ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2237/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2019, la data de 19.11.2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., ca instanța să pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să dispună: - să se constate că în urma defunctului C., decedat la data de 31.10.2000, a rămas ca moștenitor pârâtul; - să se constate că obligația asumată prin contractul de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.08.1999 la BNP D. - Oradea, respectiv de a încheia în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare privind imobilul situat în situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, înscris în CF având nr. top. x, ce în natură reprezintă apartament compus din 2 camere și dependințe cu o suprafață de 66,45 mp și teren aferent în suprafață de 100 mp, s-a transmis pârâtului; - să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic; - să se dispună OCPI Bihor intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantei, cu titlu de cumpărare asupra imobilului sus-indicat; - să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Pârâtul B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. Față de depunerea la dosar a certificatului de moștenitor eliberat de pe urma defunctului C., care atestă că unic moștenitor al acestuia este pârâtul, reclamanta a renunțat la judecata celui dintâi capăt al cererii la termenul de judecată din 22 iunie 2020.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 82/C din 6 iulie 2020, Tribunalul Bihor, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei invocată de pârât, ca neîntemeiată. A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A constatat intervenită între reclamantă și pârât vânzarea - cumpărarea imobilului situat în Oradea, str. x, jud. Bihor, înscris în CF având nr. top. x ce în natură reprezintă apartament compus din 2 camere și dependințe cu o suprafață de 66,45 mp și teren aferent în suprafață de 100 mp. A stabilit că prezenta hotărâre ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul menționat anterior. A respins cererea privind obligarea OCPI Bihor la intabularea dreptului de proprietate cu titlu de cumpărare asupra imobilului menționat. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 5490,7 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 84/A din 26 ianuarie 2022, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul B., în contradictoriu cu intimata A., împotriva sentinței civile nr. 82/C din 6 iulie 2020, pe care a menținut-o în întregime. A luat act că intimata va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Calea de atac a recursului formulată în cauză. a) Decizia de apel a fost atacată cu recurs principal de către pârâtul B., ce a fost încadrat în motivele legale prevăzute prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor, pârâtul a susținut următoarele critici de nelegalitate: - Instanța de apel a soluționat în mod greșit lipsa cauzei ca motiv de nulitate absolută, respectiv a lipsei calității de promitent vânzător a lui C. raportat la imobilul dobândit în baza Legii nr. 112/1995, întrucât prețul a fost plătit, apreciind în mod greșit ca valid actul de promisiune de vânzare-cumpărare. Recurentul invocă și în recurs excepția lipsei cauzei ca motiv de nulitate absolută, arătând că promisiunii de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/17.08.1999 de BNP D., prin care C. promitea să înstrăineze imobilul din Oradea, str. x, către soții A., îi lipsește un element esențial, respectiv, calitatea de vânzător a promitentului la acea dată. Promisiunea vânzătorului de a vinde ceva, în condițiile în care nu avea dreptul să vândă, este nulă absolut. Dreptul acestuia de a înstrăina imobilul a intervenit la 16.10.2007, astfel că de la această dată putea să promită/să vândă imobilul. - Instanța de apel a soluționat eronat excepției prescripției dreptului la acțiune, apreciind că prescripția este întreruptă prin folosința imobilului. Potrivit recurentului, reclamantă solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic privitor la promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/17.08.1999 de BNP D., prin care C. promitea să înstrăineze imobilul în cauză către soții A.. Or, termenul de încheiere a contractului în formă autentică era 16.10.2007, iar promitentul vânzător a dobândit imobilul la 16.10.1997. Chiar dacă C. a decedat la 01.11.2000, începând din 16.10.2007 reclamanta putea iniția o acțiune în instanță prin care să se emită o hotărâre care să țină loc de act autentic privitor la promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/1999. Acțiunea privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic este una personală și se aplică termenul general de prescripție consacrat de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. În ceea ce privește începutul termenului de prescripție, calculat potrivit dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, s-a considerat că termenul începe să curgă la momentul stabilit de părți în promisiunea de vânzare-cumpărare în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare (16.10.2007), iar, în lipsa stabilirii unui asemenea moment, de la data încheierii promisiunii. Faptul că a intrat în folosința apartamentului începând cu semnarea promisiunii de vânzare-cumpărare nu înseamnă o recunoaștere după octombrie 2007, pentru că termenul de încheiere a contractului era 2007, iar defunctul promitent cumpărător C. era decedat de 7 ani, astfel că, între 2007 și 2019, nu au fost cazuri de întrerupere a prescripției. Întreruperea prescripției în ce privește folosința putea fi avută în vedere doar după data de 16.10.2007, prin notificarea succesorilor lui C.. Deci, după octombrie 2007 (timp de 12 ani), nu s-a mai săvârșit vreun act de recunoaștere tacită a obligațiilor asumate prin contract, în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, împrejurare care să ducă la o întrerupere a termenului de prescripție. În măsura în care se va aprecia că acțiunea înregistrată la data de 19.11.2019 vizează valorificarea unui drept de creanță, recurentul arată că înțelege să invoce excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. În considerarea criticilor prezentate solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat. b) Intimata reclamantă A. a promovat recurs incident împotriva încheierii din 12 ianuarie 2021 și deciziei nr. 84/A din 26 ianuarie 2022 ale Curții de Apel Oradea, secția I civilă, critica adusă vizând soluția de respingere a excepției de tardivitate a apelului introdus de pârât. Susține că, în raport de actele dosarului, era necesar a se constata că hotărârea primei instanțe a fost în mod corect comunicată la domiciliul pârâtului și, prin urmare, apelul formulat la mai mult de 10 luni de la momentul comunicării actului este tardiv. Mențiunea utilizată de pârât "cu sediu procesual ales în Oradea, la Cabinet Avocat E., județul Bihor’’ nu întrunește cerința explicită a art. 158 alin. (1) C. proc. civ., anume ca partea care își alege un sediu sau domiciliu în vedere comunicării actelor de procedură să indice o persoană responsabilă cu primirea corespondenței. Textul de lege este explicit, atât în privința acestei obligații, cât și în privința consecinței nerespectării obligației, respectiv că actele se vor comunica potrivit art. 155 sau 156 C. proc. civ. Or, aceasta este și ipoteza în speță, când pârâtul nu a indicat niciodată persoana responsabilă cu primirea corespondenței, iar toate actele au fost comunicate la domiciliul său. Solicită recurenta a se avea în vedere și faptul că pârâtul, anterior comunicării hotărârii primei instanțe, a fost citat la adresa sa de domiciliu și nu a adus nicio critică cu privire la acest aspect, deși ar fi avut posibilitatea să reglementeze situația la termenul de judecată din data de 22.06.2020. Prin urmare, în mod corect hotărârea primei instanțe s-a comunicat cu respectarea dispozițiilor art. 158 C. proc. civ. Simpla indicare a unui anume cabinet de avocat în vedere comunicării actelor de procedură nu este suficientă, întrucât un cabinet de avocat este o entitate juridică, nu o persoană fizică care să poată primi fizic comunicările instanței. În cadrul unui cabinet de avocat, pe lângă titularul său mai pot desfășura activități și alte persoane, precum avocați colaboratori, avocați stagiari, agent procedural, secretar, tehnoredactor. Cu alte cuvinte, dacă domiciliul procedural se stabilește la sediul unei entități juridice și nu la domiciliul unei persoane fizice, este imperios necesară indicarea persoanei responsabile cu primirea corespondenței care urmează să comunice agentului procedural al instanței datele sale de identitate și să semneze pentru primirea comunicării. În circumstanțele arătate, instanța de apel ar fi trebuit să admită excepția tardivității formulării apelului și să respingă apelul ca tardiv. Astfel, în opinia recurentei, recursul incident trebuie admis, cu consecința casării hotărârii atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare pe excepția tardivității apelului, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Reclamanta a depus întâmpinare la recursul principal, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat, și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa de timbru și onorariu de avocat. În ce privește motivul grefat pe încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cu privire la excepția lipsei cauzei, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că aspectul invocat în legătură cu lipsa cauzei actului juridic, respectiv lipsa calității de vânzător, nu vizează cauza ca și condiție de fond, esențială și de validitate a actului juridic. Pe de altă parte, a mai reținut ca existența unei interdicții de vânzare timp de zece ani a imobilului nu afectează nici valabilitatea promisiunii de vânzare, întrucât aceasta nu are efect translativ de proprietate. Astfel cum a arătat reclamanta pe parcursul judecării cauzei, interdicția prevăzută de Legea nr. 112/1995 reglementează o excepție de la principiul libertății contractuale, având caracter restrictiv de drepturi. Prin urmare, această interdicție este de strictă interpretare și aplicare, dispoziția legală neputând fi interpretată prin extindere, în sensul că s-ar aplica și în cazul promisiunilor de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât părțile au prevăzut că, în cauză, contractul de vânzare-cumpărare se va încheia după expirarea termenului de 10 ani sau când legea va permite. Referitor la aplicarea greșită a normelor de drept material în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, reclamanta afirmă că instanța de apel în mod corect a reținut că întreruperea prescripției dreptului material la acțiune poate fi atât expresă, cat și tacită, iar neîmpotrivirea sub nicio formă de către recurentul pârât asupra posesiei exercitate de reclamantă în mod public și netulburat asupra imobilului reprezintă o recunoaștere a dreptului asupra imobilului, de natură a întrerupe prescripția dreptului material la acțiune. Nu s-a depus răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. a) Analizând recursurile formulate, Înalta Curte va supune examinării, cu prioritate, recursul incident, dat fiind că pe calea acestuia a fost supusă verificării soluția instanței de apel privitoare la respectarea condițiilor formale de exercitare a căii de atac a apelului declarat de pârât, sub aspectul termenului în care a fost introdus, soluție regăsită în încheierea din 12.01.2022 a curții de apel, de natură să producă implicații cât privește cercetarea dezlegării pe fond a litigiului. În esență, recursul incident critică greșita apreciere a instanței de apel ca fiind introdus în termen apelul declarat de pârât, teza reclamantei fiind aceea a legalei comunicări a sentinței tribunalului realizată la domiciliul pârâtului și care nu ar fi trebuit comunicată la domiciliul procesual ales de acesta, indicat prin întâmpinarea formulată la cererea de chemare în judecată (la adresa din Oradea, str. x la Cabinet avocat E., județul Bihor), ca urmare a neindicării de către pârât a persoanei responsabile cu primirea corespondenței, așa cum prevede art. 158 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acesteia, comunicarea sentinței tribunalului realizată la domiciliul pârâtului în mod legal în data de 17.07.2020 demonstrează că apelul acestei părți, înregistrat la 31 mai 2021 a fost formulat cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ. Recursul incident, examinat în raport de conținutul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondat. În acest sens, se are în vedere că prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată depusă în dosarul primei instanțe, pârâtul a indicat domiciliul procesual ales la reprezentantul său convențional, avocat E., respectiv la sediul cabinetului din Oradea, județul Bihor, fără ca această adresă să fie avută în vedere de instanță în comunicările ulterioare de acte procesuale către parte. Cât privește comunicarea hotărârii prin care a fost soluționată cauza, aceasta a fost realizată nu la domiciliul/sediul procesual ales indicat de parte, ci la domiciliul pârâtului din Oradea str. x, județul Bihor. Este adevărat că, în acord cu dispozițiile art. 158 alin. (1) C. proc. civ. în caz de alegere de domiciliu sau, după caz, de sediu, comunicarea actelor de procedură la respectiva adresă se va realiza dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea acestora, în lipsa unei asemenea mențiuni comunicarea urmând a se face, după caz, potrivit art. 155 sau 156. În speță, având în vedere că alegerea de domiciliu/sediu a fost realizată de pârât la sediul cabinetului individual al reprezentantului său convențional, avocat E., această cerință a indicării persoanei însărcinată cu primirea actelor de procedură se consideră inclusă în cererea de alegere de domiciliu/sediu și subînțeleasă ca vizând persoana reprezentantului convențional, având în vedere că forma de exercitare a profesiei este cea a cabinetului individual de avocat, iar nu a unor cabinete asociate sau a societății profesionale care să presupună prezența la sediul profesional a mai multor persoane și care să facă necesară desemnarea/însărcinarea unora anume dintre acestea cu primirea corespondenței/actelor de procedură. Practic, susținerea reclamantei se întemeiază pe o interpretare formalistă a dispozițiilor art. 158 alin. (1) C. proc. civ., aceasta susținând că alegerea de domiciliu făcută de pârât în cuprinsul întâmpinării la cererea de chemare în judecată trebuie văzută ca ineficientă de vreme ce nu s-a indicat, alături de sediul cabinetului și numele avocatului, faptul că acesta e și persoana însărcinată cu primirea corespondenței. Or, în raport cu forma de exercitare a profesiei de către reprezentantul convențional al pârâtului, instanța de recurs nu împărtășește această interpretare, considerând că alegerea de domiciliu făcută la sediul cabinetului avocațial includea și desemnarea persoanei acestuia ca fiind cea însărcinată cu primirea corespondenței. Prin urmare, este corectă statuarea instanței de apel din încheierea din 12.01.2022, prin care a considerat ca formulat în termen legal apelul declarat de pârât chiar și după 10 luni de la comunicarea sentinței tribunalului, cât timp această comunicare nu a fost realizată la domiciliul procesual ales, ci la domiciliul părții, nefiind, deci, realizată o comunicare legală, aptă să declanșeze curgerea termenului de declarare a căii de atac pentru partea în cauză. Atare împrejurări nu justifică însă repunerea în termenul de formulare a căii de atac, procedură a cărei situație premisă este aceea a unei comunicări legale făcută către parte dar care, din motive justificate, pierde termenul procedural, astfel că, și sub acest aspect soluția din încheierea din 12.01.2022 a curții de apel - care fusese învestită de apelantul-pârât și cu o cerere de repunere în termenul de apel - apare ca fiind legală. În considerarea acestor motive, recursul incident este apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință. b) Recursul principal formulat de reclamant este, de asemenea, nefondat. Prin cea dintâi critică a acestui recurs, pârâtul a pretins o greșită soluționare a motivului de nulitate constând în lipsa cauzei promisiunii de vânzare-cumpărare, dată fiind lipsa calității de promitent-vânzător a lui C. care, la data autentificării actului semnat cu reclamanta, nu avea dreptul să vândă apartamentul de 2 camere ce era afectat de interdicția de înstrăina pe timp de 10 ani, prevăzută de Legea nr. 112/1995. De asemenea, se pretinde că scopul urmărit de reclamantă a fost contrar ordinii publice și principiilor de drept care impun realizarea convențiilor cu bună-credință. Aceste critici sunt nefondate, instanța de apel reținând corect pe de o parte, faptul că lipsa calității de vânzător nu ține de elementul cauză al actului juridic, iar, pe de altă parte, că interdicția de înstrăinare a apartamentului, instituită prin dispozițiile art. 9 din Legea nr .112/1995, pe o durată de 10 ani de la achiziționarea bunului, nu afectează valabilitatea unei promisiuni de vânzare-cumpărare care nu produce efecte translative de proprietate asupra imobilului în legătură cu care există interesul părților. Interdicția legală vizează realizarea actelor ce asigură transferul dreptului de proprietate asupra bunului, iar nu și promisiunea realizării unor astfel de acte juridice. Într-adevăr, cauza imediată (causa proxima) sau scopul obligației este dată în cazul contractelor sinalagmatice - cum este și promisiunea de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x - de prefigurarea mentală a contraprestației celeilalte părți, iar sub acest aspect, instanța de apel reține că părțile actului juridic în discuție și-au prestat reciproc obligațiile, promitentului vânzător primind în întregime prețul apartamentului și predând imobilul promitentei-cumpărătoare. Cauza mediată a promisiunii de vânzare-cumpărare se regăsește în motivele concrete urmărite de părți la încheierea actului, însă niciun motiv de nevalabilitate a acesteia nu se invoca atunci când recurentul afirmă lipsa cauzei pentru lipsa calității de vânzător a numitului C.. Cât privește interdicția de înstrăinare ce afectează bunul imobil, s-a apreciat corect că, fiind vorba despre o excepție de la regula libertății circuitului civil, aceasta este de strictă interpretare în sensul că ea operează doar în cazul actelor translative de proprietate (vânzare-cumpărare, schimb, donație), nu însă și în cazul promisiunii de vânzare-cumpărare care nu produce astfel de efecte și care nu generează obligații de "a da", ci doar de "a face", respectiv de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare. Astfel fiind, împrejurarea că la data autentificării promisiunii, respectiv 17.08.1999, bunul imobil era afectat de interdicția legală a înstrăinării și că promitentul-vânzător nu putea vinde bunul, neputând fi "vânzător", este fără relevanță sub aspectul legalității actului autentificat sub nr. x/17.08.1999 întrucât la acea dată părțile acestuia nu au încheiat o vânzare-cumpărare. De bună seamă că interdicția de a înstrăina un bun nu generează și interdicția de a promite înstrăinarea acestuia atunci când legea o va permite, motiv pentru care nu poate fi valabilă afirmația pârâtului potrivit căreia, neavând dreptul de a înstrăina imobilul, promisiunea vânzătorului de a vinde ceva, e nulă absolut. Nu poate fi primită nici susținerea că scopul urmărit de reclamantă la încheierea actului (promisiunii de vânzare-cumpărare) a fost contrar ordinii publice ori principiilor de drept deoarece aceasta a încheiat un act, altul decât cel interzis de lege, asumându-și trecerea timpului și epuizarea interdicției legale pentru a putea perfecta actul juridic urmărit, respectând deci, și nu eludând, interdicția legală. Deși în tot acest interval a avut folosința bunului, aceasta nu a avut și proprietatea lui, adică exact ceea ce legea îi interzicea să obțină pe durata interdicției legale. - Greșita soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune a fost invocată de pârât sprijinit pe argumentul că intrarea reclamantei în folosința apartamentului începând cu semnarea promisiunii de vânzare-cumpărare nu valorează recunoașterea după octombrie 2007, când se stabilise termenul pentru încheierea contractului, pentru că promitentul vânzător C. era decedat, astfel că între anii 2007 și 2019 nu au fost cazuri de întrerupere a prescripției. Potrivit acestuia, întreruperea prescripției pe folosință putea fi avută în vedere doar după data de 16.10.2007, prin notificarea succesorilor lui C., care nu a fost altfel realizată decât prin prezenta acțiune în instanță, produsă abia în anul 2019. Înalta Curte reține că niciuna din aceste afirmații nu are vreun suport legal și nicio justificare care să se fundamenteze pe vreun raționament juridic pentru că pur și simplu nu se înțelege de ce (și nici nu se arată) intrarea reclamantei în folosința apartamentului ar valora recunoaștere a dreptului (cel a cărui valorificare se urmărește pe calea acțiunii pendinte), însă nu și după octombrie 2007, data cea mai îndepărtată convenită pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că pentru pârât, în intervalul 2007- 2019, aceeași folosință a apartamentului de către reclamantă este văzută ca lipsită de acest efect pe care (se înțelege) că nu îl neagă în intervalul anterior. Tot astfel nu se înțelege de ce (și nici nu se arată), după data de 16.10.2007, singura modalitate de întrerupere a prescripției acceptată și văzută ca posibilă de către pârât, este cea a notificării succesorilor promitentului-vânzător. În realitate, așa cum corect a reținut instanța de apel, faptul intrării reclamantei în folosința apartamentului după semnarea promisiunii de vânzare-cumpărare are semnificația neîndoielnică a recunoașterii dreptului a cărui acțiune se prescrie, de către cel în favoarea căruia curge prescripția (în speță, promitentul-vânzător), recunoaștere ce constituie, potrivit dispozițiilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cauză de întrerupere a prescripției. Această cauză de întrerupere a prescripției acționează asupra termenului de prescripție, producând efectul său întreruptiv, indiferent că obligația corespunzătoare dreptului ce se prescrie (de a încheia contractul de vânzare-cumpărare) se află în patrimoniul titularului originar ori că s-a transmis pe cale succesorală, moștenitorilor acestuia (în speță, recurentul-pârât). Or, evaluând elementele de fapt ale cauzei, instanța de apel a apreciat corect că, de vreme ce nu s-a împotrivit în niciun fel posesiei exercitată de reclamantă, atitudinea pârâtului nu poate avea altă semnificație decât a recunoașterii tacite a dreptului supus prescripției (de a se obține vânzare-cumpărarea apartamentului), recunoaștere ce a produs efectul întreruptiv al termenului de prescripție și ulterior decesului promitentului vânzător (produs în 31.10.200), când obligația asumată de acesta, de perfectare a contractului de vânzare-cumpărare, s-a transmis în cadrul universalității de drepturi și obligații, recurentului-pârât, în calitatea sa de moștenitor legal al celui dintâi. Prin urmare, este legală și corectă soluția din apel, a înlăturării criticilor ce combăteau respingerea de către tribunal a excepției prescripției dreptului la acțiune a reclamantei, fiind deplin fundamentată legal concluzia formulării în termen a acesteia. În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca nefondat și recursul principal formulat de pârât, Înalta Curte va respinge, pe cale de consecință, ambele căi de atac exercitate în cauză. PENTRU ACESTE MOTIVE,