ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3612/2022

Ședința publică din data de 17 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 04.06.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 23470/30.04.2020 emisă de pârât, prin care i s-a respins cererea de plată ca tardiv formulată, și obligarea pârâtului la plata sumelor stabilite de instanță în dosarul penal nr. x/2017 al Judecătoriei Oradea.

Prin sentința civilă nr. 1061 pronunțată la data de 30 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumei solicitate prin cererea de plată, și a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

A respins în rest acțiunea ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., motivele invocate prin cererea de recurs fiind încadrate de către instanța de casare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la plata sumelor stabilite prin sentința penală nr. 1356/2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017.

În motivarea recursului, în esență, arată recurentul că aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 este nelegală întrucât asiguratorul precum și intimatul Fondul de Grantare a Asiguraților sunt ținuți să plătească în virtutea legii. Invocă în acest sens și Decizia nr. 26/20.11.2017 referitoare la aplicarea și interpretarea unitară a dispozițiilor art. 86 din C. proc. pen. prin care se arată că terța persoană păgubită pe care asigurătorul este obligat, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu inculpatul, să o despăgubească pentru prejudiciul pentru care asiguratul răspunde în baza legii civile, partea civilă din procesul penal are calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 3 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind procedura falimentului societăților de asigurare/reasigurare. În această calitate independent de suspendarea acțiunii civile din procesul penal îndreptată împotriva asigurătorului după rămânerea definitivă a hotărârii prin care întinderea creanței a fost stabilită în contradictoriu cu autorul prejudiciului, partea civilă își poate valorifica creanța certă, lichidă și exigibilă direct de la Fondul de Garantare a Asiguraților caz în care nu este nevoie să suporte concursul celorlalți creditori ai asigurătorului aflat în faliment. Pentru a fi exigibilă, creanța trebuie să fi ajuns la scadență, ceea ce nu se poate susține atât timp cât procesul penal încă nu a fost soluționat definitiv.

Astfel acțiunea civilă îndreptată împotriva asigurătorului în procesul penal este suspendată obligatoriu de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, iar Fondul de Garantare a Asiguraților are calitatea de garant al despăgubirii atribuțiile sale vizând exclusiv etapa plății creanței într-o procedură administrativă după obținerea titlului executoriu. Parcurgerea procedurii administrative în fața Fondului de Garantare a Asiguraților și valorificarea creanței de despăgubiri de la acesta sunt posibile doar în faza de executare a procesului penal după ce dreptul de creanță al părții civile, creditor de asigurare, a fost constata printr-o hotărâre penală definitivă.

Susține recurentul, în raport de considerentele anterior enunțate, că dreptul său de creanță s-a născut la data de 08.01.2019 dată la care a rămas definitivă hotărârea nr. 1356/2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, astfel că cererea sa de plată adresată intimatului a fost formulată în termen, respectiv la data de 18.03.2019

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susținând în esență că hotărârea atacată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei. Arată în acest sens că dispozițiile art. 14 teza I din Legea nr. 213/2015 reglementează un termen de 90 de zile, termen de decădere, în care poate fi formulată o cerere de plată, termen care începe să curgă de la data rămânerii definitive a sentinței de deschidere a procedurii falimentului împotriva asigurătorului, în cauză de față a societății de asigurare B. S.A..

II. Soluția instanței de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele prezentate în cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că excepția nulității recursului este neîntemeiată, recurentul-pârât dezvoltând critici ce pot fi încadrate în ipoteza cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care instanța de recurs le va avea în vedere în examinarea căii de atac.

Se reține că prin acțiunea introductivă reclamantul recurent a contestat Decizia nr. 23470/30.04.2020 prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată ca fiind tardiv formulată, solicitând anularea acestui act administrativ și obligarea intimatului-pârât la plata sumelor stabilite de instanță în dosarul penal nr. x/2017 al Judecătoriei Oradea.

Prin sentința ce face obiectul prezentului recurs, curtea de apel a respins acțiunea introductivă reținând ca fiind aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, în sensul că termenul de 90 de zile a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva asigurătorului B. S.A..

Instanța de control judiciar reține că între intimatul - pârât FGA și recurentul - reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligația de a primi cererea de plată și de a o soluționa, în raport de dispozițiile legale în vigoare și de actele depuse în probațiune de solicitant.

Raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care are loc falimentul asigurătorului și creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Relevante sunt și dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 conform cărora: (...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări.

Aceste texte de lege stabilesc, în mod clar și previzibil, momentul la care se naște raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiți din disponibilitățile Fondului, corelativ cu obligația intimatului de a achita sumele solicitate, precum și conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își poate exercita dreptul de a obține despăgubirile la care se consideră îndreptățit.

Față de motivarea expusă de intimat în decizia contestată nr. 23740/30.04.2020, prin care acesta a analizat chestiunea tardivității doar în raport de data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului față de asigurător, instanța de fond, fără a efectua o analiză a naturii creanței, în raport de criteriile "anterioară" sau "ulterioară" deschiderii procedurii prevăzute de norma art. 14 din Legea nr. 213/2015, a apreciat ca fiind incidente cauzei dispozițiile art. 14 alin. (1) teza I, soluție pe care instanța de control judiciar nu o împărtășește.

În dezacord cu aspectele învederate de prima instanță, Înalta Curte reține că, în cauza de față, ipoteza incidentă este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanță născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului și anume la data la care a fost recunoscut acest drept prin hotărârea judecătorească penală definitivă pronunțată de Judecătoria Oradea. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că dreptul de creanță invocat de recurentul-reclamant își are izvorul în sentința penală nr. 1356/2018 pronunțată la data de 11 decembrie 2019 de Judecătoria Oradea, neputând fi negate efectele pe care, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 27 alin. (2) C. proc. pen., le produce o hotărârea penală definitivă prin care nu s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal și a fost soluționată acțiunea civilă.

În atare situație, observând natura juridică a titlului ce consfințește nașterea dreptului de creanță exhibat de recurentul-reclamant (o hotărâre penală), Înalta Curte reține că, potrivit prevederilor art. 550 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar potrivit art. 552 din C. proc. pen. hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel.

În raport de exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal și de soluționarea acesteia în mod definitiv prin sentința penală nr. 1356/2018 pronunțată la data de 11 decembrie 2018 a Judecătoriei Oradea, Înalta Curte reține că, în cauză, ne regăsim în prezența unui drept de creanță născut ulterior deschiderii procedurii de faliment, respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești menționată anterior.

Se constată astfel că judecătorul fondului nu a procedat la o aplicare corectă a prevederilor legale incidente cauzei, nu a procedat la o analiză efectivă a susținerilor și apărărilor invocate de părți, cărora le-a cauzat în acest mod o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței și trimiterea cauzei spre o nouă judecare la aceeași instanță de fond, pentru a asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca o garanție a legalității și temeinicei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Față de aceste motive, având în vedere soluția pronunțată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată și pretențiile concrete deduse judecății, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, fără a cerceta fondul cauzei, astfel că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și dispozițiilor art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de reclamant, va casa în tot hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1061 din 30 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în tot sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2022.