ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4123/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 28.01.2022 pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/2022 reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației și Cercetării au formulat în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004 cerere de suspendare a Ordinului Ministrului Educației nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariate specifice personalului didactic din învățământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605/17.06.2021, cu raportare la art. 1 alin. (2) și (3) al ordinului.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 52 pronunțată la data de 23 februarie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea reclamanților și a dispus suspendarea executării art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 52 din 23 februarie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâtul Ministerul Educației, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate, iar pe fond, în rejudecare, a solicitat respingerea cererii ca fiind neîntemeiată. În motivarea recursului, recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată este nelegală prin greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material reprezentate de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind pretinsa întrunire cumulativă a celor două condiții statuate imperativ de legiuitor pentru admiterea cererii de suspendare. A susținut că prevederile ordinului a cărui suspendare s-a solicitat nu derogă de la prevederile actului normativ de forță juridică superioară, ci dimpotrivă, acestea au fost emise în aplicarea legii cadru a salarizării, legalitatea și temeinicia Ordinului nr. 3993/2021 decurgând din înțelegerea mecanismului legal instituit de Legea nr. 153/2017. Ordinul contestat nu este altceva decât o reluare a prevederilor legale, acesta respectă principiul legalității din perspectiva ierarhiei legilor, fiind emis în temeiul și în vederea executării în concret a legii, reiterând obligațiile prevăzute de lege. De asemenea, a arătat recurentul-pârât că Ordinul nr. 3993/2021 se plică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, prin urmare, nu se aplică unor situații juridice născute înaintea intrării sale în vigoare, prin acesta realizându-se doar o clarificare a drepturilor salariale care înlătură inechitățile de salarizare diferită pentru funcții similare pentru personalul plătit din fonduri publice, respectiv pentru cei care au obținut prin ordin de ministru gradul didactic I, ca urmare a echivalării titlului științific de doctor anterior datei de 01.07.2017 și cei care și-au echivalat titlul de doctor după data de 01.07.2017, eliminând cumularea unei duble bonificații în baza aceluiași titlu, pentru cadrele didactice menționate.

Apărările formulate în recurs Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare însă au depus la dosar, la data de 19 septembrie 2022, concluziile scrise cu privire la recursul promovat de recurentul-pârât.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 iulie 2022, s-a fixat termen de judecată la data de 21 septembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante În cauza dedusă judecății, reclamanții A., B. și C. au sesizat instanța de contencios administrativ cu cerere de suspendare a executării art. 1 alin. (2) din Ordinul ministrului educației nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învățământ, prevăzute în Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605/17.06.2021, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Criticile formulate de recurentul-pârât Ministerul Educației, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt întemeiate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare fiind interpretate și aplicate în mod greșit de către instanța de fond. Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 rezultă că actul administrativ adoptat pe baza și în limitele legii se bucură de prezumția de legalitate, fiind executoriu din oficiu. Conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, persoana vătămată poate să ceară suspendarea executării actului administrativ. Cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: existența unui caz bine justificat și necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat. Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. În jurisprudența sa constantă, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Dar îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării actului administrativ, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului. Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. În raport de această dispoziție legală, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Cu referire la această condiție, s-a susținut prin recurs că ordinul a cărui suspendare s-a solicitat prin acțiunea formulată nu derogă de la prevederile actului normativ de forță juridică superioară, ordinul fiind emis în temeiul și în vederea executării în concret a legii, susținere pe care Înalta Curte o găsește întemeiată. Astfel, prin art. 1 din O.M.E. nr. 3993/2021, s-au dispus următoarele: "(…) (2) Prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, se aplică și cadrelor didactice care au obținut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017." De asemenea, la alin. (3) al aceluiași ordin se menționează că: "(3) Prevederile alin. (1) și (2) se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021". Rezultă din cuprinsul ordinului a cărui suspendare se solicită că acesta a fost emis în baza art. 14 alin. (3) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, potrivit căruia: "(3) Personalul didactic de predare care solicită și obține gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învățământul preuniversitar, cu modificările și completările ulterioare, nu primește indemnizația pentru titlul științific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizația pentru titlul științific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I." Înalta Curte constată că, aparent, prevederile ordinului a cărui suspendare se solicită nu derogă de la prevederile actului normativ cu forță juridică superioară, ordinul fiind emis în temeiul și în vederea executării în concret a legii. În contextul expus, Înalta Curte reține că, privind comparativ cele două texte legale, la nivel de aparență, nu rezultă că există diferență între cele două acte, ordinul fiind emis tocmai în baza dispozițiilor art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017. În egală măsură, la nivel de aparență, nu se poate reține nici încălcarea principiului constituțional al neretroactivității legii de vreme ce ordinul atacat nu cuprinde dispoziții de natură a afecta drepturile salariale ale intimaților-reclamanți care au fost realizate în trecut, ci doar pe cele ce urmează a lua naștere, respectiv cele datorate începând cu luna iunie 2021, lună în care a fost emis ordinul a cărui suspendare se solicită. În consecință, condiția cazului bine justificat pentru suspendarea efectelor art. 1 alin. (2) din Ordinul ministrului educației nr. 3993/2021 nu este îndeplinită în cauză. Înalta Curte reține că cele două condiții legale, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se învederează, în același timp, iminența producerii unei pagube semnificative și reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esențial pentru a motiva existența cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ. Totodată, în cauză nu este îndeplinită nici condiția pagubei iminente, având în vedere că intimații-reclamanți nu au fost lipsiți de venituri materiale prin emiterea ordinului atacat, ci a avut loc o diminuare a acestora, fără a fi afectată grav situația materială a acestora. Pe de altă parte, intimații-reclamanți nu au făcut dovada și nici măcar nu au susținut că prin diminuarea cuantumului drepturilor salariale ar risca să sufere și alte consecințe negative generate de o astfel de diminuare iar, pe altă parte, în cazul în care ordinul în discuție s-ar anula, prejudiciul cauzat prin diminuarea salariului lor ar fi ușor de reparat. În fine, instanța de control judiciar are în vedere și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauzele având ca obiect suspendarea executării art. 1 alin. (2) al OME nr. 3993/2021, respectiv dosarele nr. x/2021; nr. 322/36/2021 și nr. 267/35/2021 cauze în care cererea de suspendare a fost respinsă în mod definitiv. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârât, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge cererea de suspendare ca neîntemeiată.