ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 153/2022

Ședința publică din data de 27 ianuarie 2022

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 18 octombrie 2016 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public C. la 7 decembrie 2011, încheiat între pârâtă și mama părților, D. asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF x Cluj-Napoca, anularea încheierii de intabulare, radierea din CF x Cluj-Napoca a pârâtei B. și restabilirea situației anterioare.

Prin sentința civilă nr. 10977 din 23 decembrie 2016, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționarea a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentința nr. 248 din 19 iunie 2017, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâta B.. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de aceeași pârâtă. A respins, ca fiind prescrisă, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., obligând-o pe reclamantă să achite pârâtei suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. În baza dispozițiilor art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat-o pe reclamantă să plătească Statului Român suma de 4.199,6 RON, reprezentând ajutorul public judiciar de care a beneficiat, prin reducerea taxei judiciare de timbru aferente acțiunii civile.

Prin decizia nr. 385 din 1 noiembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 248 din 19 iunie 2017 a Tribunalului Cluj, secția civilă, pe care a anulat-o în parte, trimițând cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță de fond. A menținut sentința cu privire la soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru anularea contractului pentru lipsa discernământului.

Prin decizia nr. 3589 din 21 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II a civilă a respins, ca inadmisibil, recursul formulat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 385 din 1 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Prin sentința nr. 313 din 15 iulie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.. A obligat-o pe reclamantă la plata sumei de 9.000 RON, în favoarea pârâtei B., cu titlu de cheltuieli de judecată. În baza art. 19 din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat-o pe reclamantă să plătească Statului Român suma de 4.199,6 RON, cu titlu de ajutor public judiciar, de care a beneficiat prin reducerea taxei judiciare de timbru aferente acțiunii.

Prin decizia nr. 268 din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 313 din 15 iulie 2020 pronunțate de Tribunalul Cluj, secția civilă, pe care a menținut-o. A obligat-o pe apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, reclamanta A. a declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportându-se la considerentele hotărârii recurate, recurenta a susținut, în ceea ce privește plata prețului de 290.000 RON, stipulat în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a solicitat să se constate, că instanța de apel a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 1499 C. civ., potrivit cărora dovada plății acestui preț a fost făcută prin depoziția martorilor audiați în fața instanței de fond, E. și F..

Însă, potrivit art. 309 alin. (2) C. proc. civ., niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului este mai mare de 250 RON. Aceste dispoziții sunt imperative și nu pot fi interpretate altfel de instanța de judecată. În același sens sunt și prevederile art. 1499 C. civ., conform cărora este admisibilă dovada plății prin orice mijloc de probă doar în ipoteza în care prin lege nu se prevede altfel. Or, această din urmă normă de drept nu se aplică cât timp există prevederea imperativă a art. 309 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la promisiunea de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager încheiată între vânzătoare și recurentă, la 30 august 2004, a arătat că examinarea acestui act prin prisma cauzei imorale care a stat la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare contestat nu excedează cadrului procesual privitor la părți, obiect și cauză, nefiind aplicabile prevederile art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Cât timp există, în mod valabil, promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată în anul 2004 între vânzătoare și recurentă, rezultă că actul juridic asupra căruia poartă litigiul este lovit de nulitate absolută, prin prisma cauzei imorale.

Cât privește întrunirea condițiilor erorii obstacol prevăzute de art. 1207 C. civ., recurenta a susținut că este ținută să probeze doar elementul obiectiv al viciului de consimțământ, respectiv că cealaltă parte, cumpărătoarea, știa că elementul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului.

A menționat că, din probele administrate, a reieșit că pârâta avea cunoștință, încă din 2004, despre actul juridic asumat de vânzătoare, prin care se obliga să înstrăineze, în viitor, imobilul către reclamantă, precum și despre faptul că nu a intervenit, la nivel psihologic, o hotărâre a vânzătoarei de a nu mai înstrăina bunul. Or, în aceste condiții apare evident că intimata cunoștea la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare faptul că, dacă mama sa - vânzătoarea, ar fi știut că încheie un act translativ de proprietate cu aceasta, nu ar fi procedat în acest sens.

Recurenta a mai susținut că aspectul referitor la incidența dolului, prin prisma alterării discernământului vânzătoarei, nu a fost definitiv tranșat prin decizia nr. 385 din 1 noiembrie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, în primul ciclu procesual, întrucât, în rejudecare, a fost administrată proba cu expertiză medico-legală, pentru a se stabili existența discernământului acesteia la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare contestat.

În cauză, instanța de fond, contrar realității, a apreciat că, din susținerile martorilor audiați la propunerea părții adverse, reiese că defuncta vânzătoare avea o relație bună cu pârâta, se înțelegeau, context în care a înlăturat suspiciunea vicierii consimțământului prin dol, apreciind faptul că vânzătoarea și-a exprimat un consimțământ liber la încheierea contractului.

A susținut, astfel, că era imposibil a se proba, de către recurentă, eroarea asupra substanței și dolul, întrucât este o terță persoană față de contractul de vânzare-cumpărare, iar viciile de consimțământ reprezintă chestiuni care țin de formarea voinței juridice intrinseci a părților contractante. A precizat că îi revenea sarcina probei doar asupra componentei obiective a dolului, respectiv a manoperelor dolosive exercitate de pârâtă asupra vânzătoarei, aspect ce a fost, de altfel, dovedit.

Prin întâmpinare, intimata B. a solicitat, cu titlu preliminar, respingerea recursului, ca inadmisibil, considerând că motivele de recurs nu se încadrează în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. s-a reținut că motivele formulate pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 11 noiembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin cererea formulată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public C. la 7 decembrie 2011, încheiat între pârâtă și mama părților, D., cu privire la imobilul situat în Cluj-Napoca, str. x, anularea încheierii de intabulare, radierea din CF x Cluj-Napoca a pârâtei B. și restabilirea situației anterioare.

Într-un prim ciclu procesual, instanța de fond a examinat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare raportat la cauza de nulitate relativă cu care a apreciat că a fost învestită, respectiv lipsa discernământului vânzătoarei, respingând acțiunea ca prescrisă.

Instanța de apel a admis în parte apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii Tribunalului Cluj, pe care a anulat-o în parte și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cu privire la neplata prețului, lipsa consimțământului, viclenie; a menținut sentința cu privire la admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru anularea contractului pentru lipsa discernământului.

În considerente, instanța de apel a reținut că reclamanta a invocat, constant și repetitiv, neplata prețului vânzării, cerere asupra căreia instanța de fond nu a făcut nicio verificare, omițând să se pronunțe cu desăvârșire asupra acestui motiv de rezoluțiune a contractului. Or, din perspectiva pârâtei cumpărătoare, obiectul obligației pe care și-a asumat-o prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare constă tocmai în plata prețului, așa cum stipulează și art. 1729 lit. b) C. civ., iar, în raport de susținerile repetate ale reclamantei, în sensul că acest preț nu a fost plătit, instanța era ținută să facă verificări în acest sens, în condițiile în care art. 1724 C. civ. prevede că sancțiunea neplății prețului de către cumpărător este fie rezoluțiunea vânzării, fie executarea silită a obligației de plată a prețului de către vânzător, în ambele situații cu daune interese, dacă este cazul.

Totodată, curtea a constatat că reclamanta a susținut că vânzătoarea a fost păcălită și înșelată la încheierea contractului, că a semnat un contract despre care nu știa că prin el se vinde casa și că nu era stăpână pe voința sa, fiind inconștientă ca urmare a tratamentelor intensive cu tramadol și alte medicamente. Mai mult, pârâta a acționat cu viclenie.

Transpunând în termeni juridici toate aceste susțineri ale reclamantei, instanța de apel a considerat că reclamanta a invocat lipsa consimțământului defunctei la încheierea contractului, vicierea consimțământului prin eroare esențială asupra naturii sau obiectului contractului, în sensul art. 1207 alin. (2) pct. 1 C. civ., respectiv viclenia, adică vicierea consimțământului prin dol, în sensul art. 1214 din același act normativ.

Soluția instanța de apel a rămas definitivă.

În rejudecare, raportat la susținerile reclamantei, cu referire la problema neplății prețului, instanța de fond a observat că, potrivit clauzelor actului juridic contestat, se prevede un preț de 290.000 RON cu privire la care se stipulează că a fost achitat de către cumpărătoare anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare, pe parcursul mai multor ani, vânzătoarea declarând pe proprie răspundere că a încasat în întregime prețul imobilului care face obiectul contractului.

Astfel, tribunalul a reținut că plata prețului în perioada anterioară semnării convenției a fost confirmată de martorii audiați în fața instanței în rejudecare, probă care a fost coroborată cu înscrisurile invocate de reclamantă, în raport de care însă aceasta nu a făcut dovada celor afirmate, în sensul neplății prețului.

Instanța de apel, examinând criticile din apel care au vizat neplata prețului, a constatat că sunt nefondate, împrejurarea îndeplinirii obligației cumpărătorului de plată a prețului putând fi dovedită prin orice mijloc de probă, potrivit art. 1499 C. civ., limitarea instituită de art. 309 alin. (2) C. proc. civ. nefiind incidentă asupra acestei împrejurări. Plata prețului, în modalitatea achitării de-a lungul unei perioade de timp întinse pe intervalul mai multor ani, a fost relevată prin declarația a trei din cei patru martori audiați în fața primei instanțe, unul dintre ei propus chiar de către reclamantă, care au învederat, totodată, și suportarea de către pârâtă a unor costuri ocazionate de întreținerea defunctei D..

De asemenea, curtea a apreciat că aspectele ce vizează omisiunea primei instanțe de a analiza promisiunea de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager, încheiată la 30.08.2004 între pârâtă și defuncta sa mamă, excedează în totalitate prezentului cadru procesual, atât raportat la faptul că instanța de fond nu a fost învestită să se pronunțe asupra acestui act juridic, cât și la limitele rejudecării.

Printr-o primă critică formulată, recurenta a susținut, în ceea ce privește plata prețului stipulat în contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a solicitat să se constate, că instanța de apel a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 1499 C. civ., însă, niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului este mai mare de 250 RON, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ., care sunt imperative și nu pot fi interpretate altfel de instanța de judecată.

Așadar, recurenta a criticat faptul că nu se poate face dovada plății prețului în condițiile art. 1499 C. civ., dată fiind existența unor dispozițiile restrictive impuse de legiuitor în materia mijloacelor de probe.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 1499 C. civ., "Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc de probă".

Conform art. 309 alin. (2) C. proc. civ., "Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 RON. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă".

Art. 1499 C. civ. are valoarea unei norme generale și supletive în materia plății. Problema dovedirii plății se pune, de regulă, în situația în care creditorul contestă executarea sau reclamă neexecutarea prestației de către debitor.

În speță, s-a contestat faptul că în cuprinsul actului autentic s-a consemnat declarația părților contractante în sensul că prețul a fost achitat înainte de autentificarea contractului. Prin urmare, această afirmație poate fi răsturnată prin proba contrarie, ceea ce, în cauză, instanța de apel a și constatat, motiv pentru care nu se poate reține că au fost încălcate dispozițiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 1499 C. civ. nu au fost nesocotite în cauză întrucât prin proba cu martori s-a făcut dovada unui fapt juridic, anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare, care poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, indiferent de valoarea operațiunii juridice, și nicidecum dovada unui act juridic în sensul art. 309 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la promisiunea de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager încheiată între vânzătoare și partea reclamantă, la 30 august 2004, recurenta a arătat că examinarea acestui act prin prisma cauzei imorale care a stat la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare contestat nu excedează cadrului procesual privitor la părți, obiect și cauză, nefiind aplicabile prevederile art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ.. În opinia recurentei, cât timp există, în mod valabil, promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată în anul 2004 între vânzătoare și recurentă, rezultă că actul juridic asupra căruia poartă litigiul este lovit de nulitate absolută, prin prisma cauzei imorale.

Înalta Curte urmează a face distincție între apărările formulate de recurentă în cursul prezentului litigiu, legate de existența unei promisiuni de vânzare-cumpărare cu uzufruct viager, încheiată între aceasta și defuncta sa mamă la data 30.08.2004, anterior perfectării contractului de vânzare cumpărare contestat, care ar proba pretențiile deduse judecății în contra argumentelor reținute de instanțele devolutive, și critica ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Dacă în primul caz analiza înscrisului opus de recurentă are în vedere lămurirea unei situații de fapt, incompatibilă cu faza procesuală a recursului, în ceea ce privește cererea de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare pentru cauză imorală, Înalta Curte reține că, raportat la limitele deduse judecății în primul ciclu procesual, instanța de judecată nu a fost învestită în acest sens.

De altfel, prin decizia nr. 385 din 1 noiembrie 2017, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a constatat, în ceea ce privește cererile noi invocate pentru prima dată în apel, referitoare la cauza ilicită și imorală a contractului de vânzare-cumpărare, precum și cu referire la temeiurile juridice noi invocate pentru prima dată în apel, art. 1235, art. 1236, art. 1237, art. 1238 C. civ., că sunt incidente dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

Ca atare, această critică subsumată dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ. nu este fondată.

În legătură cu incidența dispozițiilor art. 1207 C. civ., recurenta a învederat că este ținută să probeze doar elementul obiectiv al viciului de consimțământ - eroare obstacol, respectiv că cealaltă parte, cumpărătoarea, știa că elementul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului. Potrivit afirmațiilor sale, din probele administrate a reieșit că pârâta avea cunoștință, încă din 2004, despre actul juridic asumat de vânzătoare, prin care se obliga să înstrăineze, în viitor, imobilul către reclamantă, precum și despre faptul că nu a intervenit, la nivel psihologic, o hotărâre a vânzătoarei de a nu mai înstrăina bunul. În aceste condiții este evident că intimata cunoștea la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare faptul că, dacă mama sa - vânzătoarea, ar fi știut că încheie un act translativ de proprietate cu aceasta, nu ar fi procedat în acest sens.

În cauză, instanța de apel a reținut că reclamanta a invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pe temeiul erorii obstacol, constând în aceea că vânzătoarea, mama părților, a avut reprezentarea că încheie cu pârâta un contract de întreținere.

Față de dispozițiile art. 1207 C. civ., curtea a apreciat, în concordanță cu statuările primei instanțe, că reclamanta nu a dovedit, prin probele administrate, existența erorii obstacol, ca viciu de consimțământ, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, eroare obstacol care, pentru a fi constatată, presupune îndeplinirea a două condiții distincte: existența falsei reprezentări la momentul încheierii actului și condiția ca cealaltă parte să știe sau, după caz, să trebuiască să știe că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului.

Înalta Curte consideră că în mod corect instanța de apel a confirmat soluția și raționamentul instanței de fond, considerând că, pentru ca falsa reprezentare a realității la încheierea actului juridic să fie viciu de consimțământ, se impune a fi întrunite cumulativ două cerințe: elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fie determinant pentru încheierea actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic nu s-ar fi încheiat; în cazul actelor juridice bilaterale cu titlu oneros este necesar ca partea cocontractantă să fi știut ori să fi trebuit să știe că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului.

În aceste condiții, afirmațiile recurentei, potrivit cărora este ținută să probeze doar elementul obiectiv al viciului de consimțământ - eroare obstacol, respectiv că cealaltă parte, cumpărătoarea, știa că elementul asupra căruia a purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului, nu pot fi primite, această cerință, chiar dacă ar fi fost îndeplinită, nefiind suficientă singular în aplicarea art. 1207 C. civ.

Din această perspectivă, motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Recurenta a mai susținut că aspectul referitor la incidența dolului, prin prisma alterării discernământului vânzătoarei, nu a fost definitiv tranșat prin decizia nr. 385 din 1 noiembrie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, în primul ciclu procesual, întrucât, în rejudecare, a fost administrată proba cu expertiză medico-legală, pentru a se stabili existența discernământului acesteia la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare contestat.

În cauză, reclamanta a arătat că dolul rezultă din următoarele: actul a fost încheiat peste voința juridică exprimată de către vânzătoare prin promisiunea de vânzare-cumpărare cu drept de uzufruct; cumpărătoarea s-a aflat într-o stare de degradare fizică deosebită, aceasta urmând un tratament medicamentos puternic în urma unor intervenții chirurgicale la nivelul lunii noiembrie 2011; la externarea din spital, vânzătoarea a fost transportată la locuința concubinului pârâtei, unde a luat hotărârea de a încheia contractul de vânzare-cumpărare; tratamentul administrat vânzătoarei era de natură a altera înțelegerea consecințelor faptelor și actelor încheiate; la trei săptămâni de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, vânzătoarea a decedat, fapt care certifică starea de sănătate foarte gravă pe care o avea aceasta în momentul încheierii actului.

Astfel cum corect a reținut și instanța de apel, parte din elementele prezentate susțin o altă cauză de nulitate relativă a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv afectarea discernământului vânzătoarei la data semnării convenției contestate, ca urmare a stării de sănătate precare și a utilizării unor medicamente apte să altereze înțelegerea consecințelor faptelor sale.

Din această perspectivă, soluția pronunțată în primul ciclu procesual a rămas definitivă, sub aspectul prescripției cererii vizând constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa discernământul, caz în care orice apărări formulate sub acest aspect nu mai pot fi primite.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că instanța de apel, verificând existența dolului din partea cumpărătoarei la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a concluzionat, în raport de probatoriul administrat, că nu au fost încălcate prevederile legale incidente în materie - art. 1214 C. civ., întrucât reclamanta nu a făcut dovada dolului, nici sub aspectul elementului obiectiv, nici sub aspectul elementului subiectiv.

Or, pentru a fi un viciu de consimțământ, dolul trebuie să îndeplinească două cerințe cumulative, respectiv să fie determinant pentru încheierea actului juridic și să provină de la cealaltă parte, condiții care nu s-a dovedit a fi fost întrunite în speță.

Critica conform căreia nu corespunde realității afirmația instanței de fond, cum că din susținerile martorilor audiați la propunerea părții adverse ar rezulta că defuncta vânzătoare avea o relație bună cu pârâta, context în care s-a înlăturat suspiciunea vicierii consimțământului prin dol, apreciindu-se că vânzătoarea și-a exprimat un consimțământ liber la încheierea contractului, nu cuprinde aspecte de nelegalitate, ci circumstanțe factuale rezultate din probele administrate în cauză, ce nu mai pot fi cenzurate în recurs.

A mai susținut recurenta că, fiind o terță persoană față de contractul de vânzare-cumpărare, îi era imposibil a proba dolul, viciul de consimțământ reprezentând în acest caz o chestiune care ține de formarea voinței juridice intrinseci a părților contractante. A precizat că îi revenea sarcina probei doar asupra componentei obiective a dolului, respectiv a manoperelor dolosive exercitate de pârâtă asupra vânzătoarei, aspect ce a fost, de altfel, dovedit.

Înalta Curte reține că nulitatea relativă putea fi invocată de persoana ocrotită de dispoziția legală, respectiv partea la convenție al cărei consimțământ a fost viciat, dar și de succesorii universali, succesorii cu titlu particular ori creditorii chirografari ai persoanei ocrotite (avânzii-cauza), adică de către recurentă, aceasta neputând invoca calitatea de terț și, implicit, imposibilitatea dovedirii celor două elemente ale dolului, cel obiectiv și cel subiectiv.

Drept consecință, nici aceste critici nu sunt fondate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 268 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

În raport de această soluție, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurentă la plata către intimata a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reținând că dovada plății acestora s-a făcut cu înscrisurile de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 268 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă pe recurentă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 ianuarie 2022.