ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6070/2021

Ședința publică din data de 03 decembrie 2021

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată, reclamanta a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTARE FISCALĂ - DIRECTIA GENERALA DE SOLUTIONARE A CONTESTATIILOR și DIRECȚIA GENERALA DE ADMINISTARE A MARILOR CONTRIBUABILI să dispună anularea Deciziei nr. 140 din 21.03.2018 privind soluționarea contestației reclamantei înregistrată la DGSC sub nr. x/19.10.2017, anularea actelor de impunere constând în decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare nr. F-MC 498/10.08.2017 și raportul de Inspecție Fiscală nr. F-MC 256/10.08.2017, cu plata cheltuielilor de judecată și totodată, suspendarea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare nr. F-MC 498/10.08.2017 până la soluționarea definitivă a dosarului - dosar fond.

Prin sentința civilă nr. 73 din 11 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. (fosta B. SRL), în contradictoriu cu pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTARE FISCALĂ - DIRECTIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTATIILOR și DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTARE A MARILOR CONTRIBUABILI, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 73 din 11 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, recurenta - reclamantă A. S.R.L. (fosta B. SRL) a formulat recurs prin care a solicitat casarea în parte a sentinței atacate cu privire la soluția de respingere în fond a acțiunii și trimiterea spre rejudecare a cauzei către curtea de Apel București.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, reclamanta a invocat, în esență, următoarele critici:

- instanța de fond a preluat în întregime apărările din întâmpinările autorităților intimate și a ignorat argumentele reclamantei;

- sentința atacată cuprinde motive străine de natura cauzei având în vedere că reclamanta a invocat că operațiunile cu deșeuri feroase nu sunt impozabile în România și nu a solicitat scutirea de la plata TVA;

- instanța de fond a reținut o situație de fapt neconformă cu realitatea;

- instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 126 alin. (1) lit. b) și art. 132 alin. (1) lit. a) Codul fiscal (2003);

- instanța de fond a reținut în mod eronat că în cauză ar fi incidente dispozițiile din Legea nr. 84/1992, OMFP nr. 2222/2006 și OMFP nr. 7394/2007.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat.

Intimata-pârâtă a susținut că locul de livrare a bunurilor este considerat a fi in România și, în consecință, operațiunile sunt impozabile in România, iar referirile reclamantei la erorile unora dintre furnizorii croați nu sunt susținute de datele obținute din verificările încrucișate ale tuturor furnizorilor implicați.

Intimata-pârâtă a mai susținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 143 alin. (1) lit. a) Codul fiscal (2003) și art. 2 alin. (2) din OMFP nr. 2222/2006 pentru scutirea de taxă pe valoarea adăugată cu drept de deducere pentru operațiunile cu deșeuri feroase efectuate de către societatea reclamantă.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că sentința atacată cuprinde toate aceste elemente, instanța de fond arătând motivele pentru care a înlăturat susținerile recurentei-reclamante.

Astfel, instanța de fond a analizat pe larg motivele invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată și le-a înlăturat cu reținerea dispozițiilor legale incidente în cauză .

În jurisprudența Înaltei Curți s-a reținut în mod constant că instanța de judecată are posibilitatea de a-și însuși punctul de vedere al unei părți și argumentația care îl însoțește, cu condiția analizării și respingerii motivate a susținerilor celeilalte părți.

În jurisprudență și doctrină s-a mai reținut că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de parte, fiind suficient ca din considerentele hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente chiar în mod implicit.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (dreptul la un proces echitabil) obligă instanțele să-și motivele hotărârile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument al unei părți (Hotărârea din 9 decembrie 1994, cauza Ruiz Torija versus Spania).

În baza probelor administrate, instanța de fond a reținut că locul de livrare a bunurilor este considerat a fi în România și, prin urmare, operațiunile cu deșeuri feroase efectuate de societatea reclamantă sunt impozabile in România.

Instanța de fond a reținut și faptul că societatea reclamantă nu beneficiază de scutire de taxă pe valoarea adăugată cu drept de deducere, având în vedere că a înregistrat operațiunile cu deșeuri feroase la rubrica 14 din formularul de decont TVA (operațiuni scutite cu drept de deducere) și nu la rubrica 3 (operațiuni pentru care locul livrării nu este în Romania) din acest formular.

În consecință, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că sentința atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția adoptată, motive care nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei.

"(…)

Art. 126.

(1) Din punct de vedere al taxei sunt operațiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

a) operațiunile care, în sensul art. 128-130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată;

b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România, în conformitate cu prevederile art. 132 și 133;

c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1), acționând ca atare;

d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2);(…)

Art. 127.

(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.

(2) În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.(…)

Art. 128.

(1) Este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca și un proprietar.(…)

Art. 132.

(1) Se consideră a fi locul livrării de bunuri:

a) locul unde se găsesc bunurile în momentul când începe expedierea sau transportul, în cazul bunurilor care sunt expediate sau transportate de furnizor, de cumpărător sau de un terț. Dacă locul livrării, stabilit conform prezentei prevederi, se situează în afara teritoriului comunitar, locul livrării realizate de către importator și locul oricărei livrări ulterioare se consideră în statul membru de import al bunurilor, iar bunurile se consideră a fi transportate sau expediate din statul membru de import;(…)

Art. 143.

(1) Sunt scutite de taxă:

a) livrările de bunuri expediate sau transportate în afara Comunității de către furnizor sau de altă persoană în contul său; (…) ".

În conformitate cu prevederile Instrucțiunilor de aplicare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operațiunile prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a) - i), art. 143 alin. (2) și art. 144

1

Codul fiscal (2003) aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2421/2007:

"Art. 1.

(1) Prin prezentele instrucțiuni se reglementează modul de justificare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată cu drept de deducere pentru operațiunile prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a) - i), art. 143 alin. (2) și art. 144

1

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Codul fiscal.

(2) Justificarea scutirilor prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a) -i), art. 143 alin. (2) și art. 144

1

din Codul fiscal se face de către persoana impozabilă care poate avea calitatea de furnizor/prestator sau, după caz, de beneficiar. Scutirea de taxă pe valoarea adăugată se aplică numai în situația în care locul operațiunii se consideră a fi în România, conform prevederilor art. 132 și 133 din Codul fiscal. (…)

Art. 2.

(1) Sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată, în conformitate cu prevederile art. 143 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, livrările de bunuri expediate sau transportate în afara Comunității de furnizor sau de altă persoană în contul său. (…);

(2) Scutirea de taxă prevăzută la art. 143 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal se justifică de către exportator cu următoarele documente:

a) factura, care trebuie să conțină informațiile prevăzute la art. 155 alin. (19) din Codul fiscal, sau, dacă transportul bunurilor nu presupune o tranzacție, documentele solicitate de autoritatea vamală pentru întocmirea declarației vamale de export;

b) unul dintre următoarele documente:

c) documente din care să rezulte că transportul este realizat de furnizor ori în numele său, cum sunt: documentul de transport, comanda de cumpărare, de vânzare sau contractul, documentele de asigurare. (…) ".

În baza probelor administrate, instanța de fond a reținut că, în perioada martie 2015 - iunie 2015, societatea reclamantă, înregistrată ca plătitor de TVA în România, a achiziționat deșeuri feroase din Uniunea Europeană, respectiv de la mai mulți furnizori din Croația, deșeuri care au fost recepționate în porturile Split, Rijeka și Ploče și au fost înregistrate în evidența contabilă a acesteia.

Ulterior, societatea reclamantă a încheiat apoi cu C. contractele comerciale nr. x/13.10.2014 și nr. y/13.10.2014, în baza cărora a emis facturi de livrare externă de deșeuri feroase în valoare totală de 4.455.798,88 dolari SUA, echivalentă cu suma de 17.949.357,09 RON.

Din documentele prezentate de către pârâtă autorităților fiscale rezultă că aceste operațiuni au fost înregistrate, în jurnalele de vânzări și în deconturile de TVA aferente fiecărei luni, la rubricile de operațiuni scutite de TVA cu drept de deducere, respectiv la rubrica 14 din formularul de decont TVA (operațiuni scutite cu drept de deducere) și nu la rubrica 3 (operațiuni pentru care locul livrării nu este în Romania) din acest formular.

Înalta Curte reține că operațiunile cu deșeuri feroase efectuate de societatea reclamantă sunt operațiuni impozabile în România, având în vedere că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de dispozițiile art. 126 alin. (1) Codul fiscal (2003).

Astfel, aceste operațiuni constituie livrare de bunuri taxabilă în sensul dispozițiilor art. 128 alin. (1) Codul fiscal (2003), livrarea bunurilor este realizată de o persoană impozabilă în sensul dispozițiilor art. 127 alin. (1) Codul fiscal (2003) și livrarea bunurilor rezultă din activitatea unui comerciant.

În ceea ce privește locul de livrare a bunurilor, Înalta Curte reține că locul de livrare a bunurilor este considerat a fi în România, în conformitate cu prevederile art. 132 alin. (1) lit. a) Codul fiscal (2003), pentru următoarele motive:

- pe notele de recepție a deșeurilor feroase a fost înscris sediul din România al societății reclamante și codul unic de înregistrare în România;

- societatea reclamantă a prezentat un cod de TVA eliberat de autoritățile române, respectiv x, fără a deține un cod de TVA eliberat de autoritățile din Croația;

- societatea reclamantă nu a făcut dovada că bunurile au părăsit teritoriul vamal al Uniunii Europene, având în vedere că nu a prezentat documente vamale de export, în nume propriu sau al altei persoane juridice care să fi efectuat această operațiune în contul reclamantei;

- societatea reclamantă nu a prezentat declarația vamală de export în care să figureze în calitate de exportator, prezentând formulare vamale, completate în limba croată, în care la rubrica "exportator" nu este înscrisă reclamanta, ci sunt înscrise societăți din Croația iar în conținutul acestor formulare nu sunt consemnate facturile în valoare de 4.455.798,88 dolari SUA emise de reclamantă către C.;

- societatea reclamantă avea obligația declarării achizițiilor de deșeuri feroase de la partenerii din Croația în "declarațiile recapitulative privind livrările/achizițiile/prestările intracomunitare" (cod 390) aferente perioadei martie 2015 - iunie 2015, având în vedere că partenerii din Croația au declarat livrări intracomunitare de bunuri către societatea reclamantă și aceste achiziții figurează cu diferențe negative de raportare în Raportul VIES - Lista neconcordanțelor în sumă de 7.579.805 HRK.

În concluzie, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, că operațiunile cu deșeuri feroase efectuate de societatea reclamantă sunt operațiuni impozabile în România, astfel încât reclamanta este obligată la plata TVA aferentă livrărilor de bunuri.

Instanța de fond a reținut, în mod corect, că societatea reclamantă nu poate solicita nici scutirea de taxă pe valoarea adăugată cu drept de deducere pentru operațiunile cu deșeuri feroase având în vedere că nu a făcut dovada că aceste deșeuri au părăsit teritoriul vamal al Uniunii Europene, în conformitate cu prevederile art. 143 alin. (1) lit. a) Codul fiscal (2003), și nu a prezentat documentele prevăzute de art. 2 alin. (2) din Instrucțiunile de aplicare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operațiunile prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a) - i), art. 143 alin. (2) și art. 144

1

Codul fiscal (2003) aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 2421/2007.

În ceea ce privește dispozițiile din Legea nr. 84/1992 și Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 7394/2007, Înalta Curte reține că aceste dispoziții nu sunt relevante în cauza dedusă judecății și, deși menționate în considerentele sentinței atacate, nu au constituit temeiul adoptării soluției pronunțate de către instanța de fond.

În jurisprudență și doctrină s-a reținut, în mod constant, că încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material intervine în următoarele situații:

- aplicarea unui text de lege străin situației de fapt reținute;

- extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia;

- textului de lege aplicabil situației de fapt reținute i s-a dat o interpretare greșită;

- violarea unor principii generale de drept.

În concluzie, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sentința atacată nu este dată cu greșita interpretare sau aplicare a dispozițiilor de drept material incidente în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. (fosta B. SRL), împotriva sentinței civile nr. 73 din 11 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 decembrie 2021.