ÎCCJ, decizie (scj.ro #192250)

Acțiune revocatorie. Momentul de la care curge termenul de prescripție al dreptului material la acțiune

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Executarea obligațiilor. Mijloace de protecție a drepturilor creditorului

Index alfabetic : acțiune revocatorie

excepția prescripției dreptului material la acțiune

momentul de la care curge termenul de prescripție

publicitate imobiliară

C. civ., art. 20, art. 24, art. 883 alin. (1), art. 1562, art. 1564

Legea nr. 7/1996

Legea nr. 85/2014, art. 5 pct. 29

Potrivit dispozițiilor art. 1564 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acțiunea revocatorie se prescrie în termen de un an, de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.

Un creditor care dorește să promoveze o acțiune revocatorie (pauliană) cu privire la un anumit act încheiat de debitor, trebuie să verifice dacă actul respectiv este sau nu de natură să îi producă un prejudiciu, încă din momentul în care are cunoștință despre încheierea lui.

Prin urmare, din momentul luării la cunoștință despre un act de dispoziție cu privire la bunurile debitorului încheiat de către acesta cu un terț, creditorul trebuie și poate să verifice dacă respectivul act este sau nu prejudiciabil pentru el.

În cazul înstrăinării unor imobile prin acte autentice, termenul de prescripție începe să curgă de la data îndeplinirii formalităților de publicitate - acesta fiind momentul la care creditorul „ar fi trebuit să cunoască” înstrăinarea de care se leagă prejudiciul suferit de creditor și pe care urmărește să-l acopere prin promovarea acțiunii pauliene.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 624 din 16 martie 2022

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Mureș la 16 ianuarie 2020 sub număr de dosar x/1371/2020, reclamanta A. KFT a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL și SC C. SRL, declararea inopozabilității față de reclamantă a Contractului de Vânzare Cumpărare încheiat între pârâtele de rd. 1 și 2, contract autentificat sub nr. 2312 din data de 22.08.2016 de BNP D., privind imobilele înscrise în CF nr. (...) Călărași, jud. Cluj (CF vechi ... Călărași), nr. cad. 1 1, 1 1 - Cl și 11 -C2, respectiv în CF (...) Călărași (CF vechi ... N), nr. cad. 12, în limita sumei de 500.000 lei, sumă datorată ei de pârâta B. SRL și, pe cale de consecință, indisponibilizarea bunurilor ce au făcut obiectul Contractului de Vânzare sus-menționat până la realizarea integrată a creanței indicate la pct. 1, deținute de reclamantă față de pârâta de rd. 1, respectiv obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin întâmpinarea înregistrată la 3 martie 2020, pârâta SC C. SRL a solicitat respingerea acțiunii revocatorie, ca tardiv formulată și ca netemeinică și nelegală.

Pe cale de excepție, a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune a reclamantei, privind formularea acțiunii revocatorie, în conformitate cu prevederile imperative ale art. 1564 C. civ.

Față de aceste dispoziții legale, a apreciat că termenul de un an a început să curgă la momentul când reclamanta creditoare a cunoscut de act și de cauza care determină desființarea lui.

Acest moment este data la care în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2312 din 22 august 2016 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea societății C. în cartea funciară nr. (...) Călăraș cu nr. cad. 11, prin încheierea de cf. nr. 20281 din data de 23.08.2016, dată la care s-a realizat publicitatea tranzacției prin înscrierea în registrele de cadastru și publicitate imobiliară.

Reclamanta a formulat acțiunea revocatorie la data de 16.01.2020, mult după termenul de prescripție care s-a împlinit la 23.08.2017, astfel că acțiunea a fost tardiv introdusă la Tribunalul Specializat Mureș.

Prin sentința civilă nr. 57 din 22 octombrie 2020, Tribunalul Specializat Mureș a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâta SC C. SRL; a respins ca neîntemeiată acțiunea revocatorie formulată de reclamanta A. KFT, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL, în insolvență, prin lichidator judiciar E. IPURL și SC C. SRL și a dispus obligarea reclamantei la plata sumei de 3.000 lei către pârâta SC C. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial.

Analizând cu prioritate excepția prescripției dreptului de a promova acțiunea revocatorie, prima instanță a apreciat că reclamanta putea cunoaște prejudiciul ce l-ar fi putut produce încheierea contractului atacat, doar după deschiderea procedurii insolvenței față de societatea vânzătoare a imobilului, raportat la care nu este împlinit termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 1564 C. civ., motiv pentru care instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată.

În privința fondului cauzei, tribunalul a reținut, în esență, că nu este îndeplinită în cauză condiția ca actul atacat să fi cauzat o însărăcire debitoarei care să fi provocat sau accentuat starea de insolvabilitate a acesteia.

Așa fiind, constatând că nu este îndeplinită în cauză condiția acțiunii revocatorii privind prejudiciul creditorului care să constea în faptul că debitorul și-ar fi provocat sau și-ar fi mărit, prin încheierea actului atacat, o stare de insolvabilitate, Tribunalul Specializat Mureș a apreciat că nu este necesară analiza ultimelor două condiții ale acțiunii revocatorii, iar în temeiul celor reținute, a respins ca fiind neîntemeiată acțiunea revocatorie formulată de reclamantă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. K.F.T. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost aceasta formulată, respectiv declararea inopozabilității față de apelanta reclamantă a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2312 din data de 22.08.2016 de BNP D., încheiat între pârâtele intimate de rândul 1 și 2, privind imobilele înscrise în CF nr. (...) Călărași, jud. Cluj (CF vechi ... Călărași), nr. cad. 11, 11 - C1 și 11 -C2, respectiv în CF (...) Călărași (CF vechi ... N), nr. cad. 12, în limita sumei de 500.000 lei, sumă datorată apelantei reclamante de către pârâta-intimată B. SRL, și, pe cale de consecință, indisponibilizarea bunurilor ce au făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare menționat până la realizarea integrală a creanței indicate, deținute de apelanta reclamantă față de pârâta intimată de rândul 1.

Odată cu întâmpinarea, C. SRL a formulat și apel incident, prin care a solicitat schimbarea în parte a încheierii pronunțate de prima instanță în ședința publică din 16 iunie 2020, prin care s-a respins proba cu expertiza tehnică contabilă și admiterea acestei probe, precum și schimbarea în parte a sentinței nr. 57/22.10.2020 în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și respingerii acțiunii revocatorie, formulată de A. Kft. (SRL), ca tardiv formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 64/A din 9 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul incident promovat de apelantul C. SRL împotriva sentinței nr. 57/22.10.2020, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, în dosarul nr. x/1371/2020, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată de către pârâta-apelantă SC C. SRL și, în consecință: s-a respins ca fiind prescrisă acțiunea revocatorie formulată de reclamanta A. KFT, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL, prin lichidator judiciar E. IPURL și SC C. SRL.

S-a menținut restul dispozițiilor din sentința atacată, cu referire la obligația vizând cheltuielile de judecată în fața primei instanțe.

A fost respins ca neîntemeiat apelul principal promovat de apelantul A. KFT împotriva sentinței nr. 57/22.10.2020, pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș, în dosarul nr. x/1371/2020.

A fost obligată intimata-apelantă A. KFT la plata către apelanta-intimată C. SRL a sumei de 5803 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și taxă de timbru în faza procesuală a apelului.

În termen legal, împotriva acestei decizii, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. KFT (S.R.L.) a declarat recurs.

În argumentarea recursului, a susținut, în esență, nelegalitatea hotărârii atacate, motivat de faptul că aceasta a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1564 și art. 1562 C. civ., pe care le redă.

Din conținutul art. 1564 C. civ., precizează recurenta, rezultă că legiuitorul nu a legat debutul termenului de prescripție de momentul încheierii actului prejudiciabil - așa cum a apreciat instanța de apel - ci de momentul la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul față de acesta rezultat din act (prejudiciu paulian, în sensul art. 1562 alin. 1 C. civ., adică crearea sau mărirea stării de insolvabilitate a debitorului).

Așadar, în reanaliza excepției prescripției, instanța de apel trebuia să se preocupe de stabilirea în concret a momentului posibilității obiective a cunoașterii prejudiciului (crearea sau mărirea stării de insolvabilitate) și nicidecum să stabilească că, de principiu, acest moment este cel al încheierii actului (sau al cunoașterii încheierii actului de către creditorul care înțelege să formuleze acțiunea revocatorie).

Consideră că această interpretare și aplicare a art. 1564 C. civ. constituie o adăugare la lege. Dacă ar fi fost preocupat să lege momentul de început al prescripției de momentul încheierii actului, legiuitorul ar fi prevăzut-o expres. Or, legiuitorul a stabilit ca punct de reper posibilitatea obiectivă a conștientizării de către creditor a prejudiciului, nu al încheierii actului.

De asemenea, în opinia recurentei, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare și înscrierea acestuia în evidențele de carte funciară nu poate conduce automat la concluzia că acel act este încheiat în frauda creditorilor chirografari, iar față de aceștia începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii pauliene.

Modul de interpretare de către instanța de apel a art. 1564 C. civ. a antrenat și greșita aplicare a art. 24, raportat la art. 20 C. civ., precum și a Legii nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară.

Contrar susținerilor instanței de apel, arată că prevederile legale aplicabile în materia publicității imobiliare fac distincție între accesul la cartea funciară a unui imobil (după care se poate obține un extras, fără a fi necesară justificarea unui interes) și accesul la înscrisurile care au stat la baza înscrierilor din cartea funciară (în concret, la contractul de vânzare-cumpărare în discuție).

Această distincție neobservată de instanța de apel este marcată de art. 983 alin. 1 C. civ.: „orice persoană, fără a fi ținută să justifice un interes, poate cerceta orice carte funciară, precum și celelalte documente cu care aceasta se întregește, potrivit legii. Mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuării înscrierilor în cartea funciara poate fi consultată de orice persoană interesată, cu respectarea dispozițiilor legale cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (subl. ns.)”.

Rezultă, așadar, că art. 24 C. civ. constituie norma generală privitoare la publicitate (a se vedea și art. 18 alin. 2 C. civ.), iar în materia publicității imobiliare se aplică prevederea specială de la art. 983 alin. 1 C. civ., care stabilește condiția suplimentară a justificării interesului pentru a obține accesul la înscrisurile care au stat la baza înscrierii în cartea funciară. În concret, subliniază că recurenta putea obține cel mult un extras de carte funciară din care să rezulte încheierea tranzacției în discuție, însă nu putea avea acces la conținutul actului de transfer, pentru a putea eventual stabili un eventual caracter prejudiciabil al acestuia în sens paulian.

Precizează că nu a pretins că termenul de prescripție ar fi început să curgă de la momentul deschiderii procedurii insolvenței față de intimata de rând 1, B. S.R.L., moment avut în vedere de instanța de apel.

Simpla deschidere a procedurii insolvenței față de debitorul său nu îl îndreptățește pe creditor să formuleze acțiunea revocatorie.

Recurenta a cunoscut prejudiciul în sensul art. 1562 alin. 1 C. civ. la data publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 23221/05.12.2019 a Raportului administratorului judiciar, în care sunt precizate aspectele rezultate din Inspecția fiscală realizată de ANAF.

Or, până la acel moment, nici recurenta, nici orice alt creditor al pârâtei-intimate de rd.1 B. nu putea avea reprezentarea prejudicierii (crearea sau mărirea stării de insolvabilitate) rezultate din actul atacat. Prejudiciul paulian real s-a conturat odată cu publicarea informațiilor din Raportul de activitate, iar până la acel moment creditorii nu dețineau elemente din care să rezulte că tranzacțiile debitorului ar fi fost realizate în alte scopuri decât realizarea de profit.

În al doilea rând, consideră că în mod eronat instanța de apel a apreciat că în privința analizării prescripției noțiunea de „insolvabilitate”, prevăzută de art. 1562 alin. 1 C. civ., ar fi distinctă sau nu ar avea legătură cu noțiunea de „insolvență”, definită de art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014.

În opinia recurentei, cei doi termeni sunt echivalenți, iar prin deschiderea procedurii insolvenței se stabilește judiciar că un debitor nu deține lichiditățile suficiente pentru plata datoriilor sale. Același sens îl are și „insolvabilitatea” pauliană, din art. 1562 alin.1 C. civ. rezultând că, prin încheierea frauduloasă a unor acte juridice, debitorul se pune pe el însuși în situația de a nu putea onora datoriile acumulate față de creditorii săi.

În vederea legalei aplicări a art. 1562 și art. 1564 alin. 1 C. civ., consideră că instanța de apel trebuia să aibă în vedere și momentul la care recurenta-reclamantă a obținut o recunoaștere judecătorească a debitului datorat de pârâta-intimată de rd.1, respectiv sentința Tribunalului Specializat Mureș nr. 39/06.09.2019.

Intimata-pârâtă C. SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă A. KFT (S.R.L.) a depus răspuns la întâmpinare.

La termenul din 16 martie 2022, Înalta Curte, constatând că recursul a fost declarat cu respectarea termenului prescris de lege, a respins excepția tardivității invocată de intimata-pârâtă C. SRL.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, a constatat că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care succed.

Reclamanta A. KFT (S.R.L.) a formulat o acțiune întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1562 C. civ., prin care a solicitat declararea inopozabilității față de reclamantă a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele B. S.R.L. și C. SRL, privind imobilele înscrise în CF nr. (...) Călărași, respectiv în CF (...) Călărași (CF vechi ... N), în limita sumei de 500.000 lei, sumă datorată ei de pârâta B. SRL și, pe cale de consecință, indisponibilizarea bunurilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare menționat.

Recursul de față vizează soluția instanței de apel asupra prescripției dreptului material la acțiune.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a interpretat și a aplicat corect dispozițiile art. 1562 raportat la art. 1564 C. civ., fără a adăuga la lege, cum în mod eronat pretinde recurenta, iar criticile vizând aspectul greșitei soluționări a excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate.

Conform art.1.562 C. civ., dacă se dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarat inopozabil față de el un act încheiat de debitor în frauda drepturilor sale, cum este actul prin care creditorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate, iar potrivit art. 1564 C. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acțiunea revocatorie se prescrie în termen de un an, de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.

Ceea ce susține recurenta-reclamantă, în contradicție cu motivarea instanței de apel, este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție de un an instituit de prevederile art. 1564 C. civ.

Astfel, invocând prevederile art. 1562 alin. 1 C. civ., recurenta apreciază că prescripția extinctivă a început să curgă de la data la care aceasta a cunoscut prejudiciul, respectiv de la data publicării în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 23221/05.12.2019 a Raportului administratorului judiciar, în care sunt precizate aspectele rezultate din Inspecția fiscală realizată de ANAF.

Se constată că recurenta încearcă să creeze în mod artificial o distincție între cunoașterea actului prejudiciabil și cunoașterea prejudiciului produs, pentru a putea beneficia de un alt moment de la care să curgă termenul de prescripție, or, trebuie subliniat că un creditor care dorește să promoveze o acțiune revocatorie (pauliană) cu privire la un anumit act încheiat de debitor trebuie să verifice dacă actul respectiv este sau nu de natură să îi producă un prejudiciu, încă din momentul în care are cunoștință despre încheierea lui.

Prin urmare, din momentul luării la cunoștință despre un act de dispoziție cu privire la bunurile debitorului încheiat de către acesta cu un terț, creditorul trebuie și poate să verifice dacă respectivul act este sau nu prejudiciabil pentru el.

Cum în mod corect a reținut și instanța de control judiciar, în cazul înstrăinării unor imobile prin acte autentice (situația din speță), termenul de prescripție începe să curgă de la data îndeplinirii formalităților de publicitate - acesta fiind momentul la care creditorul „ar fi trebuit să cunoască” înstrăinarea de care se leagă prejudiciul suferit de creditor și pe care urmărește să-l acopere prin promovarea acțiunii pauliene.

Deși recurenta-reclamantă a făcut trimitere la dispozițiile art. 983 alin. 1 C. civ., față de conținutul textului legal pe care îl redă, este evidentă eroarea materială strecurată în cuprinsul cererii de recurs, aceasta având în vedere, în realitate, art. 883 C. civ. vizând cercetarea Cărții Funciare, în analiza criticilor formulate instanța de recurs urmând a se raporta la acest din urmă text de lege.

Potrivit art. 883 alin. 1 C. civ.: „Orice persoană, fără a fi ținută să justifice vreun interes, poate cerceta orice carte funciară, precum și celelalte documente cu care aceasta se întregește, potrivit legii. Mapa cu înscrisurile care au stat la baza efectuării înscrierilor în cartea funciară poate fi consultată de orice persoană interesată, cu respectarea dispozițiilor legale cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date”.

Astfel, pentru consultarea cărților funciare și a înscrisurilor întregitoare, solicitantul nu trebuie să-și justifice interesul său în fața biroului de cadastru și publicitate imobiliară.

Rațiunea publicității imobiliare nu constă doar în scopul acesteia, care este al evi­den­țierii imobilelor și al înscrierii drepturilor tabulare cu privire la acestea.

Publicitatea se întregește prin accesul asigurat subiecților de drept la datele și informațiile cuprinse în mijlocul de evidență al cărții funciare, acest caracter fiind de natură să confere publicității imobiliare o trăsătură deschisă, neîngrădită, publică.

Contrar susținerilor recurentei, s-a reținut în mod legal că, în conformitate cu prevederile art. 24 coroborat cu art. 20 C. civ. și prevederile Legii nr. 7/1996, orice persoană,

chiar fără a justifica un interes

, poate în condițiile legii să consulte registrele publice privitoare la un drept, astfel că reclamanta avea posibilitatea de a verifica situația cărților funciare în permanență, în acest sens fiind și prevederile art. 883 alin. 1 C. civ., de care se prevalează aceasta.

Astfel, persoanele care consultă registrele publice, chiar în lipsa unui interes, au dreptul să obțină extrase sau copii certificate de pe acestea, funcționarul însărcinat cu atribuții în materia publicității neputând solicita persoanei dovezi ale interesului, ca și în cazul consultării, deoarece dispozițiile legii nu disting, iar acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă (

ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

).

Prin urmare, nu se poate reproșa instanței că nu a avut în vedere prevederile art. 883 C. civ., reglementarea cuprinsă de acest text legal întărind cele edictate de art. 24 C. civ.

De altfel, susținerile recurentei vizând o pretinsă condiție suplimentară a justificării interesului în ceea ce privește accesul la înscrisurile care au stat la baza înscrierilor din cartea funciară echivalează cu invocarea propriei culpe, or, potrivit adagiului latin: „

nemo auditor propriam turpitudinem allegans

” (nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale propria sa culpă), nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria sa vină și nici să se apere valorificând un asemenea temei.

În condițiile în care termenul de prescripție curge de la momentul în care s-a realizat publicitatea privind ieșirea din patrimoniul debitorului a bunurilor respective, acesta fiind momentul subiectiv în care creditorul a putut lua cunoștință de actul încheiat de debitor în vederea prejudicierii intereselor sale, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, reținând că termenul de prescripție curge de la data efectuării înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară (23.08.2016), dată de la care drepturile reale dobândite de pârâta-apelantă C. SRL au devenit opozabile

erga omnes

prin îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, inclusiv față de reclamanta care nu a promovat acțiunea pauliană în termenul de prescripție de un an, aceasta fiind demarată abia la 16 ianuarie 2020.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei conform cărora instanța de apel trebuia să aibă în vedere și momentul la care recurenta-reclamantă a obținut o recunoaștere judecătorească a debitului datorat de pârâta-intimată de rând 1, B. S.R.L., respectiv sentința Tribunalului Specializat Mureș nr. 39/06.09.2019.

Aceasta întrucât, nu există nicio legătură între începerea executării silite în temeiul unui titlu executoriu - sentința nr. 39/06.09.2019 a Tribunalului Specializat Mureș și termenul în care trebuia formulată acțiunea pauliană ce face obiectul pricinii de față.

Astfel cum a arătat și instanța de apel, acțiunea pauliană nu reprezintă un act de executare, ci o revocare a unui act prin care se fraudează dreptul de gaj general al creditorilor chirografari, iar recurenta creditoare chiar și înainte de obținerea titlului executoriu reprezentat de sentința nr. 39/06.09.2019 a Tribunalului Specializat Mureș putea solicita luarea unor măsuri asiguratorii cu privire la bunurile debitoarei, care să privească inclusiv imobilele deduse judecății în prezentul litigiu.

Actul declarat inopozabil trebuie să fie prejudiciabil încă de la momentul încheierii sale, și nu ulterior, iar recurenta, astfel cum s-a arătat, putea și trebuia să cunoască efectele produse de actul atacat încă de la momentul efectuării publicității imobiliare a vânzării în discuție, când, în urma unor demersuri simple de informare la oficiul de cadastru și publicitate imobiliară, ar fi putut constata condițiile contractului de vânzarea-cumpărare contestat în instanță.

Totodată, nu există nicio legătură între cunoașterea pentru prima dată a caracterului prejudiciabil al actului atacat și momentul întocmirii în cadrul procedurii de insolvență deschise față de debitor a unor rapoarte de activitate de către practicianul în insolvență.

Este știut că în cadrul acțiunii revocatorii (pauliene) creditorul trebuie să invoce o creanță certă la data introducerii acțiunii, context în care instanța de apel a reținut că la data la care creanța a devenit certă, lichidă și exigibilă (în speță, fiind vorba despre facturi emise cu scadența la 90 de zile emise pentru livrări efectuate în perioada decembrie 2015 - aprilie 2016), creditoarea trebuia să facă demersuri pentru a se informa cu privire la starea de solvabilitate a debitorului.

În mod greșit recurenta-reclamantă susține că noțiunea de insolvență este echivalentă cu noțiunea de insolvabilitate.

Se impune precizarea că noțiunea de insolvență se referă exclusiv la faptul că o persoană nu mai are banii necesari pentru acoperirea datoriilor sale, iar nu la faptul că valoarea bunurilor pe care le deține ar fi mai mică decât valoarea obligațiilor sale (cazul insolvabilității), iar în anumite situații insolvabilitatea poate duce la insolvență.

În acest sens, instanța de apel a reținut cu justețe că în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2014 judecătorul sindic verifică îndeplinirea condiției insolvenței debitorului și nu insolvabilitatea acestuia; că art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014 definește insolvența ca „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile” fiind vorba despre o noțiune distinctă de cea de insolvabilitate.

Așa fiind, în condițiile în care, termenul de prescripție de un an instituit de art. 1564 C. civ. calculat de la 23.08.2016 (data efectuării transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară) a fost depășit în raport de data formulării acțiunii revocatorii (pauliene) ce formează obiectul prezentului litigiu (16.01.2020), Înalta Curte de Casație și Justiție reține ca fiind nefondate criticile recurentei vizând greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Este de amintit că în ceea ce privește reglementarea unor termene, fie de prescripție, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanțe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că este o caracteristică comună tuturor statelor europene și corespunde unei finalități importante, anume garantarea securității juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter șicanatoriu, precum și prin preîntâmpinarea erorilor judecătorești, în situația în care instanțele ar trebui să se pronunțe asupra evenimentelor îndepărtate în timp, greu de probat (CEDO,

Stubbings ș.a. c. Marea Britanie

, hotărârea din 22 octombrie 1996, § 51).

Pentru rațiunile înfățișate, în raport cu reținerea corectă a instanței de apel vizând soluționarea cauzei pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin.1 C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., a respins recursul declarat de recurenta-reclamantă A. KFT (S.R.L.) împotriva deciziei nr. 64/A din 9 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei C. SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. 1 C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. KFT (S.R.L.) la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. SRL, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.