ÎCCJ, decizie (scj.ro #199876)

Acțiune revocatorie. Momentul de la care curge termenul special de prescripție

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Executarea obligațiilor. Mijloace de protecție a drepturilor creditorului

Index alfabetic: acțiune revocatorie

contract de donație

prescripția dreptului material la acțiune

momentul de la care curge termenul de prescripție

C. civ., art. 883 alin. (1), alin. (3), art. 1562 alin. (1), art. 1564

C. proc. civ., art. 501 alin. (1)

Potrivit dispozițiilor art. 1564 C. civ., „dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat”.

Pornind de la scopul acțiunii de protecție a dreptului de creanță al reclamantei, momentul cunoașterii prejudiciului este determinat, în împrejurările cauzei, prin prezumția rezultată din îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară privind înstrăinarea prin contractul de donație a imobilului aparținând pârâtei-debitoare, la data refuzului plății la scadență a biletelor la ordin. Acest moment de la care începe să curgă termenul de prescripție, în care prejudiciul trebuia să fie cunoscut, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea prejudiciului și acoperirea acestuia.

Din economia dispozițiilor art. 883 alin. (1) și (3) C. civ. rezultă că orice persoană, fără a fi ținută de justificarea unui interes, poate cerceta orice carte funciară precum și mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuării înscrierii în cartea funciară, nimeni neputând susține că nu a avut cunoștință de existența vreunei înscrieri efectuate în cartea funciară.

Astfel, de la data efectuării înscrierii, dreptul real devine opozabil erga omnes și, prin îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, actul de atestare a proprietății se consideră a fi cunoscut de orice persoană.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1281 din 24 mai 2022

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză. În drept, reclamanta a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1562 și urm. C. civ.

Prin Încheierea de ședință din data de 7.03.2018, tribunalul a respins excepția tardivității formulării acțiunii invocată de pârâte, iar prin încheierea din 20 martie 2019, instanța a reținut că s-a răspuns în mod complet de către laboratorul de expertiză, condiții în care nu se impune a se dispune refacerea sau schimbarea raportului de expertiză, criticile putând fi reiterate pe fondul cauzei.

Prin sentința nr.144 din 03 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Argeș, Secția civilă, s-a admis cererea de chemare în judecată și s-a declarat inopozabil față de reclamantă contractul de donație autentificat sub nr. 203 din 30.03.2015 de B.I.N. D.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata sumei de 4.553 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.

2

.

Împotriva acestei sentințe civile și a încheierilor de ședință din data de 7 martie 2018 și din data de 20 martie 2019 au formulat apel pârâtele C. și E. (fostă B.), prin care au solicitat schimbarea în tot a hotărârii atacate iar pe fond respingerea acțiunii.

Prin încheierea din 25.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția I-a civilă, s-a admis excepția necompetenței funcționale a judecății apelului și a fost înaintată cauza Secției a II-a civile a aceleiași instanțe, în temeiul hotărârii nr. 5/2016 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Pitești.

Prin decizia nr. 36/A-C din 16 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâte.

În motivarea soluției, Înalta Curte a reținut că în privința excepției prescripției dreptului material la acțiune instanța de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva stabilirii momentului la care creditorul a luat cunoștință de existența prejudiciului, limitându-se la constatarea că soluția dată în aplicarea art. 1564 C. civ. nu se impune a fi cenzurată, aspect ce echivalează cu nemotivarea hotărârii în înțelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare invocat recurentele susțin că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1564 C. civ., întrucât în mod eronat s-a reținut în decizia recurată faptul că acțiunea revocatorie înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la data de 13.06.2017 a fost formulată în interiorul termenului de 1 an, calculat începând cu data de 04.08.2016, când administratorul judiciar F. SPRL a transmis reclamantei contractul de donație.

Potrivit recurentelor, momentul de la care curge termenul de prescripție este acela la care s-a realizat publicitatea privind ieșirea din patrimoniul debitorului a bunului respectiv, acesta fiind momentul subiectiv în care creditorul a putut lua cunoștință de actul încheiat de debitor în vederea prejudicierii intereselor sale. În acest sens, recurentele invocă cele statuate prin Decizia nr. 1698 din 18 aprilie 2013, pronunțată Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Prin urmare, recurentele consideră că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 30.03.2015, dată la care s-a efectuat înscrierea privind transferul dreptului de proprietate în cartea funciară. Având în vedere că termenul de prescripție este de un an, se constată că acesta a fost împlinit la 30.03.2016, motiv pentru care recurentele susțin că la data înregistrării acțiunii, respectiv 13.06.2017, dreptul material la acțiune era prescris.

Prin întâmpinarea depusă la 26 octombrie 2021, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 29 martie 2022 s-a admis în principiu recursul și s-a stabilit termen de judecată la data de 24.05.2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

Recurentele-pârâte au criticat decizia atacată din perspectiva motivului de recurs înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1564 C. civ., critică ce se vădește a fi fondată.

Potrivit recurentelor-pârâte, instanța de apel în mod greșit a reținut că acțiunea a fost promovată în termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 1564 C. civ., pornind de la constatarea că momentul de la care curge termenul de prescripție este reprezentat de data la care administratorul judiciar al societății debitoare i-a pus la dispoziție societății reclamante (creditoare) contractul de donație dedus judecății.

Potrivit dispozițiilor art. 1564 C. civ., „

dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat

”.

Se constată că dispozițiile legale evocate instituie un termen special de prescripție în materia acțiunilor în inopozabilitatea unui act juridic în care se încadrează acțiunea intimatei-reclamante și anume, de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.

Astfel, textul legal prevede un termen care se calculează în funcție de cele două momente alternative, un moment subiectiv, reprezentat de data la care creditorul a cunoscut prejudiciul, respectiv un moment obiectiv, constând în data la care creditorul ar fi trebuit să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul contestat, ambele momente raportându-se la data cunoașterii prejudiciului și nu la data încheierii actului juridic fraudulos.

În cauză, creanța reclamantei, în cuantum de 2.271.448,06 lei, provine din mai multe bilete la ordin avalizate în nume propriu de pârâta E. (fostă B.), emise începând cu data de 02.12.2014 și cu scadențele împlinite în perioada 26 aprilie 2015 - 28 decembrie 2015.

Ulterior avalizării biletelor la ordin, respectiv în data de 30.03.2015, s-a încheiat Contractul de donație autentificat sub nr. 203 de Biroul Individual Notarial D., prin care pârâta debitoare B. a transmis către pârâta C., cu titlu gratuit, un bun imobil, iar biletele la ordin au fost refuzate la plată, la scadența acestora.

Analizând decizia recurată, în ce privește soluționarea excepției prescripției ridicată de pârâte, se constată că instanța de apel a reținut că dreptul material la acțiune nu s-a prescris, întrucât termenul de un an curge de la data de 04.08.2016, când administratorul judiciar al societății debitoare i-a transmis reclamantei-creditoare contractul de donație, iar cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 13.06.2017 se situează în termenul de prescripție.

Înalta Curte reține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1564 C. civ. privind prescripția dreptului la acțiune.

Începutul prescripției extinctive reprezintă un aspect esențial al acestei instituții juridice, deoarece momentul de la care începe cursul prescripției determină data la care aceasta urmează să se împlinească, calcularea termenului de prescripție de către instanța de apel necesitând, prioritar, determinarea momentului în care, în concret, începe să curgă.

Pe de altă parte, regula enunțată de dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. instituie obligativitatea deciziei de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta, motivul de recurs validat de instanța supremă referindu-se la nemotivarea soluției cu privire la excepția prescripției extinctive.

Instanța supremă, prin considerentele deciziei de casare, a configurat și cadrul reluării judecății, în apel, stabilind că se impune identificarea momentului în care creditoarea a luat cunoștință efectiv de existența prejudiciului, în aplicarea regulii generale reluate în norma instituită prin art. 1564 C. civ., a principiului cunoașterii efective de către titularul dreptului subiectiv a nașterii dreptului său de a apela la forța de constrângere a statului pentru apărarea dreptului subiectiv încălcat, în condițiile în care motivele recurentelor privind cunoașterea de către reclamanta-creditoare a existenței prejudiciului cel mai târziu la data refuzului la plata biletelor de ordin (ultima prezentare fiind la 22 decembrie 2015, cu consecința împlinirii termenului de prescripție la 22 decembrie 2016), privind, deci, momentul obiectiv al începutului prescripției, au fost însușite de instanța de casare.

Înalta Curte reține că prejudiciul, în sensul art. 1562 alin. (1) C. civ., în acțiunea revocatorie, se referă la situația creditorului care deține o creanță cu vocația de a fi realizată, dar care se află în imposibilitatea de a și-o valorifica din cauza stării de insolvabilitate provocate debitorului prin actul atacat.

Prin urmare, pentru a cauza un prejudiciu creditorului, constând în crearea ori accentuarea unei stări de insolvabilitate, actul atacat trebuie să provoace, mai întâi, însărăcirea debitorului.

Reclamanta a susținut atât că prin încheierea contractului de donație debitoarea s-ar fi sustras de la urmărirea iminentă a creanței, din patrimoniul acesteia ieșind bunul imobil fără ca în locul său să primească ceva în schimb, cât și că încheierea actului atacat a fost realizată în scopul prejudicierii sale, scadențele biletelor la ordin avalizate de pârâtă fiind ulterioare încheierii actului de donație pretins fraudulos.

Instanța de apel, prin decizia recurată, a denaturat reperele analizei privind începutul prescripției și a confundat momentul obiectiv al cunoașterii prejudiciului de către creditoare, determinat de prezentarea la plată a biletelor la ordin, cu împlinirea termenului de prescripție (la 22 decembrie 2016), concluzia sa privind anterioritatea momentului subiectiv al cunoașterii prejudiciului (la 4 august 2016) și calculul prescripției fiind greșite.

Confirmând susținerile recurentelor, Înalta Curte reține că pornind de la scopul acțiunii de protecție a dreptului de creanță al reclamantei, momentul cunoașterii prejudiciului era determinat, în împrejurările cauzei, prin prezumția rezultată din îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară privind înstrăinarea imobilului aparținând pârâtei-debitoare, la data refuzului plății la scadență a biletelor la ordin. Acest moment de la care începe să curgă termenul de prescripție, în care prejudiciul trebuia să fie cunoscut, se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea prejudiciului și acoperirea acestuia.

Potrivit art. 883 alin. (1) C. civ., orice persoană, fără a fi ținută de justificarea unui interes, poate cerceta orice carte funciară precum și mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuării înscrierii în cartea funciară, iar conform art. 883 alin. (3) C. civ., nimeni nu va putea susține că nu a avut cunoștință de existența vreunei înscrieri efectuate în cartea funciară.

Astfel, de la data efectuării înscrierii, dreptul real devine opozabil

erga omnes

și, prin îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, actul de atestare a proprietății se consideră a fi cunoscut de orice persoană.

În considerarea celor evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtele C. și E. împotriva deciziei nr. 301/A-C din 25 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.