ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 878/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 privind societățile, art. 2027 si 2032 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3540/2019 din 28 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis cererea reclamantului și a fost obligată pârâta să plătească acestuia suma de 1.365.277 RON, reprezentând despăgubiri pentru revocarea fără justă cauză a mandatului de membru al consiliului de administrație și suma de 28.492,90 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 571/A din 31 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, s-a admis apelul formulat, s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că s-a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Totodată, a fost obligat intimatul să plătească apelantei suma de 25.918,36 RON, cheltuieli de judecată.

a) În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că decizia recurată încalcă prevederile art. 1405 C. civ., întrucât debitorul unei obligații sub condiție care împiedică îndeplinirea ei este sancționat prin considerarea condiției ca fiind îndeplinită.

Recurentul-reclamant critică considerentele instanței de apel privitoare la lipsa caracterului cert al prejudiciu, susținând că în mod greșit s-a reținut că nu există certitudinea că recurentul-reclamant ar fi exercitat mandatul și că activitățile specifice mandatului de administrator nu au mai fost prestate, instanța omițând că însăși pârâta a împiedicat îndeplinirea de către reclamant a obligației de a presta activitatea specifică de membru al Consiliului de Administrație. Prin urmare, susține recurentul, instanța de apel în mod greșit nu a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 1405 C. civ. în ceea ce privește probabilitatea desfășurării activității de administrator pe toată durata mandatului.

A mai susținut recurentul că instanța de apel face o confuzie între prejudiciul cert și prejudiciul viitor, întrucât un prejudiciu cert poate fi un prejudiciu actual sau un prejudiciu viitor. În cauză, prejudiciul suferit de reclamant este un prejudiciu cert, dar viitor și nu unul eventual. Astfel, prin revocarea fără justă cauză, acestuia i-a fost cauzat un prejudiciu iar cuantumul acestuia se raportează la valoarea remunerației lunare fixe, de 44.000 RON, stabilită prin decizia consiliului de administrație din noiembrie 2015.

Recurentul-reclamant consideră că instanța de apel în mod greșit a reținut că reclamantul nu a dovedit că ar fi executat mandatul cu certitudine dacă nu ar fi fost revocat, întrucât, în mod evident, nu se poate face o asemenea dovadă, pentru că ar echivala cu o probatio diabolica.

În acest sens, recurentul-reclamant solicită, în măsura în care instanța de recurs va aprecia că o asemenea probă se poate face și doar în măsura în care va înlătura aplicarea art. 1405 alin. (1) C. civ., admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea de probe.

b) În considerarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de apel în mod greșit nu a pus în discuția părților necesitatea dovedirii probabilității exercitării mandatului de administrator până la final, prima mențiune despre acest aspect fiind efectuată direct în decizia recurată.

Subliniază recurentul-reclamant că tot probatoriul pe care l-a solicitat din oficiu instanța de apel a vizat existența sau inexistența uzanței de a despăgubi administratorii revocați prin plata unor daune egale cu valoarea integrală a remunerațiilor pe restul duratei mandatului, precum și faptul că 2 foști administratori au primit astfel de dezdăunări.

A mai arătat recurentul-reclamant că instanța de apel a reținut în mod greșit că situația daunelor plătite administratorilor revocați în 2015 nu este aplicabilă acestuia, deși atât recurentul-reclamant cât și administratorii revocați în noiembrie 2015 erau în aceeași situație.

În acest sens, menționează recurentul-reclamant că instanța de apel a validat aplicarea unui tratament inegal, discriminatoriu pentru persoane aflate în aceeași situație.

B. De asemenea, împotriva considerentelor aceleiași decizii a formulat recurs pârâta Electromontaj S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat să se dispună înlocuirea considerentelor greșite privind interpretarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 14.10 din Actul constitutiv și a faptului că revocarea din calitatea de administrator a reclamantului nu a avut justă cauză.

a) În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că motivarea deciziei recurate este contradictorie întrucât, deși instanța de apel constată caracterul esențialmente revocabil al contractului de mandat, totuși aceasta concluzionează că justa cauză reprezintă o chestiune exclusiv obiectivă, elementele subiective neavând relevanță. Potrivit recurentei, caracterul intuitu personae al contractului de mandat și încrederea care stau la baza încheierii acestuia sunt elemente, prin natura și esența lor, subiective. Astfel, ori de câte ori mandantul își pierde încrederea în mandatar, acesta are dreptul să revoce mandatul acordat, în acest sens fiind și prevederile art. 137

1

din Legea nr. 31/1990 care stabilesc că revocarea poate surveni oricând, de esența mandatului fiind revocabilitatea sa ad nutum.

În consecință, revocabilitatea mandatului și caracterul său intuitu personae nu se exclud, ci se interpretează coroborat. Mai mult, în cauză, acestea sunt dublate de Actul Constitutiv prin prevederea unor reguli clare, obiective în care poate opera revocarea mandatului. Într-o astfel de situație, revocarea mandatului în una din ipotezele prevăzute în Actul Constitutiv, întrunește pe deplin cerința existenței unei juste cauze.

Prin urmare, consideră recurenta-pârâtă că disocierea pe care instanța de apel o realizează în cuprinsul hotărârii este rezultatul unui raționament contradictoriu și greșit, care lipsește de eficiență caracterul intuitu personae al mandatului și atributul esențial al acționarilor de a încredința mandatul unei persoane în care aceștia au încredere că îndeplinește cerințele pentru a realiza o astfel de activitate.

Constatările corecte ale instanței în sensul caracterului revocabil al mandatului acordat administratorului și a faptului că acesta a fost încheiat în interesul societății, contrazic teza expusă ulterior, potrivit căreia justa cauză nu poate rezulta din modul în care acționarii au perceput managementul sau exercitarea atribuțiilor de administrator de către reclamant.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a apreciat eronat că justa cauză prevăzută la art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 este o chestiune obiectivă, ce poate fi probată și ține de activitatea celui revocat întrucât contractul de mandat are un caracter intuitu personae, încrederea acordată de mandant mandatarului fiind justificată pe aspecte subiective, respectiv modul în care asociații percep capacitățile administratorului de a duce la îndeplinire obiectul de activitate al societății.

b) În considerarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 137

1

din Legea nr. 31/1990 și art. 14.10 din Actul constitutiv al societății pârâte referitor la conceptul de justă cauză.

În acest sens, recurenta-pârâtă consideră că art. 14.10 din actul constitutiv privind revocarea administratorului în cazul în care nu mai are susținerea numărului de voturi cu care a fost ales, exprimă voința acționarilor și reflectă o apreciere aflată exclusiv în puterea acestora, astfel că revocarea administratorului este justificată.

Prin urmare, elementul subiectiv este dublat de reguli clare, obiective, privind aplicarea revocării mandatului administratorului, prevăzute în Actul constitutiv.

Mai arată recurenta-pârâtă că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material atunci când a verificat existența justei cauze a revocării mandatului de administrator al reclamantului întrucât instanța nu poate stabili alte condiții sau cerințe de formă sau fond care să privească decizia de revocare, completând sau suplinind astfel nepermis dispozițiile legale, statutare sau contractuale menționate. De asemenea, instanța de judecată nu poate interveni și analiza oportunitatea, suficiența, insuficiența sau gravitatea motivelor care au justificat decizia de revocare a intimatului-reclamant din calitatea de administrator, întrucât de esența mandatului administratorului este existența încrederii acordate de acționari.

Prin urmare, recurenta pârâtă susține că revocarea mandatului administratorului intervine nu doar în situațiile în care acesta îndeplinește în mod defectuos o anumită sarcină, ci oricând acționarii nu mai au încredere în administrator.

Recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 137

1

(4) din Legea nr. 31/1990 și art. 14.10 din Actul constitutiv, întrucât a adăugat în mod nepermis condiții suplimentare pentru a fi în prezența unei juste cauze a revocării.

În continuare recurenta a subliniat că edificator este numărul de voturi prevăzut la art. 14.10 din Actul constitutiv; lipsa justei cauze pentru revocarea mandatatului administratorului și încălcarea art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 ar fi putut exista doar în cazul în care revocarea s-ar fi dispus în baza unui număr de voturi mai mic comparativ cu numărul de voturi plus unu, cu care reclamantul a fost ales, situație care nu se regăsește în cauză.

Așadar, în cauză, recurenta-pârâtă subliniază că nu se poate reține o astfel de distincție privind existența unor motive obiective, motivele revocării putând fi de natură subiectivă. Atâta vreme cât astfel de argumente există, este irelevant că acestea au fost sau nu arătate în scris de acționarul care a propus revocarea sau că au fost sau nu enumerate în scris la data luării deciziei de revocare.

Recurenta-pârâtă menționează că instanța de apel a respins ca inadmisibilă proba cu martori solicitată de aceasta, teza probatorie indicată fiind dovedirea existenței motivelor justificate pentru revocarea reclamantului din funcția de administrator, respectiv pierderea încrederii acționarilor în ducerea la îndeplinire a mandatului.

C. Prin întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat, în principal, anularea recursului promovat de pârâtă, considerând criticile pârâtei, din secțiunile 4.2, 4.3 si 4.5 ale recursului, ca fiind critici de netemeinicie. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

D. Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, invocând nulitatea parțială a recursului privind motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru lipsa motivelor și inadmisibilitatea acestuia pentru invocarea prevederilor art. 1405 C. civ. direct în recurs. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

E. Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte, prin care a solicitat respingerea apărărilor acesteia și admiterea recursului.

F. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților pentru a depune puncte de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 22 februarie 2022, completul de filtru a respins excepțiile inadmisibilității și nulității recursului pârâtei, a admis în principiu recursurile și a stabilit termen de judecată la data de 12 aprilie 2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

a) Recursul formulat de reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., nu este fondat.

a.1. Criticile recurentului-reclamant subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurentul-reclamant susține că instanța de apel a încălcat rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, întrucât nu a pus în discuția părților necesitatea dovedirii probabilității executării mandatului de administrator până la final, prima mențiune despre acest aspect regăsindu-se direct în decizia recurată.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel, în exercitarea rolului său activ, la termenul de judecată din data de 03.02.2021, a dispus administrarea probelor pentru dovedirea tezei susținută de intimatul- reclamant, respectiv existența unei hotărârii AGA privind despăgubirea administratorilor. De asemenea, la ultimul termen de judecată în apel, a fost administrată proba cu înscrisuri.

Înalta Curte mai reține că prejudiciul pretins de recurentul- reclamant a fost justificat de acesta ca reprezentând despăgubiri aferente perioadei 01.07.2016- 12.11.2019, echivalând cu remunerația neîncasată de la momentul revocării până la data la care contractul de mandat s-ar fi finalizat.

Or, instanța de apel a administrat toate probele necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și temeiurile invocate de reclamant, fiind depuse la dosar înscrisuri care probează revocarea din funcție, data revocării și cuantumul remunerației lunare.

Faptul că, în urma analizei probelor administrate în cauză, a stabilirii situației de fapt și de drept, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a dovedit existența unui prejudiciu care să fie în legătură directă cu revocarea intempestivă a mandatului, reținând că acest prejudiciu nu este echivalent cu indemnizația pe care reclamantul ar fi primit-o în situația în care nu ar fi fost revocat din funcție, nu relevă nerespectarea rolului activ al judecătorului prin neadministrarea probelor necesare.

Dimpotrivă, aceasta este concluzia instanței de apel, în urma analizării probelor administrate în cauză.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că reclamantul, deși a invocat, nu a reușit să probeze existenta unei hotărâri cu caracter general a Consilului de Administrație, prin care să fi fost cuantificat, în mod prealabil, prejudiciul în caz de revocare a mandatului înainte de ajungerea la termen, nu a probat nici existența unei uzanțe în acest sens și nici nu a probat că prin revocarea sa intempestivă a suferit un prejudiciu.

Or, potrivit art. 249 C. proc. civ. "cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege."

În raport de dispozițiile legale evocate, sarcina probei pretențiilor deduse judecății aparținea reclamantului, care în etapa apelului a considerat probatoriul administrat ca fiind suficient.

Astfel, nu se poate reține vreo omisiune a instanței de apel prin nepunerea în discuție a necesității administrării unor probe, pe care reclamantul nu le-a solicitat, deși avea obligația de a le administra în dovedirea prejudiciului invocat.

Principiul rolului activ al judecătorului prevăzut la art. 22 alin. (2) C. proc. civ. nu implică obligația acestuia de a administra probe în locul reclamantului pentru dovedirea prejudiciului.

Mai mult, potrivit art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Astfel, constatând că nu au fost încălcate norme de procedură a căror sancțiune atrage nulitatea hotărârii, Înalta Curte constată că susținerile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate.

a.2. Recurentul-reclamant a mai invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1405 C. civ., întrucât în situația de față însăși pârâta a împiedicat desfășurarea activității de administrator pe întreaga durată a mandatului. Prin urmare, recurentul consideră că instanța de apel trebuia să aplice sancțiunea prevăzută de art. 1405 C. civ. în ceea ce privește probabilitatea desfășurării activității de administrator pe toată durata mandatului.

Dispozițiile art. 1405 alin. (1) C. civ. invocate de recurent în justificarea prejudiciului nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ele fiind invocate direct în recurs, cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) și art. 494 C. proc. civ., situație în care devin incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., astfel că aceste motive nu pot fi primite.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că aceste critici sunt și nefondate.

Potrivit art. 1405 alin. (1) C. civ. "condiția se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub această condiție împiedică realizarea ei".

Verificând decizia recurată se constată că instanța de apel a reținut că reclamantul beneficia de indemnizația lunară fixă pentru munca prestată, pentru activitățile îndeplinite în calitate de administrator al societății, indemnizația lunară fiind legată de îndeplinirea corelativă a obligațiilor mandatarului, mandatul oneros fiind un contract sinalagmatic. Aceste activități nu au mai fost prestate după revocarea din funcție.

Invocând neaplicarea art. 1405 C. civ. de instanța de apel, recurentul - reclamant susține că pârâta a împiedicat desfășurarea activității de administrator pe întreaga durată a mandatului prin revocarea mandatului.

Or, revocarea mandatului este o modalitate legală de încetare a contractului de mandat. În condițiile în care revocarea ad nutum este una arbitrară, intempestivă, din considerente străine activității mandatarului revocat, o astfel de revocare este sancționată prin obligarea societății la plata unor daune-interese din cauza caracterului abuziv al unei astfel de măsuri.

Pe de altă parte, executarea obligației mandatarului de a reprezenta mandantul și de a încheia acte juridice în numele și pe seama mandantului presupune prin ipoteză existența unui contract în ființă. Obligației mandatarului de a executa contractul îi corespunde corelativ obligația mandantului de a plăti remunerația. În consecință, mandatarul este îndreptățit să primească remunerația pentru executarea mandatului care nu a fost revocat. Însă, în măsura în care a intervenit revocarea mandatului, deci a încetat contractul de mandat, mandatarului nu i se mai cuvine, în lipsă de stipulație contrară, remunerația stabilită în contract tocmai pentru executarea acestuia.

În caz de revocare fără justă cauză, daunele - interese pe care le poate solicita mandatarul sunt justificate de însăși această revocarea și nu de imposibilitatea de executare a obligațiilor asumate prin contractul de mandat.

În cauză, instanța de apel, în analiza condițiilor răspunderii contractuale a constatat că revocarea reclamantului din funcția de administrator a fost făcută fără justă cauză, fiind îndeplinită condiția faptei ilicite a pârâtei, însă în ceea ce privește prejudiciul cauzat prin această faptă ilicită, a reținut că acesta nu a fost dovedit, nefiind suficientă speranța legitimă a reclamantului de a obține remunerația pe întreaga perioadă a mandatului, fiind necesar să arate în ce constă, în concret, prejudiciul și să facă dovada că a suferit acel prejudiciu în acord cu prevederile art. 1350 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte mai reține că raporturile dintre societatea pârâtă și reclamant fiind grefate pe un contract de mandat, care în materie societară este esențialmente revocabil, mandantul poate denunța mandatul în mod unilateral oricând, chiar dacă este cu termen. Contractul de mandat este un contract intuitu personae, un act de încredere, legiuitorul conferind posibilitate acționarilor să-și exprime încrederea în persoanele care gestionează societatea.

Așadar, revocarea este de esența contractului de mandat, fiind rezultatul unei voințe concordante a acționarilor societății, care, ori de câte ori își pierd încrederea în mandatar, au dreptul să revoce mandatul acordat, potrivit art. 137

1

din Legea nr. 31/1990. În consecință, părțile contractului de mandat nu și-au asumat obligații sub condiție, astfel că art. 1405 alin. (1) C. civ. nu este incident cauzei și în consecință nu a fost încălcat sau aplicat greșit de instanța de apel.

Critica recurentului-reclamant privind confuzia instanței de apel referitoare la prejudiciul cert și prejudiciul viitor, cu mențiunea că un prejudiciu cert poate fi un prejudiciu actual sau un prejudiciu viitor, nu este fondată.

Potrivit recurentului-reclamant, prejudiciul suferit este un prejudiciu cert și viitor, cuantumul acestuia reprezentând valoarea remunerației lunare fixe în cuantum de 44.000 RON, stabilită prin decizia consiliului de administrație din noiembrie 2015, și nu unul eventual.

Înalta Curte reține că este cert prejudiciul care este sigur atât în privința existenței sale, cât și în privința posibilității de evaluare.

Prejudiciul actual este întotdeauna cert întrucât este deja produs la data când se pretinde repararea lui, în schimb prejudiciul viitor este cert în condițiile în care există siguranța că se va produce în viitor.

Prejudiciul eventual este lipsit de certitudine întrucât nu există siguranța că acesta se va produce și nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

Verificând decizia recurată se constată că instanța de apel a reținut că prejudiciul trebuie să fie în legătură directă cu revocarea intempestivă a mandatului reclamantului și nu poate echivala cu indemnizația pe care reclamantul ar fi primit-o în situația în care nu ar fi fost revocat din funcție, deoarece nu există certitudinea că ar fi exercitat mandatul până la expirarea duratei sale.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a făcut confuzie între prejudiciul cert și cel viitor, întrucât a reținut că prejudiciul invocat de reclamant nu este unul viitor, neexistând certitudinea că acesta se va produce prin neexercitarea mandatului până la expirarea duratei sale.

Așadar, nu este suficientă speranța legitimă a reclamantului de a obține remunerația pe întreaga perioadă a mandatului, ci este necesar ca reclamantul să precizeze în ce a constat în concret prejudiciul cauzat prin revocarea fără justă cauză a mandatului său și să facă dovada că a suferit acel prejudiciu sau că există certitudinea că acesta se va produce, potrivit art. 1350 alin. (2) C. civ.

Este nefondată și critica recurentului potrivit căreia instanța de apel a reținut în mod greșit că reclamantul nu a dovedit că ar fi executat mandatul cu certitudine dacă nu ar fi fost revocat, o asemenea dovadă echivalând în aprecierea recurentului cu o probatio diabolica.

În cauză se constată că instanța de apel a reținut că nu este dovedit caracterul cert al prejudiciului întrucât nu există siguranța că indemnizația solicitată de reclamant cu titlu de prejudiciu ar fi fost încasată până la expirarea duratei mandatului acestuia. De asemenea, s-a reținut că nu există certitudinea că reclamantul ar fi executat mandatul de administrator până la expirarea duratei sale.

Instanța supremă constată că, în mod judicios, a reținut instanța de apel necesitatea probării existenței prejudiciului și a întinderii acestuia, el neputând fi prezumat. De asemenea, se reține că instanța de apel a stabilit în mod corect că, în sine, revocarea contractului de mandat- care este esențialmente revocabil-, nu duce la cauzarea de prejudicii. În măsura în care se invocă existența unui prejudiciu, acesta trebuie probat.

Or, în cauză, recurentul- reclamant nu a invocat și nici nu a probat că, după revocarea mandatului și din cauza acestei revocări, nu a mai putut încheia, eventual, un alt contract de mandat cu o terță persoană sau că nu a mai încheiat alte convenții, ori că veniturile sale au fost diminuate prin raportare la perioada anterioară revocării sau că, eventual, starea sa de sănătate a fost afectată de această revocare. Astfel de elemente trebuiau probate, întrucât în contractul părților acestea nu au inserat o clauză penală, în acest sens.

Prin urmare, prejudiciul trebuie dovedit sub aspectul existenței acestuia și al posibilității de evaluare, nefiind suficientă speranța legitimă a reclamantului de a obține remunerația pe întreaga durată a mandatului, în condițiile în care revocarea este de esența contractului de mandat.

Concluzionând, dovedirea prejudiciului rezultat din revocarea fără justă cauză a mandatului administratorului nu este imposibil de realizat, fiind exclusiv apanajul reclamantului.

Aserțiunea recurentului-reclamant privind aplicarea unui tratament discriminatoriu acestuia prin raportare la situația administratorilor revocați în 2015, cărora societatea le-a achitat daune pentru revocarea mandatului de administrator, nu este fondată.

Pentru a fi în prezența unui tratament discriminatoriu este necesar ca părțile să se regăsească într-o situație similară, or, în cauză, se constată că instanța de apel a reținut în mod just că situația recurentului-reclamant nu este aceeași cu cea a celorlalți administratori.

Astfel, în cauză instanțele fondului au reținut că pentru situația adminstratorilor care au fost revocați odată cu reducerea numărului de la 5 la 3, Consiliul de Administrație al pârâtei a adoptat Hotărârea nr. 1/12.11.2015, în cuprinsul căreia s-a prevăzut că remunerațiile acestora vor fi achitate până la finalul mandatului cu titlu de daune.

În schimb, în situația reclamantului societatea pârâtă nu a adoptat niciun act prin care să cuantifice daunele cuvenite reclamantului și nici nu a justificat revocarea mandatului prin prisma reducerii numărului de administratori.

Prin urmare, se constată că, întrucât situațiile administratorilor sunt diferite nu se poate reține vreo acțiune discriminatorie în ceea ce-l privește pe reclamant.

În consecință, recursul formulat de reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat.

b) Recursul formulat de pârâta Electromontaj S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Criticile recurentei privind existența unor considerente contradictorii în decizia recurată, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Potrivit recurentei, decizia recurată cuprinde considerente contradictorii întrucât, deși instanța de apel reține că dreptul mandantului de a revoca oricând mandatul se întemeiază pe caracterul intuitu personae al contractului de mandat și pe faptul că acesta se încheie în interesul mandantului, ulterior constată că retragerea încrederii de către acționari nu face ca revocarea să aibă justă cauză deoarece aceasta ține de atitudinea subiectivă a acționarilor. Or, justa cauză prevăzută la art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 este o chestiune obiectivă.

Recurenta-pârâtă a mai susținut că încrederea acționarilor și caracterul intuitu personae al mandatului nu se exclud, ci se interpretează coroborat. Mai mult, acestea sunt dublate de Actul Constitutiv prin prevederea unor reguli clare, obiective referitoare la situația în care poate opera revocarea mandatului, o astfel de situație, reprezentând una din ipotezele în care este pe deplin întrunită cerința existenței unei juste cauze.

Înalta Curte, verificând considerentele deciziei recurate, constată că instanța de apel a reținut că mandatul este esențialmente revocabil, dreptul mandantului de a revoca mandatul întemeindu-se pe caracterul intuitu personae al contractului de mandat. În continuare, invocându-se de către reclamant revocarea intempestivă, fără justă cauză, a mandatului în condițiile art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, instanța de prim control judiciar a verificat îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale.

În verificarea faptei ilicite constând în revocarea fără justă cauză a mandatului de administrator, instanța de apel a reținut ca nefiind fondate susținerile pârâtei privind faptul că retragerea încrederii de către un anumit număr de acționari ar reprezenta o justă cauză, întrucât retragerea încrederii este o chestiune ce ține de atitudinea subiectivă a acționarilor. Or, justa cauză prevăzută la art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 este o chestiune obiectivă ce poate fi probată și ține de activitatea celui revocat din funcție.

În continuare, instanța de apel, analizând motivele invocate de societatea pârâtă în justificarea revocării, a constatat pe de o parte că acestea au fost invocate pro causa, întrucât nu au fost materializate într-un act cu dată certă, anterior hotărârii de revocare, iar, pe de altă parte, că nu sunt întemeiate și, în consecință, a reținut că revocare reclamantului din funcția de administrator a fost realizată fără justă cauză.

Prin urmare, Înalta Curte constată că decizia recurată nu cuprinde considerente contradictorii întrucât instanța de apel învestită cu soluționarea apelului pârâtei a reținut caracterul esențialmente revocabil al contractului de mandat și apoi a verificat dacă revocarea a avut loc în condițiile legii și ale contractului, respectiv dacă a avut sau nu justă cauză.

Verificarea condițiilor a implicat o analiză a îndeplinirii cumulative a tuturor elementelor ce condiționează revocarea mandatului. În acest sens, a constatat că retragerea încrederii acționarilor nu face revocarea să aibă justă cauză, ci este necesară dovedirea unor elemente obiective ce țin de activitatea administratorului.

Așadar, se constată că instanța de apel, făcând o temeinică analiză a situației de fapt și printr-o corectă aplicare a dispozițiilor legale, a reținut în mod corect că în cazul reclamantului motivele sau argumentele invocate pentru revocarea sa sunt fie invocate pro causa, fie neîntemeiate.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel nu a pornit analiza faptei ilicite a pârâtei de la premise greșite, respectiv verificarea unor cauze obiective ce țin de activitatea reclamantului în condițiile caracterului intuitu personae al contractului de mandat, întrucât, chiar daca contractul de mandat este esențialmente revocabil, instanța de prim control judiciar a verificat dacă revocarea ad nutum este una arbitrară, intempestivă, din considerente străine activității mandatarului revocat.

Înalta Curte reține că o astfel de decizie trebuie să se bazeze pe o analiză temeinică a măsurii în care mandatarul său și-a îndeplinit obiectivele și atribuțiile ce îi conturează sfera competenței funcției încredințate, precum și pe o analiză a măsurii în care interesele mandantului mai sunt sau nu apărate de mandatar în mod corespunzător.

În acest context, împrejurarea că recurenta nu este de acord cu considerentele și raționamentul instanței de apel nu echivalează cu incidența unei nemotivări a hotărârii și nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât critica întemeiată pe aceste dispoziții legale va fi respinsă ca nefondată.

Criticile recurentei privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și art. 14.10 din Actul constitutiv, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, nu sunt fondate.

Potrivit recurentei instanța de apel a adăugat în mod nepermis condiții suplimentare pentru a fi în prezența unei juste cauze a revocării, întrucât, în cauză, lipsa justei cauze pentru revocarea mandatatului administratorului și încălcarea art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 ar fi putut exista doar în cazul în care revocarea s-ar fi dispus în baza unui număr de voturi mai mic comparativ cu numărul de voturi plus unu, cu care reclamantul a fost ales, situație care nu se regăsește în cauză.

Prin urmare, recurenta-pârâtă subliniază că nu se poate reține o astfel de distincție privind existența unor elemente obiective, motivele revocării putând fi și de natură subiectivă, respectiv pierderea încrederii de către acționari.

Față de aceste critici, instanța supremă reține că potrivit art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 "administratorii pot fi revocați oricând de către adunarea generală ordinară a acționarilor. În cazul în care revocarea survine fără justă cauză, administratorul este îndreptățit la plata unor daune-interese." De asemenea, potrivit art. 14.10 din Actul constitutiv al societății pârâte "un membru al Consiliului de Administrație poate fi revocat de către Adunarea Generală numai în cazul în care nu mai are susținerea numărului de voturi cu care a fost ales".

În materia contractului de mandat regula de drept comun stipulată în art. 2031 C. civ. stabilește revocabilitatea ad nutum a mandatarului, în sensul în care mandantul nu este ținut să își justifice decizia, iar la art. 2032 alin. (1) teza a II-a C. civ. sunt prevăzute efectele revocării nejustificate ori intempestive, situație în care mandantul este obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar.

Acesta regulă privind revocabilitatea ad nutum se regăsește și în dispozițiile art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, dispoziții care completează prevederile contractului de mandat încheiat între părți.

Așadar, revocarea mandatului atrage încetarea contractului, însă dacă se dovedește că aceasta nu a fost întemeiată pe o justă cauză, mandantul poate fi obligat la daune-interese față de cealaltă parte contractantă, în măsura în care, în condițiile dreptului comun, se face dovada că mandatarul a suferit un prejudiciu constând în pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Fiind permisă de lege, revocarea mandatului presupune că autorul acesteia nu este ținut să își justifice decizia, însă, în măsura în care aceasta este abuzivă, adică efectuată în scopul de a vătăma sau păgubi pe mandatar ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, poate fi angajată răspunderea mandantului prin obligarea la plata de daune-interese către mandatar.

Prin urmare, în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată s-a invocat revocarea fără justă cauză a mandatului și prima instanță concluzionase că sunt întemeiate daunele-interese, instanța de apel învestită cu soluționarea apelului pârâtei a verificat condițiile răspunderii civile contractuale, ceea ce implica o analiză a îndeplinirii cumulative a tuturor elementelor ce o condiționează.

În cuprinsul Legii nr. 31/1990, cu care se completează clauzele contractului de mandat, nu este definită noțiunea de justă cauză. Justa cauză care fundamentează răspunderea societății pârâte și acțiunea în despăgubire promovată de reclamant în calitate de mandatar implică în mod necesar cercetarea de către instanța de apel a condițiilor în care s-a dispus revocarea mandatului.

Contrar celor susținute de recurentă, nici prevederile art. 14.10 din Actul constitutiv al societății pârâte nu reprezintă condiții ale justei cauze întrucât, în mod corect, instanța de apel a constatat că reglementează numărul de voturi necesar pentru revocarea administratorului. Este evident că aceste condiții de adoptare a hotărârii de revocare a mandatului nu pot reprezenta motive pentru justificarea acestei măsuri. Îndeplinirea numărului de voturi necesar pentru revocare evidențiază pierderea încrederii în mandatar, însă nu reflectă și cauza care a determinat pierderea încrederii. Pentru a nu se angaja răspunderea societății pârâte decizia trebuie să fie întemeiată pe motive obiective privind activitatea administratorului.

Instanța de apel a analizat tocmai aceste motive obiective respectiv, poziția neonorantă a reclamantului față de fostul președinte al Consiliului de administrație, neîndeplinirea obligației de depunere a garanției, nesemnarea declarației de fidelitate și hotărârea de introducere a unei cereri de chemare în judecată împotriva fostului administrator pentru daunele aduse societății în perioada executării mandatului, concluzionând că nu pot justifica revocarea mandatului de administrator.

În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel prin analiza condițiilor revocării mandatului de administrator al reclamantului nu a adăugat în mod nepermis condiții suplimentare pentru a fi în prezența unei juste cauze, în mod corect fiind aplicate dispozițiile art. 137

1

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și art. 14.10 din Actul constitutiv.

În ceea ce privește critica recurentei privind respingerea ca inadmisibilă a probei cu martori, propusă în justificarea măsurii revocării mandatului, Înalta Curte constată că aceasta nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci tinde la verificarea unor aspecte de netemeinicie, care nu pot forma obiectul controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, recursul formulat de pârâta Electromontaj S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. și pârâta Electromontaj S.A. împotriva deciziei civile nr. 571/A din 31 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. și pârâta S.C. Electromontaj S.A. împotriva deciziei civile nr. 571/A din 31 martie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2022.