ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 210/2024

Ședința publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 2 iulie 2020 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile inadmisibilității cererii, invocate prin raportare la dispozițiile art. 35 C. proc. civ. și H.G. nr. 273/1994, ca neîntemeiate.

Prin încheierea din 26 octombrie 2020 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii, invocată prin raportare la dispozițiile art. 75 alin. (3) coroborat cu art. 106 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Prin sentința civilă nr. 2304/2020 din 23 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă cererea formulată în contradictoriu cu pârâta A. S.A., pentru lipsa calității procesuale pasive.

A fost admisă în rest cererea principală, constatându-se că pârâta Electrocentrale București S.A. nu are dreptul de a percepe suma de 392.747,54 RON, cu titlu de penalități de întârziere pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale și, în consecință, nici dreptul de a executa scrisoarea de garanție bancară de bună execuție nr. 34GBE2016-303/GC, emisă de A. S.A. în data de 05.09.2016.

A fost respinsă cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată, ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 1112 din 21 iulie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul împotriva încheierii din 2 iulie 2020 și a sentinței civile nr. 2304 din 23 noiembrie 2020.

A fost schimbată, în parte, încheierea atacată, în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii.

A fost schimbă, în parte, sentința civilă atacată, în sensul respingerii cererii principale, ca inadmisibilă.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale încheierii și ale sentinței apelate.

S-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 35 și art. 204 C. proc. civ., arătându-se că, față de situația de fapt existentă la data sesizării instanței, reclamanta nu avea la dispoziție o acțiune în realizare, astfel încât în mod greșit instanța de apel a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a percepe penalități de întârziere în cuantum de 392.747,64 RON, prin executarea scrisorii de garanție 34GBE2016-303/GC din 05.09.2016.

Recurenta a reiterat situația de fapt care, în opinia sa, a justificat acțiunea în constatare promovată, subliniind că în mod neîntemeiat a calculat și a facturat pârâta penalități de întârziere ca urmare unor pretinse întârzieri culpabile în executarea contractului de execuție lucrări nr. x/30.08.2016.

Astfel, dispozițiile art. 14.1. din contract condiționează aplicarea penalităților de culpa exclusivă a antreprenorului, ipoteză neincidentă în cauză, dat fiind că întârzierile au fost antrenate de obținerea tardivă, din motive neimputabile părților, a autorizațiilor și avizelor necesare executării lucrărilor și de apariția unor lucrări suplimentare.

În continuare, a expus demersurile judiciare realizate în legătură cu pretențiile pârâtei în cuantum de 2.587.200 RON, reprezentând penalități de întârziere, percepute prin deducerea acestora din contravaloarea facturilor aferente lucrărilor executate. A formulat o acțiune în constatare, în cadrul dosarului nr. x/2018, ce a fost respinsă, ca inadmisibilă iar, ulterior, o cerere de plată către administratorul judiciar al pârâtei, împotriva măsurii de respingere a cererii fiind introdusă o contestație în temeiul art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, ce face obiectul dosarului nr. x/2019, cu termen la 24.09.2020.

În prezentul litigiu, însă, având în vedere că penalitățile de întârziere, de 392.747,64 RON, nu au mai putut fi reținute prin deducerea din valoarea facturilor de lucrări, reclamanta nu a mai avut deschisă o acțiune în realizarea dreptului.

S-a concluzionat astfel că, în raport cu contextul factual concret, vădit diferit de cel existent în litigiul anterior, reclamanta nu avea la îndemână calea acțiunii în realizarea dreptului, ci doar acțiunea în constatare.

Potrivit recurentei, împrejurarea că pe parcursul soluționării dosarului a fost executată scrisoarea de garanție bancară nu prezintă nicio relevanță, acțiunea fiind înregistrată anterior, la data de 25.07.2019, iar inadmisibilitatea unei cereri se analizează în raport cu momentul sesizării instanței.

În cele din urmă, s-a arătat că dosarele nr. x/2019, y/2019 si x/2019, având ca obiect ordonanță președintială, prin care reclamanta a solicitat suspendarea executării scrisorii de garanție bancară de bună execuție până la soluționarea definitivă a prezentului litigiu, nu prezintă relevanță, potrivit art. 1002 alin. (2) C. proc. civ. ordonanța președințială neavând autoritate de lucru judecat.

La data de 1 noiembrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata Electrocentrale București S.A., prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recursul se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cu care, "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Recurenta invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 35 și 204 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susținând că, la data sesizării instanței, nu putea cere realizarea dreptului, în mod greșit fiind respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea în constatare. Se supune discuției faptul că cerința negativă de admisibilitate, privind inexistența unei acțiuni în realizarea dreptului, se apreciază în raport cu data introducerii cererii, iar nu cu un moment ulterior.

Aceste susțineri, vizând aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, și nu de drept material, se subsumează motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Înalta Curte va înlătura criticile părții, întrucât, instanța de apel, dând eficiență în cauză principiului subsidiarității acțiunii în constatare în raport cu acțiunea în realizarea dreptului, a asigurat respectarea soluției legislative consacrate de art. 35 C. proc. civ. printr-o aplicare corectă a normei de procedură la situația de fapt reținută.

Conform dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Acțiunea în constatare are o finalitate preventivă, urmărindu-se pronunțarea unei hotărâri care să statueze, cu caracter definitiv și autoritate de lucru judecat, cu privire la existența în patrimoniul reclamantului a unui anumit drept sau, după caz, la inexistența unui drept al pârâtului împotriva reclamantului, această ultimă ipoteză regăsindu-se în cauză.

Pentru exercitarea acțiunii în constatare se impune ca partea să nu poată solicita realizarea dreptului pe nicio altă cale și să justifice un interes, condiții speciale de exercițiu ce trebuie îndeplinite, nu numai la data sesizării instanței, ci pe tot parcursul procesului. Neîndeplinirea acestor condiții conduce la inadmisibilitatea cererii.

Prevederile legale antereferite consacră, astfel, prevalența acțiunii în realizare în raport cu o eventuală acțiune în constatare, care presupune că acțiunea în constatare va fi respinsă ori de câte ori reclamantul are posibilitatea să își stabilească dreptul pe calea acțiunii în realizare. Nu există drept de opțiune între cele două căi, fiind obligatorie formularea acțiunii în realizare, când aceasta există. Totodată, prin "orice altă cale prevăzută de lege" sunt avute în vedere toate mijloacele procedurale disponibile în vederea valorificării dreptului.

Transpunând aceste considerații teoretice la cauza pendinte, se reține că în mod corect instanța de apel a reținut caracterul inadmisibil al cererii în constatare deduse judecății, întrucât reclamanta avea la dispoziție calea acțiunii în realizare.

Potrivit art. 75 alin. (3) din Legea 85/2014:

"Nu sunt supuse suspendării prevăzute la alin. (1) acțiunile judiciare pentru determinarea existenței și/sau cuantumului unor creanțe asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii. Pentru astfel de acțiuni se va putea formula, pe parcursul perioadei de observație și de reorganizare, cerere de plată ce va fi analizată de către administratorul judiciar cu respectarea prevederilor art. 106 alin. (1), care se aplică în mod corespunzător, fără ca aceste creanțe sa fie înscrise în tabelul de creanțe. Împotriva măsurii dispuse de către administratorul judiciar se va putea formula contestație cu respectarea art. 59 alin. (5) - (7)".

Legea nr. 85/2014 prevede o procedură specială și derogatorie, care se aplică cu prioritate în raport cu dreptul comun, de valorificare în mod colectiv a creanțelor împotriva debitorului în insolvență.

Procedura insolvenței se impune în mod obligatoriu adresanților ei, creditorii fiind ținuți să respecte dispozițiile legii speciale prin care s-a urmărit concentrarea tuturor disputelor referitoare la averea debitorului în competența exclusivă a judecătorului-sindic.

În cauză, prin punerea în executare a scrisorii de garanție și încasarea contravalorii penalităților de întârziere, pârâta și-a valorificat dreptul de creanță contestat în cadrul prezentului dosar, cu consecința producerii unui prejudiciu material reclamantei, astfel că acțiunea în constatarea inexistenței aceluiași drept, introdusă cu scopul ca acesta să nu mai poată fi exercitat, și-a pierdut funcția preventivă.

Conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014, recurenta, în calitate de reclamantă, putea și trebuia să urmeze calea procedurală prescrisă de legea specială, solicitând direct restituirea contravalorii penalităților de întârziere, demers care ar fi presupus, implicit, analiza temeiniciei sau netemeiniciei dreptului de creanță al pârâtei.

Așa fiind, instanța de apel a stabilit corect că, urmare încasării de către pârâtă a sumei de 392.747,54 RON, a luat naștere dreptul corelativ al reclamantei de a se adresa administratorului judiciar cu o cerere de plată, pentru a-i fi restituită contravaloarea penalităților de întârziere, în conformitate cu prevederile art. 75 alin. (3) din Legea 85/2014, împotriva eventualei măsuri de respingere a cererii având facultatea de a formula contestație supusă soluționării judecătorului-sindic, potrivit art. 59 alin. (5) - (7) din aceeași lege.

Totodată, corect a argumentat instanța de apel că împrejurarea că acțiunea a fost introdusă la 25 iulie 2019, iar scrisoarea de garanție a fost executată la 4 decembrie 2019, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu are relevanță sub aspectul caracterului subsidiar al acțiunii în constatare, câtă vreme art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. permiteau părții ca, până la închiderea dezbaterilor, să înlocuiască cererea în constatare cu o cerere în realizare.

Instanța de prim control judiciar a concluzionat astfel în mod judicios că, din moment ce scrisoarea de garanție fusese executată, reclamanta era deopotrivă îndreptățită și obligată ca, în vederea tranșării disputei privind penalitățile de întârziere, să acționeze potrivit dispozițiilor legii insolvenței, nemaiavând deschisă acțiunea în constatarea dreptului, potrivit dreptului comun. Tot astfel, s-ar fi impus ca și prima instanță, la data soluționării litigiului, să aprecieze asupra existenței mijloacelor procedurale de realizarea dreptului.

Prin urmare, în cauză, dispozițiile art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 excludeau posibilitatea admiterii demersului judiciar al reclamantei, prin care s-a urmărit constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a încasa penalitățile de întârziere prin executarea scrisorii de garanție bancară.

Înalta Curte constată astfel legalitatea raționamentului logico-juridic expus de instanța de apel în justificarea soluției de respingere a acțiunii în constatare de drept comun, ca inadmisibilă, neputând fi reținute criticile recurentei privind aplicarea greșită a normelor de procedură.

În cele din urmă, se reține că aspectele de fapt susținute, privind raporturile desfășurate între părți, culpa contractuală și litigiile demarate anterior de reclamantă, cu trimitere directă la probele dosarului, nu pot fi analizate, având în vedere că recursul, fiind o cale extraordinară de atac, poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate anume prevăzute de lege.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ. permit ca pe calea recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ca urmare a faptului că instanțele de fond au asigurat deja premisa judecății în recurs, stabilind situația de fapt pe baza probelor administrate.

Ca o consecință, instanța de recurs este învestită să verifice numai dacă normele de drept procesual sau material au fost corect alese, interpretate și aplicate la faptele deja constatate, fără să aibă posibilitatea de a reaprecia situația de fapt sau probele administrate, acestea vizând temeinicia hotărârii atacate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Energomontaj S.A. împotriva deciziei civile nr. 1112 din 21 iulie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Energomontaj S.A.. împotriva deciziei civile nr. 1112 din 21 iulie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2024.