ÎCCJ, decizie (scj.ro #200248)

Acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 1856 din Codul civil. Modalitatea de aplicare a acestui text legal, din perspectiva subiecților care au deschisă calea acțiunii directe

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de antrepriză

Index alfabetic: acțiune în pretenții

contract de subantrepriză

acțiunea directă a lucrătorilor

beneficiar

principiul

ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus

C. civ., art. 1856

Legea nr. 71/2011, art. 8

Legea nr. 24/2000, art. 45 alin. (5)

C. civ. 1864, art. 1488

Potrivit dispozițiilor art.1856 C. civ., în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii.

Singura modalitate prin care legiuitorul a înțeles să contureze sfera titularilor acestei acțiuni directe a fost aceea ca persoanele să fi

desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate în baza unui contract încheiat cu antreprenorul, fără nicio diferențiere cu privire la anumite categorii de persoane.

Astfel, a restrânge sfera de aplicare a dispozițiilor art. 1856 C. civ. doar în cazul persoanei fizice aflate într-un raport juridic de muncă cu un angajator, cu excluderea oricărei forme de profesionist, persoană fizică sau juridică, echivalează cu o limitare majoră a categoriei de persoane care pot acționa direct împotriva beneficiarului în temeiul acestui text.

Prin urmare, interpretarea limitativă a acestor prevederi legale, ce a condus la înlăturarea de către instanțele de fond a aplicării textului de lege invocat în privința reclamantului, este contrară principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 837 din 7 aprilie 2022

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Brașov la 14 mai 2014, reclamanta A. SA, prin administrator judiciar B. SPRL, în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Administrare a Infrastructurii Rutiere SA (CNAIR) a solicitat obligarea pârâtei, în baza art. 1865 C. civ., să procedeze la recepția lucrării „Construcția Variantei de Ocolire a Municipiului X” și, în consecință, să achite în contul unic de insolvență al SC A. SA deschis la C. Agenția Mureșenilor Brașov cod (...) lucrările executate de reclamant, conform contractului de subantrepriză nr. 1003/23.05.2012 având ca obiect execuție lucrări la obiectivul Construcția Variantei de Ocolire a Municipiului X, încheiat cu antreprenorul general D. GmbH Austria - în prezent în insolvență, în sumă de 827.714,12 lei inclusiv TVA, pentru lucrări executate și neachitate în lunile mai și iunie 2013, care nu au fost recepționate de antreprenorul general datorită intrării sale în insolventă, precum și suma de 1.447.891,00 lei inclusiv TVA, reprezentând lucrări executate, în baza Contractului de subantrepriză nr. 1003/2012, recepționate și facturate, dar neachitate de antreprenorul general, cu cheltuieli de judecată, în măsura în care acestea vor fi efectuate.

Prin sentința civilă nr. 3575 din 29 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. SA - prin lichidator judiciar B. SPRL Brașov, în contradictoriu cu pârâta C.N.A.I.R. și ca neîntemeiată cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel apelanta SC A. SA - prin administrator judiciar B. SPRL Brașov, prin care a solicitat admiterea apelului și schimbarea hotărârii apelate în sensul: admiterii capătului 2 de cerere privind obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 1) 1.827.714,12 lei inclusiv TVA pentru lucrări executate de reclamantă în lunile mai și iunie 2013, nerecepționate formal și neachitate de antreprenorul general D. GmbH; 2) 1.447.891,00 lei inclusiv TVA pentru lucrările executate de reclamantă, recepționate de antreprenorul general D. GmbH, dar neachitate de acesta, respectiv lucrările ce fac obiectul facturii nr. 2249/16.05.2013; 3) obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din fond și din apel.

Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 326 din 24 februarie 2021, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC A. SA prin administrator judiciar B. SPRL Brașov împotriva sentinței civile nr. 3575 din 29 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2015, în contradictoriu cu intimata C.N.A.I.R. SA.

Recurenta-reclamantă SC A. SA - prin administrator judiciar B. SPRL Brașov a formulat cerere de recurs împotriva acestei decizii.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta critică decizia instanței de apel sub aspectul încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Se susține că instanța de apel a încălcat prevederile imperative ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ. coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât devoluțiunea a operat cu privire la întreaga cauză, apelul reclamantei nefiind limitat la o soluție din dispozitiv.

Astfel, apelul reclamantei, deși cuprinde critici cu privire la analiza celei de a doua condiții prevăzute de art. 1856 C. civ., acestea nu au fost analizate de către instanța de apel.

A doua critică adusă deciziei recurate se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1856 C. civ.

Instanța de apel a limitat în mod nelegal sfera de incidență a acestei prevederi legale de la „persoanele” la „persoanele angajate”, încălcând principiul „

ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

”.

Interpretarea dată de instanța de apel este o veritabilă adăugare la lege, depășind atribuțiile puterii judecătorești și erijându-se în atribuțiile legiuitorului. De asemenea, se mai susține că interpretarea instanței de apel încalcă prevederile art. 47 alin. (5) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În concluzie, instanța de apel a interpretat prevederile art. 1856 C. civ. prin prisma denumirii sale marginale care face referire la lucrători, contrar prevederilor clare ale art. 47 alin. (5) din Legea nr. 24/2000 care nu permit aceasta.

Interpretarea instanței de apel, în sensul că art. 1856 C. civ. nu s-ar aplica și persoanelor juridice, ci doar persoanelor fizice este neîntemeiată, neținând cont de următoarele aspecte relevante:

Prevederile art. 1856 C. civ. trebuie interpretate în sensul că nu distinge între persoanele fizice și juridice, concluzia instanței de apel care distinge între profesioniști și angajați fiind greșită. Interpretarea dată de instanța de apel golește de conținut prevederile art. 1856 C. civ., raportat la contextul contemporan, în care lucrările nu se mai contractează cu persoane fizice.

Așadar, interpretarea dată de instanța de apel încalcă principiul de interpretare stabilit de art. 1268 alin. (3) C. civ., prevedere care vizează interpretarea prevederilor din contracte, însă stabilește un principiu aplicabil și în materie de interpretare a prevederilor legale, această situație neintrând în sfera relațiilor în care este interzisă analogia conform art. 10 C. civ.

De asemenea, se susține că interpretarea dată de instanța de apel provine din interpretarea dată de unele instanțe fostului articol 1488 C. civ., dispozițiile din noul Cod civil fiind adoptate tocmai pentru a legifera contextul contemporan.

Astfel, instanța de apel a pierdut din vedere prevederile art. 297 din O.U.G. nr. 34/2006, în sensul că nu există niciun fel de prevedere legală care să prevadă faptul că sunt aplicabile dispozițiile art. 1856 C. civ.

Prima instanță a interpretat greșit condiția ca beneficiarul să nu fi plătit antreprenorului contravaloarea lucrărilor executate, condiție necesară pentru a se putea dispune obligarea beneficiarului la plată, conform art. 1856 C. civ.

Condiția cerută de art. 1856 C. civ. trebuia analizată în raport cu data de 12.05.2014, înainte de efectuarea plăților de către beneficiar față de antreprenor.

În spiritul prevederilor art. 1856 C. civ., rezultatul aplicării practice a normei juridice trebuia să fie cât mai aproape de finalitatea urmărită de legiuitor.

Instanța de apel nu a interpretat prevederile art. 1856 C. civ. ținând cont de exigențele și previzibilitatea legii, de necesitatea de a preveni rigiditatea legii și obstacolele în evoluția sa.

În continuare, recurenta enumeră jurisprudența care confirmă că noțiunea de lucrător include și persoanele juridice.

De asemenea, recurenta solicită sesizarea completului Înaltei Curți cu dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prevederile art. 1856 C. civ. se aplică persoanelor juridice care prestează o activitate în temeiul unui contract de subantrepriză;

- dacă prevederile art. 1856 C. civ. se aplică situațiilor în care beneficiarul nu plătise antreprenorul la data acțiunii formulate de subantreprenorul persoană juridică, dar în cursul procesului beneficiarul a plătit debitul datorat antreprenorului, fără să plătească debitul solicitat de subantreprenori.

Raportat la prevederile art. 519 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate și solicită să se dispună sesizarea completului Înaltei Curți privind dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunilor de drept menționate anterior.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel care a pronunțat decizia atacată, în vederea admiterii capătului doi al cererii din cadrul acțiunii formulate de reclamantă.

La 16 iulie 2021, intimata-pârâtă C.N.A.I.R. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, tardivitatea recursului și nulitatea acestuia, în subsidiar a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei formulată la 3 august 2021, recurenta-reclamantă A. SA a solicitat înlăturarea susținerilor ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 28 octombrie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de declarat de recurenta-reclamantă A. SA prin administrator judiciar B. SPRL Brașov împotriva deciziei civile nr. 326 din 24 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 17 martie 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat

de recurenta-reclamantă

A. SA prin administrator judiciar B. SPRL Brașov

este

fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:

Între pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România SA (C.N.A.D.N.R. SA), în calitate de beneficiar, și societatea D. GmbH, în calitate de antreprenor, s-a încheiat acordul contractual nr. 92/15238/12.03.2012 având ca obiect Construcția Variantei de Ocolire a Municipiului X.

Subsecvent acestui contract de lucrări, între D. GmbH, în calitate de antreprenor general, și reclamanta A. SA, în calitate de subantreprenor, s-a încheiat contractul de subantrepriză nr.1003/23.05.2012 având ca obiect execuție lucrări la obiectivul Construcția Variantei de Ocolire a Municipiului X, în valoare de 20.810.256,54 lei, fără TVA.

Contractul nr. 92/15238/12.03.2012 a fost reziliat la data de 10.07.2013 de către C.N.A.D.N.R. S.A.

La data de 13.08.2013, reclamanta A. S.A. a transmis antreprenorului general D. GmbH situațiile de lucrări executate în lunile mai și iunie 2013 în baza contractului de subantrepriză nr. 1003/23.05.2012, dar administratorul special al societății a comunicat că prin decizia Tribunalului Comercial din Viena din 19 iunie 2013 a fost deschisă procedura de insolvență împotriva D. GmbH, astfel că declarațiile de creanțe trebuie depuse la Tribunalul Comercial din Viena în dosarul nr. x/13v.

În prezenta cauză, reclamanta A. SA a solicitat obligarea pârâtei C.N.A.D.N.R. S.A. să procedeze la recepția lucrării „Construcția variantei ocolitoare a Municipiului X” și să efectueze plata următoarelor sume:

- 1.827.714,12 lei inclusiv TVA pentru lucrări executate de reclamantă în lunile mai și iunie 2013, nerecepționate formal și neachitate de antreprenorul general D. GmbH;

-1.447.891,00 lei inclusiv TVA pentru lucrări executate de reclamantă, recepționate de antreprenorul general D. GmbH, dar neachitate de acesta, lucrările ce fac obiectul facturii nr. 2249/16.05.2013.

În susținerea acțiunii în pretenții, reclamanta A. SA a indicat dispozițiile art. 1856 C. civ., în conformitate cu care, în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate, au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii.

Instanțele de fond au reținut deopotrivă inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1856 C. civ. în raport de calitatea reclamantei de persoană juridică, ce nu ar fi cuprinsă în noțiunea de „lucrători”, categorie specială de subantreprenori în favoarea căreia legiuitorul a recunoscut posibilitatea formulării tipului de acțiune directă instituit de acest text.

În acest cadru, s-a apreciat că noțiunea de „lucrători”, cuprinsă în chiar denumirea marginală a textului de lege, care reglementează o excepție de la principiul general al relativității efectelor contractului, nu include și sfera persoanelor juridice încadrate sferei profesioniștilor, textul având drept scop doar protejarea drepturilor persoanelor fizice care au lucrat efectiv.

Din coroborarea reglementării actuale a acțiunii directe a lucrătorilor cu cea corespunzătoare regăsită în dispozițiile art. 1488 C. civ. 1864, Curtea de apel a reținut că noțiunea de „lucrător” este specifică relațiilor de muncă și este una diametral opusă celei de profesionist. Lucrătorul este persoana aflată într-un raport juridic de muncă încheiat cu un angajator, pe temeiul căruia lucrătorul prestează muncă în folosul și sub coordonarea angajatorului, în schimbul unei remunerații lunare, fixe sau variabile, pe când profesionistul include, conform art. 8 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale.

În consecință, instanța de apel a limitat categoria de lucrător la persoana fizică aflată într-un raport juridic de muncă cu un angajator (persoană juridică în marea majoritate a ipotezelor, chiar și persoană fizică pentru anumite situații de excepție), reținând în acest sens și dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, din cuprinsul cărora a apreciat că, fără a prezenta o semnificație proprie, în sensul că mențiunile denumirii marginale nu sunt apte a genera prin ele însele drepturi și obligații juridice, denumirile marginale exprimă sintetic conținutul reglementării, și anume obiectul acestei reglementări.

Totodată, din perspectiva dispozițiilor speciale din materia achizițiilor publice, respectiv Legea nr. 98/2016 prin care a fost transpusă în dreptul intern Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice, s-a reținut că plata activității desfășurate de subcontractant putea fi dispusă de către autoritatea contractantă (beneficiarul lucrării) atunci când subcontractorul ce solicită plata și-a exprimat această opțiune încă de la momentul inițial al încheierii contractului de achiziție publică sau chiar ulterior, dar cu condiția introducerii sale în contractul de achiziție publică (spre exemplu, prin încheierea unui act adițional) și exprimarea opțiunii sale de voință în acest sens (bineînțeles, cu acceptul și al autorității contractante).

În subsidiar, prima instanță a constatat că în cauză nu este îndeplinită nici condiția ca beneficiarul să nu fi plătit antreprenorului contravaloarea lucrărilor executate, condiție necesară pentru a se putea dispune obligarea beneficiarului la plată în condițiile art. 1856 C. civ. Astfel, în baza probelor administrate în cauză, a constatat că pârâta C.N.A.I.R. S.A. a efectuat plata integrală a lucrărilor executate de antreprenorul D. GmbH în baza acordului contractual nr. 92/15238/12.03.2012 având ca obiect Construcția Variantei de Ocolire a Municipiului X, așa cum a fost obligată prin Sentința arbitrală nr. 88/16.07.2015 pronunțată în dosarul arbitral nr. x/2015, Sentința arbitrală parțială nr. 101/08.11.2016 și Sentința arbitrală nr. 11/18.01.2018 pronunțate în dosarul arbitral nr. x/2015, astfel încât nu mai putea fi obligată la plata niciunei sume de bani în legătură cu lucrările legate de Construcția Variantei de Ocolire a Municipiului X.

Ulterior, Curtea de apel a considerat inutilă reluarea considerentelor expuse pe acest aspect de prima instanță, cu motivarea că nu au fost formulate critici din această perspectivă în calea de atac a apelului.

Față de acestea, analizând critica recurentei circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanțele de fond au făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1856 C. civ., restrângând nejustificat sfera de aplicare a acestui text din perspectiva persoanelor ce pot valorifica acțiunea directă instituită de acesta.

În acest cadru, se observă că, deși denumirea marginală a art. 1856 C. civ. 2009 face trimitere la lucrători, părând inspirată din formularea fostei reglementări cuprinse în art. 1488 C. civ. 1864, dispozițiile invocate în prezenta cauză profită în mod expres persoanelor care,

în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate

. Nu există în cuprinsul acestei reglementări și nici în alte norme de trimitere o restrângere a persoanelor beneficiare ale acțiunii directe la categoria persoanelor fizice, cu excluderea celor juridice. Mai mult, actuala realitate social-economică ilustrează faptul că, spre deosebire de momentul adoptării Codului civil 1864, activitățile de prestări servicii sau execuție lucrări specifice contractului de antrepriză se desfășoară preponderent în mod organizat, resursele și forța de muncă destinate acestor activități fiind concentrate în forme juridice anume reglementate.

A restrânge sfera de aplicare a dispozițiilor art. 1856 C. civ. 2009, astfel cum propun instanțele de fond, doar în cazul persoanei fizice aflate într-un raport juridic de muncă cu un angajator, cu excluderea oricărei forme de profesionist, persoană fizică sau juridică, echivalează cu o limitare majoră a categoriei de persoane care pot acționa direct împotriva beneficiarului în temeiul acestui text, deși conținutul acestui articol nici măcar nu sugerează o asemenea distincție. Singura modalitate prin care legiuitorul a înțeles să contureze sfera titularilor acestei acțiuni directe a fost aceea ca persoanele să fi desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate (conform contractului de antrepriză, s.n.) în baza unui contract încheiat cu antreprenorul, fără nicio diferențiere cu privire la anumite categorii de persoane.

Totodată, valorificarea subsidiară de către instanța de apel, în susținerea interpretării propuse textului incident, a dispozițiilor speciale din materia achizițiilor publice omite faptul că Legea nr. 98/2016 prin care a fost transpusă în dreptul intern Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice nu poate avea relevanță în speță, fiind adoptată ulterior încheierii contractului de lucrări și a contractului de subantrepriză din prezenta cauză și neputând, prin urmare, retroactiva. Și chiar dacă reglementarea specială din materia achizițiilor publice în vigoare la data încheierii contractelor amintite, respectiv O.U.G. nr. 34/2006, amintită și de prima instanță, nu cuprinde nicio referire la o posibilă acțiune directă, asta nu exclude de la aplicare norma generală cuprinsă în art. 1856 C. civ. 2009.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră nefondată interpretarea limitativă a dispozițiilor art. 1856 C. civ. 2009, ce a condus la înlăturarea de plano de către instanțele de fond a aplicării textului de lege invocat în privința reclamantului din cauza de față, contrar principiului

ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

.

În ceea ce privește critica recurentei circumscrisă de aceasta motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., verificând memoriul de apel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a reținut în mod nejustificat faptul că apelanta nu ar fi formulat critici în ceea ce privește considerentele primei instanțe referitoare la neîndeplinirea cerinței ca beneficiarul să nu fi plătit aceste lucrări ori servicii antreprenorului, la termenele și în cuantumul convenit. Astfel, instanța de apel a omis să observe pct. 2.2 din memoriul de apel, în cuprinsul căruia apelanta critică argumentele primei instanțe referitoare la plata integrală a lucrărilor de către beneficiar, susținând, în esență, că plățile invocate de pârâtă s-au realizat după momentul introducerii acțiunii directe și nu ar avea relevanță din perspectiva condițiilor impuse acesteia conform dispozițiilor art. 1865 C. civ.

În consecință, Înalta Curte reține ca fiind întemeiat și acest motiv de recurs, în considerentele deciziei atacate neregăsindu-se o analiză proprie a acestor critici din apel, de o relevanță considerabilă din perspectiva ansamblului argumentelor exprimate de parte în demersul său judiciar. Încadrarea corectă a acestei critici presupune, însă, reținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care se referă în mod special la calitatea motivării hotărârii atacate.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496-497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a admis prezentul recurs, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului declarat.

Cu prilejul rejudecării după casare, se impune complinirea omisiunilor constatate în cuprinsul motivării soluției din apel ținând cont și de noul context generat de efectele deciziei de casare sub aspectul celor reținute în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.