articol, de încălcarea principiului „egalității armelor”, deoarece el nu a avut posibilitate să angajeze un avocat și să-și asigure o apărare corespunzătoare în cauza sa.

5.

Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 13 combinat cu articolul 6 al Convenției, de faptul că el nu a avut un recurs efectiv în privința pretenției sale referitoare la durata procedurilor.

6.

În final, el s-a plâns, în temeiul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, că, în urma hotărârilor judecătorești, el a pierdut atât banii săi, cât și o parte din casă.

ÎN DREPT

A.

Pretențiile cu privire la durata procedurilor și lipsa unui recurs efectiv

La 26 martie 2007, Guvernul a informat Curtea că dorește să facă o declarație unilaterală, cu scopul reglementării chestiunilor în cauză abordate de această parte a cererii. În continuare, el a solicitat Curții să scoată cererea de pe rol, în conformitate cu articolul 37 al Convenției.

Declarația prevedea următoarele:

„[Guvernul]:

1.

Recunoaște că, în urma examinării cauzei pe parcursul unei perioade de aproximativ 10 ani, a avut loc o violare a articolului 6 al Convenției în ceea ce privește durata rezonabilă a procesului;

2.

Recunoaște că reclamantul nu a dispus de remedii efective în ceea ce privește pretenția sa cu privire la durata excesivă a procedurii, contrar articolului 13 al Convenției;

3.

[...] este dispus să achite dnei Nina Strechie suma de 1,500 (o mie cinci sute) euro pentru compensarea prejudiciului material și moral, precum și cu titlu de costuri și cheltuieli.

Această sumă va fi convertită în lei moldovenești conform ratei aplicabile la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data comunicării deciziei Curții luate în temeiul articolului 37 § 1 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului. Plata acestei sume va constitui soluționarea definitivă a cauzei.”

Reclamantul a solicitat Curții să respingă propunerea Guvernului, pe motiv că declarația unilaterală era insuficientă în ceea ce privește nivelul compensației propuse, pe care el a considerat-o inadecvată ținând cont de prejudiciul suferit.

În special, reclamantul a susținut că, în urma hotărârilor judecătorești incorecte, el a pierdut jumătate din casa sa și că suma oferită de către Guvern nu corespundea în mod evident jumătății din valoarea actuală a casei.

Curtea observă că părțile nu au putut ajunge la o înțelegere privind condițiile acordului de reglementare amiabilă a cauzei. Ea reamintește că, conform articolului 38 § 2 al Convenției, negocierile privind reglementarea amiabilă a cauzei sunt confidențiale și că articolul 62 § 2 al Regulamentului Curții prevede în continuare că nicio comunicare scrisă sau orală și nicio ofertă de reglementare făcută în cadrul acestor negocieri nu va putea fi menționată sau invocată în procedura contencioasă. Totuși, Guvernul a făcut această declarație la 26 martie 2007, în afara negocierilor de reglementare amiabilă.

Curtea reamintește că articolul 37 al Convenției prevede că ea poate hotărî, în orice stadiu al procedurii, scoaterea de pe rol a unei cereri, atunci când circumstanțele permit să se tragă una din concluziile specificate la literele (a), (b) sau (c) ale paragrafului 1 al acestui articolului. Articolul 37 § 1 (c) dă dreptul Curții în special să hotărască scoaterea cererii de pe rol:

„pentru orice alt motiv, constatat de Curte, care nu mai justifică continuarea examinării cererii.”

Articolul 37 § 1

in fine

prevede următoarele:

„Totuși, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și prin Protocoalele sale o cere.”

Curtea mai reamintește că, în anumite circumstanțe, ea poate scoate cererea de pe rol, în temeiul articolului 37 § 1 (c) al Convenției, în baza unei declarații unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește continuarea examinării cauzei. În acest sens, Curtea va examina cu atenție declarația în lumina principiilor care rezultă din jurisprudența sa (a se vedea

Tahsin Acar v. Turkey

, [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI, și

Meriakri v. Moldova

(radiere), nr. 53487/99, 1

martie 2005).

În ceea ce privește circumstanțele acestei cauze, Curtea notează că ea a specificat în câteva cauze caracterul și întinderea obligațiilor care revin statului pârât în temeiul articolelor 6 și 13 ale Convenției în ceea ce privește garanțiile care reies din dreptul la judecarea într-un termen rezonabil (a se vedea, printre multe altele,

Cocchiarella v. Italy

[GC], nr. 64886/01, ECHR

2006

‑

...;

Kudła v. Poland

[GC], nr. 30210/96, ECHR 2000

‑

XI;

Mazepa v.

Moldova

, nr. 1115/02, 10 mai 2007). Atunci când Curtea a constatat o violare a acestor articole, ea a acordat o satisfacție echitabilă, mărimea căreia a depins de particularităile specifice ale cauzei.

Având în vedere caracterul recunoașterii din declarația unilaterală a Guvernului, precum și suma compensației propuse (care poate fi considerată rezonabilă în comparație cu sumele acordate de către Curte în cauze similare, luând în considerație că doar șase ani și două luni ale procedurilor din această cauză cad sub competența Curții

ratione temporis

, Republica Moldova ratificând Convenția la 12 septembrie 1997), Curtea consideră că nu mai este justificată continuarea examinării acestei părți a cererii (articolul 37 § 1 (c)) (a se vedea, pentru principiile relevante,

Tahsin Acar

, citată mai sus, și

Haran v.

Turkey

, nr. 25754/94, hotărâre din 26 martie 2002).

În lumina celor menționate mai sus, Curtea este satisfăcută că respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și prin Protocoalele sale, nu îi cere să continue examinarea acestei părți a cererii (articolul 37 § 1

in fine

).

B.

Celelalte pretenții

Curtea a examinat restul pretențiilor reclamantului și nu a constatat nicio aparență de încălcare a drepturilor acestuia garante prin Convenție. În special, ea notează că casarea hotărârii judecătorești irevocabile din 25 septembrie 2002 de către Curtea Supremă de Justiție a fost inițiată în interesul și la cererea reclamantului. Prin urmare, el nu poate pretinde că a fost victima încălcării drepturilor sale ca rezultat al casării. Mai mult, Curtea nu consideră că această cauză a fost atât de complexă, încât să necesite o reprezentare juridică a reclamantului, iar el a avut posibilitate să-și susțină pe deplin cauza în fața instanțelor judecătorești naționale, care au pronunțat hotărâri motivate. În final, Curtea nu are niciun motiv să pună la îndoială constatarea instanțelor judecătorești naționale, potrivit cărora suma plătită de către reclamant în anul 1993 a fost mult mai mică decât prețul real al proprietății și că suma ce i-a fost acordată a reprezentat echivalentul în lei moldovenești al sumei plătite.

Prin urmare, această parte a cererii urmează a fi respinsă că fiind vădit nefondată, așa precum prevede articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

C.

Articolul 29 § 3 al Convenției

Având în vedere cele de mai sus, Curtea mai conchide că articolul 29 § 3 al Convenției nu mai este aplicabil acestei cauze.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Ia notă

de

prevederile declarației Guvernului pârât și de modalitățile de asigurare a respectării angajamentelor la care s-a făcut referire în aceasta;

Decide

să scoată cererea de pe rolul său, în conformitate cu articolul 37 § 1 (c) al Convenției, în partea în care aceasta se referă la pretențiile reclamantului privind durata procedurilor, formulate în temeiul articolelor 6 și 13 ale Convenției;

Decide

să declare inadmisibil restul cererii.

T.L.

Early

Nicolas

Bratza

Grefier

Președinte