ÎCCJ, decizie (scj.ro #200249)

Conflict negativ de competență. Nesoluționarea cererii de despăgubire formulată în temeiul Legii nr. 213/2015. Acțiune în obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la emiterea unei decizii. Competență materială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competența instanțelor judecătorești. Incidente procedurale privitoare la competența instanței

Index alfabetic: conflict negativ

acțiune în despăgubiri

Fondul de Garantare a Asiguraților

competență materială

instanță civilă

C. proc. civ., art. 135 alin. (1), (4)

Legea nr. 213/2015, art. 12

1

, art. 13 alin. (1), (4), (5), (5

1

), art. 14 alin. (1)

O.U.G. nr. 102/2021

Legea nr. 554/2004, art. 5 alin. (2)

Din economia dispozițiilor art. 13 alin. (4)-(5) din Legea nr.

213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, reiese că a

probarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 123, în cazul respingerii lor emițându-se o decizie de respingere, motivată, împotriva căreia se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările.

Astfel, câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 revine instanțelor civile de la sediul Fondului de Garantare a Asiguraților, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație.

Aceasta întrucât, în raport cu dispozițiile Legii nr. 213/2015, normă specială, derogatorie de la norma generală, care se aplică prioritar față de aceasta, nu există rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2638 din 7 decembrie 2022

Prin sentința civilă nr. 186 din 27 iunie 2022,  Curtea de Apel Cluj,  Secția a III-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență materială și teritorială, invocată din oficiu, și, pe cale de consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția civilă.

În esență, instanța a reținut că, urmare a retragerii autorizației de funcționare a A. S.A. și deschiderii procedurii falimentului acestei societăți, în raport de dispozițiile Legii nr. 213/2015, reclamanții urmăresc obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluționare a cererii de plată înregistrate la data de 11.10.2021, având numerele de înregistrare nr. 73533/29.12.2021, nr. 73522/29.12.2021, 73504/29.12.2021, nr. 73483/29.12.2021, nr. 73470/29.12.2021, nr. 73415/29.12.2021, ce vizează despăgubiri - daune morale și materiale - suferite de reclamanți ca urmare a producerii riscului asigurat - accidentul rutier din data de 19.12.2020, soldat cu uciderea din culpă a domnului B.

A reținut instanța că, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege. Conform art. 13 alin. (4), aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 12^3; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). Alineatul (5) al aceluiași articol prevede că, în caz de respingere a sumelor pretinse, se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, instanța a mai reținut că, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvență poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condițiile prevăzute la art. 12^1 și alin. (4), dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancțiunea decăderii din drept.

Potrivit art. 15 alin. (1) din Legea 213/2015, pe măsura înregistrării și analizării cererilor de plată ale petenților, împreună cu documentele anexate, se întocmește lista creditorilor de asigurări ale căror creanțe certe, lichide și exigibile urmează să fie plătite din disponibilitățile Fondului, precum și lista cererilor de plată care urmează să fie respinse parțial sau total; listele se înaintează comisiei speciale, cu propunerea de aprobare sau respingere la plată a sumelor solicitate, iar după aprobarea acestor liste de către comisia specială se efectuează plățile creanțelor de asigurări către creditorii de asigurări. Plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 500.000 lei stabilit conform art. 4 alin. (1) lit. e).

A mai menționat instanța că, potrivit art. 17 din Legea 213/2015, creditorul de asigurări poate urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2).

Curtea a reținut că, din motivarea acțiunii, rezultă că reclamanții au urmat procedura administrativă prevăzută  de Legea nr. 213/2015, respectiv au înaintat o cerere de plată la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 11.10.2021 prin care au solicitat Fondului plata unor sume de bani, reprezentând daune morale și materiale și invocă nerespectarea de către Fondul de Garantare a Asiguraților a obligației de a soluționa cererea de plată, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015.

Astfel cum a apreciat Curtea, pentru stabilirea instanței competente să soluționeze acțiunea este esențială intenția exprimată de legiuitor, ca urmare a modificărilor operate prin O.U.G. nr. 102/2021 în ceea ce privește procedura de soluționare a cererilor de despăgubire adresate Fondului, de a acorda instanțelor civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, competența de soluționare a litigiilor având ca obiect deciziile de respingere a cererilor de despăgubire adresate Fondului.

Dispozițiile Legii nr. 213/2015, coroborate cu cele ale Legii nr. 503/2004, instituie o procedură specială (administrativă) pe care creditorii de asigurări sunt obligați să o parcurgă pentru a obține plata despăgubirii, după intrarea în faliment a asigurătorului de răspundere civilă. Aceste dispoziții au caracter de normă specială, derogatorie de la norma generală, astfel că se aplică prioritar față de aceasta.

Câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 revine instanțelor civile de la sediul Fondului, în mod evident și soluționarea acțiunilor având ca obiect obligarea Fondului la emiterea acestor decizii este tot de competența acelorași instanțe, nefiind admisibilă partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat.

A mai arătat instanța că, în forma inițială, dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 prevedeau că împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse se poate formula contestație, în condițiile prevăzute la art. 19 din Legea 503/2004, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancțiunea decăderii, contestația urmând a se judeca cu celeritate și cu precădere, fără a suspenda executarea deciziei, hotărârea instanței putând fi atacată cu recurs, în condițiile legii.

Ulterior însă, astfel cum s-a arătat, opțiunea legiuitorului în materie de competență s-a schimbat.

Concluzionând, Curtea a constatat că noțiunea de „contencios administrativ” nu o implică în mod necesar și pe cea de „instanță de contencios administrativ”. Potrivit art. 126 alin. (6) din Constituție, elementele definitorii ale noțiunii de „contencios administrativ” sunt reprezentate de natura actului juridic ce stă la baza litigiului, fiind necesar ca acesta să emane de la o autoritate publică, precum și de calitatea de autoritate publică a uneia dintre părțile litigiului. Prin coroborarea cu alin. (2) al art. 126, rezultă că organul de jurisdicție competent a soluționa litigiul, deci a exercita controlul de legalitate, este cel stabilit potrivit legii.

Conform Legii nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Pot face obiectul acțiunii în contencios administrativ actele administrative, de autoritate, propriu-zise sau tipice, actele asimilate (prin care se exprimă refuzul de rezolvare a unei cereri), dar și actele administrativ-jurisdicționale. Drepturile persoanelor vătămate de o autoritate publică sunt reglementate și prin art. 52 alin. (1) din Constituție, iar alin. (2) al art. 52 prevede: „Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”.

Nu trebuie ignorată împrejurarea că autoritățile publice nu sunt angrenate numai în raporturi de drept administrativ, ci și în raporturi juridice aparținând altor ramuri de drept (dreptul constituțional, dreptul civil, dreptul muncii, dreptul familiei etc.), actele juridice care dau naștere, modifică sau sting un astfel de raport juridic nefiind acte administrative.

Art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Este și cazul soluției legislative la care s-a oprit legiuitorul atunci când a adoptat O.U.G. nr. 102/2021 de modificare a dispozițiilor relevante din Legea nr. 213/2015 în procedura administrativă desfășurată în fața Fondului, știut fiind că atunci când a intenționat atribuirea unor litigii în competența de soluționare a unor instanțe speciale, cum ar fi cele de contencios administrativ, legiuitorul a menționat-o expres în cuprinsul acestui act normativ. Or, art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 operează cu noțiunea de instanțe civile de la sediul Fondului, competența acestora fiind determinată potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, iar în raport cu aceasta, Legea nr. 554/2004 este normă specială [a se vedea art. 28 alin. (1) din Legea 554/2004].

Un alt argument expus de instanță în sprijinul susținerii competenței materiale procesuale a instanței civile este reprezentat și de faptul că legiuitorul a prevăzut, în cadrul art. 13 alin. (5

1

) din Legea nr. 213/2015, drept cale de atac împotriva soluției primei instanțe căile de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, respectiv apelul [art. 456, art. 466 alin. (1), art. 483 alin. (1) C. proc. civ.], cale de atac specifică materiilor civile.

Astfel cum rezultă din dispozițiile Legii nr. 554/2004, calea de atac împotriva soluției pronunțate de prima instanță în contencios administrativ este recursul, apelul fiind reglementat, cu titlu de excepție, numai în materia executării silite, potrivit art. 25 din Legea nr. 554/2004 (decizia RIL nr. 17/2017).

Așadar, Curtea a reținut că litigiul dedus judecății se circumscrie dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, iar competența dată de lege instanțelor civile de la sediul pârâtului este una exclusivă. Cererea fiind evaluabilă în bani și având o valoare de peste 200.000 lei, față de dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. k) și art. 95 pct. 1 C. proc. civ., competența materială și teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului București, Secția civilă.

Prin sentința civilă nr. 2510 din 27 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată cauza în favoarea Curții de Apel Cluj, Secția a III-a contencios administrativ și fiscal.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus suspendarea judecării cauzei și înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

În pronunțarea acestei soluții, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, alin. (1), „În termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege”. Totodată, potrivit alin. (5) al aceluiași articol, „În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare.”

Tribunalul București  a apreciat însă faptul că teza premisă invocată în speță nu este incidentă pentru a justifica competența instanței civile, întrucât nu există o decizie de respingere a Fondului de Garantare a Asiguraților, care să facă obiectul vreunei contestații.

În realitate, reclamanții au învestit instanța cu o acțiune prin care solicită obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la emiterea unei decizii cu privire la cererile de despăgubire formulate de aceștia, dar și obligarea pârâtului la plata unor penalități/zi de întârziere, respectiv aplicarea unei amenzi pentru conducătorul pârâtului.

Din motivarea acțiunii rezultă, așadar, că reclamanții au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015 și invocă nerespectarea de către Fondul de Garantare a Asiguraților a obligației de a soluționa cererea de plată, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, din cuprinsul cărora rezultă că aprobarea sau respingerea sumelor pretinse de creditorii de asigurări este de competența comisiei speciale constituite conform Legii nr. 503/2014.

A mai reținut instanța că, potrivit art. 8 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.

Așadar, pot face obiectul acțiunii în contencios administrativ actele administrative, de autoritate propriu-zise sau tipice, actele asimilate (prin care se exprimă refuzul de rezolvare a unei cereri), dar și actele administrativ-jurisdicționale.

Drepturile persoanelor vătămate de o autoritate publică sunt reglementate și prin art. 52 alin. (1) din Constituție, iar alin. (2) al art. 52 prevede: „Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”.

De asemenea, tribunalul a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri este definită ca faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Ca atare, din perspectiva competenței materiale, cererea reclamantei se impune a fi analizată în raport de prevederile Legii nr. 554/2004, cu atât mai mult cu cât reclamanții se prevalează în mod expres de prevederile art. 10, art. 18 și art. 24 ale Legii nr. 554/2004.

Or, o competență specială în favoarea instanțelor civile strict circumstanțiată ipotezei existenței prealabile a unei decizii de respingere din partea Fondului de Garantare a Asiguraților nu poate fi extinsă altor situații, în lipsa unei reglementări exprese în acest sens din partea legiuitorului.

În plus, astfel cum a apreciat instanța, competența reglementată de art. 13 din Legea nr. 213/2015 nu poate fi reținută și în situația de fapt invocată în dosarul de față, doar ca urmare a unei interpretări extensive, întrucât acest aspect ar echivala cu o nesocotire a naturii raporturilor juridice născute între părți ca urmare a refuzului unei autorități publice de a răspunde petenților în termenul prevăzut de lege și care impune supunerea acestui refuz unui control de legalitate, respectiv sancționarea lui cu penalități/amendă, astfel cum solicită reclamanții.

Pe cale de consecință, apreciind că nu pot fi aplicate prin analogie dispozițiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, în condițiile în care normele de competență sunt de strictă interpretare și aplicare, iar legiuitorul a dat în competența instanțelor civile doar litigiile având ca obiect contestarea deciziilor pronunțate de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care acesta soluționează cererile de plată a despăgubirilor, litigii care țin de sfera contenciosului administrativ, tribunalul a concluzionat în sensul că soluționarea acestora de către instanțele civile reprezintă o excepție de la regulă și în nici un caz nu se poate extinde sfera de competență a instanțelor civile asupra tuturor cauzelor care implică Fondul de Garantare a Asiguraților.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea

Tribunalului București, Secția a VI-a civilă

competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, Secția a III-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/33/2022, la data de 09.06.2022, reclamanții C., D., E., F., G., H., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, au solicitat instanței obligarea pârâtului la emiterea unei decizii prin care să se admită sau să se respingă pretențiile pe care le-au solicitat conform art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, stabilirea unui termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești în care pârâtul să emită decizia sub sancțiunea obligării la plata unei penalități de 1.000 lei pe fiecare zi de întârziere; aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere conducătorului pârâtului.

În susținerea cererii de chemare în judecată, reclamanții arată că au urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015, respectiv au înaintat o cerere de plată la Fondul de Garantare a Asiguraților la data de 11.10.2021 prin care au solicitat plata unor sume de bani, reprezentând daune morale și materiale și invocă nerespectarea de către pârât a obligației de a soluționa cererea de plată, potrivit dispozițiilor art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că, potrivit art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 102/2021, în termen de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de retragere a autorizației de funcționare și constatare a existenței indiciilor stării de insolvență a asigurătorului, Fondul este în drept să efectueze plăți din disponibilitățile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispozițiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări a procedurii administrative de plată reglementate de prezenta lege. Totodată, potrivit aceluiași articol: „(4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenți este de competența comisiei speciale, constituite conform art. 123; comisia specială poate dispune suspendarea soluționării cererii de plată, în condițiile art. 16 alin. (3). (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestație în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancțiunea decăderii, la instanțele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare. (5

1

) Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (5) sunt supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.

Se impune a se mai arăta că, în conformitate cu art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în stare de insolvență poate formula o cerere de plată motivată, adresată Fondului în condițiile prevăzute la

art. 12

1

și

alin. (4)

, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior, sub sancțiunea decăderii din drept.

În mod corect a apreciat Curtea de Apel Cluj, în raport de dispozițiile Legii nr. 213/2015, normă specială, derogatorie de la norma generală, care se aplică prioritar față de aceasta, că nu există rațiune juridică care să justifice partajarea competențelor instanțelor în raport de conduita emitentului actului atacat. Câtă vreme soluționarea contestației formulate împotriva deciziei emise potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015 revine instanțelor civile de la sediul Fondului, soluționarea acțiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei este tot de competența acelorași instanțe, chiar dacă legiuitorul nu a indicat expres această situație.

Deși, potrivit Legii nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată, se impune a se arăta că art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

Or, așa cum s-a arătat, în raport de dispozițiile O.U.G. nr. 102/2021 de modificare a Legii nr. 213/2015, competența este determinată potrivit normelor de competență generală din Legea nr. 134/2010, inclusiv în situația acțiunii având ca obiect obligarea Fondului la emiterea deciziei, moment care îl precedă pe cel reglementat de art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C.  proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, căruia i s-a trimis dosarul pentru continuarea judecății.