ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 871/2022

Ședința publică din data de 12 aprilie 2022

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 205-208 C. proc. civ., art. 1541, 1544, 1539 din 1073 C. civ. de la 1864 și art. 483 Codul comercial.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată și precizând că se impune conexarea cauzei înregistrate sub nr. x/2015, prin care a solicitat obligarea A. S.A. la plata sumei de 349.667 Euro, ca urmare a revocării abuzive a acesteia din funcția de președinte al Directoratului societății reclamante.

De asemenea, reclamanta A. S.A. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se dispună obligarea pârâtei B. la restituirea sumei de 100.533 Euro, sumă plătită cu titlu de bonus aferent anilor 2011 și 2012. Temeiul de drept principal invocat este art. 1341 C. civ. care reglementează plata nedatorată și, în subsidiar, art. 1345 din același act normativ, care reglementează îmbogățirea fără justă cauză.

La termenul de judecată din data de 05.05.2015 pârâta B. a depus cererea de conexare a dosarului nr. x/2015 solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună conexarea dosarului nr. x/2014, aflat pe rolul secției a VI-a Civile a Tribunalului București, în temeiul art. 139 C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 iunie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepția conexității dosarului nr. x/2015 la dosarul nr. x/2014.

La data de 15.11.2018, reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată, în sensul micșorării cuantumului obiectului acesteia, solicitând obligarea pârâtei la restituirea sumei de 639.460,93 RON și 12.475,20 Euro, reprezentând fondurile bănești puse la dispoziția pârâtei în cursul mandatului acesteia de președinte al Directoratului. De asemenea, a mai solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumelor menționate, începând din 1 ianuarie a anului următor celui în care suma a fost cheltuită și până la data restituirii efective, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3647 din 05.12.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă, ca neîntemeiată, s-a admis acțiunea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantă și a fost obligată pârâta la plata sumei de 639.460,93 RON și a sumei de 12.475,20 Euro, ce se va achita în RON la cursul euro al BNR din data plății efective, reprezentând fonduri bănești puse la dispoziția pârâtei de către reclamantă.

A fost obligată pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestor sume, calculată de la 1 ianuarie a anului următor celui în care pârâta a dispus de sumă și până la data restituirii efective.

De asemenea, s-a respins cererea conexă formulată de pârâtă ca neîntemeiată și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 35.209 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu de expert.

De asemenea, împotriva aceleiași decizii a formulat apel incident reclamanta A. S.A., prin care a solicitat, în principal, anularea hotărârii, iar, în subsidiar, schimbarea în parte și în rejudecare admiterea cererii reconvenționale în sensul obligării pârâtei B. la restituirea sumei de 40.933 Euro reprezentând bonusul aferent anului financiar 2012, precum și a sumei de 59.600 Euro reprezentând bonusul aferent anului financiar 2011.

Prin decizia civilă nr. 962 din 5 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul principal formulat de pârâtă, a fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost admisă excepția prescripției cu privire la pretențiile aferente anilor 2009-2010, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 191.930,7 RON și a sumei de 441 euro echivalent în RON, la cursul euro al BNR din ziua plății, cu titlu de fonduri bănești puse la dispoziția acesteia, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la 1 ianuarie al anului următor celui în care pârâta a dispus aceste sume și până la plata efectivă și a fost admisă acțiunea conexă în parte, fiind obligată reclamanta A. S.A. la plata către pârâta B. a sumei de 46.667 euro, echivalent în RON la data plății.

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței.

Totodată, a fost respins apelul incident formulat de reclamanta A. S.A., ca inadmisibil.

A fost obligată pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 14.983 RON, cu titlu de cheltuieli la care se adaugă taxa judiciară de timbru aferentă dobânzii legale calculate până la 12.12.2014.

A fost obligată pârâta A. S.A. la plata către pârâta B. a sumei 15.271,9 RON reprezentând taxă de timbru aferentă pretențiilor admise pe cererea conexă și onorariu expert, precum și suma de 30.000 RON onorariu avocațial.

A fost obligată intimata A. S.A. la plata către pârâta B. a sumei de 6.963,22 RON, taxă judiciară de timbru aferentă apelului pentru debitul principal și cererea conexă, la care se adaugă taxa judiciară de timbru în apel aferentă dobânzii legale pentru suma de 504.943,86 RON, calculată până la data introducerii apelului până la 17.04.2019.

Recurenta susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, art. 1.541 C. civ. de la 1864 și prevederile art. 7.4 lit. a) și b) din Contractul de management, coroborat cu art. 153

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Recurenta arată că, față de toate precizările și manifestările de voință ale A. S.A. privind pretențiile deduse judecății, înțelege să susțină excepția prescripției extinctive pentru toate pretențiile anterioare datei introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 12 decembrie 2014, așadar toate pretențiile anterioare datei de 12 decembrie 2011.

Potrivit recurentei instanța de apel a apreciat în mod greșit că, în speță, ar fi operat o suspendare a cursului prescripției, interpretând eronat dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 167/1958, deși suspendarea poate opera numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege. Or, prin interpretarea instanței de apel se ajunge la o aplicare prin analogie a unei norme juridice ce are caracter restrictiv.

În cauză, drepturile pe care recurenta le avea în ceea ce privește activitatea intimatei nu s-au născut nici în temeiul legii și nici al unei hotărâri judecătorești, cum în mod limitativ se enumeră de către legiuitor la art. 14 din Decretul nr. 167/1958, ci această relație a avut un caracter pur contractual, motiv pentru care incidența textului legal evocat nu poate fi reținută în cazul de față.

În realitate, arată recurenta, începutul cursului prescripției extinctive a dreptului de a solicita sumele pretinse de către intimată este guvernat de dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, iar în cazul în care recurenta ar fi dispus pe nedrept de anumite sume din contul societății, aceasta avea dreptul să solicite returnarea respectivei sume chiar în momentul în care era cheltuită, fără a exista o imposibilitate de a acționa în acest sens.

Natura obligației de restituire a sumelor pretinse de către intimată este aceea de obligație care se execută la cererea creditorului, ceea ce, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, atrage începerea curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune din momentul nașterii raportului juridic, adică din momentul la care se susține că recurenta ar fi dispus de respectivele sume, obligațiile de restituire având caracter succesiv, ceea ce exclude aplicarea dispozițiilor art. 14 din Decretul nr. 167/1958.

Prin urmare, reiese că obligațiile de plată a sumelor de care recurenta ar fi dispus înainte de data de 12 decembrie 2011 sunt prescrise, motiv pentru care, raportat la acestea, nu mai trebuie analizată temeinicia acestor solicitări, ceea ce arată că soluția instanței de apel privind sumele anterioare acestei date, este greșită.

Pe cale de consecință, cu toate că în mod corect instanța de apel a apreciat ca fiind prescrise sumele aferente anilor 2009-2010, în mod eronat a apreciat că, pentru toate celelalte sume aferente anilor 2011-2013, intimata a fost în termen pentru formularea acțiunii, cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu toate celelalte prevederi legale avute în vedere.

Recurenta arată că a fost descărcată de gestiune pentru activitatea din anii 2009-2012, iar aceasta reprezintă un acord irevocabil al adunării generale a acționarilor în sensul că activitatea managementului a fost corectă, atât din punct de vedere legal, cât din punct de vedere financiar-economic, iar aceasta echivalează implicit cu renunțarea definitivă a societății la dreptul de a pretinde răspunderea pentru activitățile recurentei în respectiva perioadă.

Prin urmare, recurenta consideră că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în temeiul cărora instanța de apel a apreciat că între părți a operat cazul de suspendare a prescripției dreptului material la acțiune pe parcursul perioadei în care, între administrator și cel ale cărui bunuri le administrează, nu s-a produs descărcarea de gestiune.

Printr-o altă critică se arată că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.541 C. civ. de la 1864, potrivit cărora mandatarul are obligația de a da seamă mandantului de lucrările sale și de a-i remite tot ceea ce ar fi primit în puterea mandatului, chiar dacă ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului, oricând i se va cere acest lucru.

Recurenta susține că în temeiul art. 4.1 din contract societatea nu are dreptul să solicite plata unor sume de bani pe care le-a pus la dispoziția managerului, pentru acoperirea cheltuielilor efectuate.

Recurenta apreciază că, în mod eronat, a soluționat instanța de apel cauza cu privire la acest aspect, prin interpretarea art. 4.1. din contractul de management, coroborat cu art. 981 și art. 1.541 C. civ. de la 1864, în condițiile în care aceste dispoziții nu pot reprezenta temei pentru admiterea solicitărilor intimatei și în condițiile în care clauza contractuală se referă la situația cheltuirii unor sume de bani din fonduri bănești proprii ale mandatarei și rambursării acestora la solicitarea recurentei.

Apreciază recurenta că, prin coroborarea art. 4.1 din contractul de management, care privește posibilitatea recurentei de a pretinde societății sumele pe care le-a avansat în favoarea sa cu documente justificative, cu dispozițiile art. 981, art. 1541 C. civ. de la 1864, instanța de judecată adaugă voinței reale a părților exprimate la momentul încheierii acestui contract.

Printr-o ultimă critică, recurenta susține că în mod greșit a interpretat instanța de apel prevederile art. 7.4. lit. a) și b) din Contractul de management, coroborat cu art. 153

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

În acest sens, recurenta arată că nu a fost revocată pentru "încălcări repetate" ale prevederilor contractului de management, astfel cum prevăd dispozițiile art. 7.4 lit. a) din contract, ci, pe motiv că respectivul Consiliu de Supraveghere și-ar fi pierdut încrederea în recurentă.

În aprecierea recurentei clauza contractuală, prevăzută de art. 7.4. lit. a) și b) din contractul de management, este lovită de nulitate întrucât nu precizează limitativ motivele care pot fi reținute ca justă cauză a revocării, ceea ce înseamnă că, prin interpretarea acestor dispoziții contractuale, intimata va putea considera, în mod unilateral, că orice motiv se încadrează în prevederile acestei clauze, pe cale de consecință, va putea denunța unilateral contractul evitând astfel să plătească despăgubirile prevăzute de lege, cum s-a întâmplat în cauză.

Mai mult, trebuie avut în vedere că noțiunea de justă cauză nu poate fi predefinită de către părțile unui contract de mandat, această apreciere revenind numai unei instanțe de judecată, singura în măsură să aprecieze ce fapte pot atrage revocarea unilaterală a unui contract de mandat, motiv pentru care recurenta susține că se impune lipsirea de efecte a acesteia.

De asemenea, lit. b) a clauzei 7.4. prevede că intimata are posibilitatea de a denunța unilateral contractul de management, fără plata unei despăgubiri în cazul în care managerul are un comportament care, privit obiectiv, determină societatea și/sau acționarii să își piardă încrederea în el.

Or, pierderea încrederii în manager nu poate constitui justă cauză conform art. 153

2

alin (4) din Legea nr. 31/1990 pentru revocarea mandatului acordat și pentru neacordarea daunelor-interese, deoarece lipsa încrederii mandantului în mandatar reprezintă un temei pentru revocarea mandatului, nu o cauză pentru neacordarea daunelor interese, la care recurenta se consideră îndreptățită în conformitate cu prevederile acestei legi.

Susține recurenta că și dacă ar fi valabilă, clauza nr. 7.4 lit. a) și b) din contractul de management, care a constituit temeiul revocării din funcție, nu este aplicabilă întrucât aceasta a fost revocată abuziv.

Având în vedere că revocarea a avut loc prin Hotărârea nr. 7 din 13 decembrie 2013, adică printr-o hotărâre luată în aceiași zi cu hotărârea prin care s-a confirmat prelungirea mandatului până la data de 30 iunie 2014, rezultă că această revocare a fost abuzivă, neexistând o justă cauză în acest sens.

În realitate, arată recurenta, mandatul îi fusese prelungit la data de 13 decembrie 2013 pentru a semna situațiile financiare, însă aceasta a refuzat, motiv pentru care a fost revocată din funcție.

Recurenta susține că a fost singurul membru revocat din funcție deși făcea parte dintr-un organ colegial, de aici rezultând caracterul abuziv al revocării și faptul că nu a avut legătură cu competențele profesionale ale recurentei.

Or, a pune în sarcina acesteia o pierdere provizorie, care nu reflectă situația reală a societății, deși aceasta a adus la îndeplinire hotărârile Consiliului de Supraveghere, este abuziv și contrar exigențelor bunei-credințe, motiv pentru care recurenta se consideră îndreptățită la plata de daune interese.

Pierderea încrederii în capacitatea recurentei de a administra în mod profesionist societatea reprezintă temei pentru revocarea mandatului acordat, în sensul că nu ar mai avea dreptul să acționeze ca reprezentant legal al societății, dar nu afectează dreptul acesteia de a primi despăgubirile aferente revocării, care este un drept de creanță, recunoscut de lege, a cărui cauză juridică nu poate consta în încrederea acordată de către societate.

A reține acest lucru ar însemna a asocia plata daunelor interese cu o condiție pur potestativă din partea celui care se obligă, acesta putând să refuze plata despăgubirilor sub motivarea pierderii încrederii, ceea ce înseamnă că aplicarea dispozițiilor art. 153

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 ar depinde de voința unilaterală a unei singure părți contractuale, lucru care nu poate fi acceptat în conformitate cu dispozițiile legale.

Împotriva aceleiași decizii, la data de 27 mai 2021, a formulat recurs incident reclamanta A. S.A.., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată că decizia conține motive contradictorii deoarece considerentele instanței cu privire la justa cauză vin în contradicție cu considerentele privind culpa pârâtei în legătură cu modul de îndeplinire a sarcinilor, constatând îndeplinirea condițiilor răspunderii mandatarului pentru obligația de a da socoteală.

Motivarea contradictorie pornește de la confuzia pe care instanța de apel o face cu privire la existența justei cauze și exemplificarea acesteia în decizia de revocare.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel a făcut o aplicare eronată a normelor materiale privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, reținând că sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Dreptul la acțiune privind obligația de a da socoteală se naște de la data încetării contractului de mandat, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (3) din Decretul nr. 167/1958.

Prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel nu doar că a nesocotit dispozițiile referitoare la începerea termenului de prescripție în cazul mandatului, dar a lipsit de efecte și prevederile art. 1.541 C. civ. de la 1864, respectiv obligația de a da socoteală, care este de esența contractului de mandat.

A aplica dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 înseamnă a nesocoti esența obligației de a da socoteală. Potrivit recurentei cel mai obiectiv mod de a privi îndeplinirea obligației este la încetarea contractului, când se poate realiza o retrospectivă a tuturor elementelor executării contractului, iar mandantul are o privire de ansamblu asupra diligenței mandatarului.

Recurenta-reclamantă arată că nelegalitatea deciziei rezultă și din aplicarea greșită a normelor de drept material privind revocarea mandatului pentru justă cauză.

Cauzele de revocare din funcție a pârâtei, menționate în hotărârea de revocare, sunt apte să justifice caracterul just al revocării din funcția de director, iar art. 153

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990 nu impune emitentului, adică A. S.A.., să facă o descriere amănunțită a cauzei de revocare.

Potrivit recurentei-reclamante curtea de apel a interpretat greșit acest text de lege în sensul că a condiționat existența justei cauze de o descriere amănunțită și exhaustivă a motivului revocării, interpretare care adaugă la textul de lege și nu ține cont de scopul acesteia și intenția legiuitorului.

Prin urmare, rezultă că și un motiv prezentat în termeni generali este apt să justifice cauze întemeiate de revocare.

Recurenta-reclamantă susține că nicio normă juridică nu prevede că justa cauză se rezumă la conținutul deciziei de revocare. O interpretare contrară a textului de lege se abate de la esența revocării și a cauzei acesteia. Mandatarul are suficiente mijloace juridice pentru a contesta eventuale formulări juridice, dar acest lucru nu modifică norma din Legea nr. 31/1990.

Faptul că există o justă cauză, că a fost adusă la cunoștința mandatarului, că aceasta este serioasă și veridică, reprezintă condiții legale îndeplinite. Or, instanța de apel a nesocotit scopul art. 153

2

din Legea nr. 31/1990, printr-o interpretare eronată și discreționară a acestei norme de drept material, mandantul putând dovedi în cursul unui proces legalitatea și temeinicia unei juste revocări prin motive, probe și susțineri suplimentare, aspecte care țin de aplicarea textului de lege.

Apreciază recurenta-reclamantă că este total greșită abordarea instanței de apel în sensul că prezentarea unor motive care să susțină decizia de revocare reprezintă o completare prin intermediul actelor de procedură. În primul rând, cauza acestor motive este anterioară procesului, respectiv contemporană cu motivele expuse în cererea de revocare și reprezintă cauza comună a revocării. În al doilea rând, nu este vorba despre o completare, ci de o dezvoltare a motivelor expuse deja în decizie.

A accepta raționamentul instanței de apel înseamnă că o eventuală contestare a justei cauze a revocării se va rezuma la apărările și susținerile mandatarului, fără ca mandantul să poată sublinia și preciza justa cauză.

Prin urmare, considerentele instanței de apel referitoare la forma pe care trebuie să o îmbrace decizia de revocare sunt eronate, contrare literei si spiritului legii. Textul de lege nu cere o enumerare exhaustivă a motivelor, modalitatea realizată de reclamantă fiind aptă să susțină caracterul întemeiat al revocării. Astfel, instanța de apel, deși acceptă acțiunile și inacțiunile culpabile, omite să le încadreze corect în cadrul conceptului de justă cauză.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 22 februarie 2022, s-au admis în principiu recursul principal declarat de pârâtă și recursul incident declarat de reclamantă, și s-a stabilit termen de judecată la data de 12 aprilie 2022.

În ședința de judecată părțile au depus declarații de renunțare la drepturile deduse judecății în prezentul dosar, respectiv recurenta-reclamantă declarația autentificată sub nr. x din 21.12.2021 de către C. și asociații iar recurenta-pârâtă declarația autentificată sub nr. x din 20.01.2022 de către D. și E..

Examinând cererile de renunțare la drepturile deduse judecății, formulate de recurenta-reclamantă A. S.A. și recurenta-pârâtă B., Înalta Curte reține următoarele considerente:

Procesul civil pornește la inițiativa reclamantului care fixează prin actul de sesizare obiectul și limitele procesului, iar asupra acestuia, în condițiile legii, are un drept de dispoziție, drept reglementat prin art. 9 C. proc. civ., manifestat inclusiv prin posibilitatea reclamantului ca, în temeiul art. 408 și art. 409 din același cod, să renunțe la dreptul dedus judecății cauzei oricând, inclusiv în recurs, în tot sau în parte, verbal în ședința de judecată ori în scris, printr-o declarație de renunțare la drept consemnată într-un înscris autentic.

Renunțarea la dreptul dedus judecății este un element component al principiului disponibilității în procesul civil și constă în prerogativa reclamantului de a pune capăt litigiului prin renunțarea la dreptul său subiectiv.

De principiu, renunțarea la dreptul pretins reprezintă actul procesual de dispoziție al reclamantului, în calitatea sa de inițiator al demersului judiciar, de a renunța la însuși dreptul pretins, fără a avea obligația de a-și justifica manifestarea de voință și fără a fi constrâns, din punct de vedere temporal, în privința acesteia.

Potrivit art. 408 alin. (1) C. proc. civ. "reclamantul poate, în tot cursul procesului, să renunțe la însuși dreptul pretins, dacă poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului", iar conform alin. (2) al aceluiași articol "în caz de renunțare la dreptul pretins, instanța pronunță o hotărâre prin care va respinge cererea în fond, dispunând și asupra cheltuielilor de judecată".

Reclamantul poate renunța la dreptul dedus judecății, fără acordul pârâtului și în fața instanței de recurs întrucât, indiferent de momentul la care intervine renunțarea la drept, partea adversă nu va mai putea fi chemată în judecată pentru valorificarea aceluiași drept.

În sprijinul acestei concluzii vin și prevederile art. 494 C. proc. civ. potrivit cărora "dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune".

Referitor la modalitatea în care se poate realiza renunțarea la drept, art. 408 alin. (3) C. proc. civ. prevede că renunțarea la drept se poate face în ședință publică sau prin înscris autentic.

De asemenea, art. 409 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, în cazul în care renunțarea la drept este făcută în căile extraordinare de atac, vor fi anulate hotărârile pronunțate în cauză, dispozițiile art. 408 aplicându-se în mod corespunzător.

Pornind de la aceste prevederi legale, Înalta Curte constată că prin declarația autentificată sub nr. x din 21.12.2021 de către C. și asociații, recurenta-reclamantă A. S.A. a precizat că renunță, în mod irevocabil și necondiționat, la toate drepturile pretinse împotriva recurentei-pârâte în dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

De asemenea, Înalta Curte constată că prin declarația autentificată sub nr. x din 20.01.2022 de către D. și E., și recurenta-pârâtă B. a precizat că renunță la toate drepturile deduse judecății în dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, fiind, astfel, de acord ca instanța să ia act de voința lor și să pronunțe o hotărâre, conform art. 408-409 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că este îndeplinită și cerința de formă impusă de dispozițiile art. 408 alin. (3) C. proc. civ., întrucât declarațiile de renunțare la dreptul dedus judecății au fost autentificate.

În cauză se constată că manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la însuși dreptul dedus judecății, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al recurenților, care nu este supus cenzurii Înaltei Curți, iar ambele părți s-au prezentat la ultimul termen de judecată din calea extraordinară de atac și au solicitat, față de prevederile art. 409 alin. (2) raportat la art. 408 alin. (2) C. proc. civ., anularea hotărârilor pronunțate în primă instanță și în apel, cu consecința respingerii cererii principale, a celei conexe și a cererii reconvenționale.

Având în vedere dispozițiile legale arătate și aspectele asupra cărora sunt limitate dezbaterile în ipoteza intervenirii manifestării voinței procesuale a renunțării la dreptul dedus judecății, când instanța nu mai poate face acte de cercetare judecătorească asupra altor chestiuni legate de drepturile deduse judecății, Înalta Curte, respectând, astfel, principiul disponibilității părților care guvernează procesul civil, și dând eficiență acestuia, în contextul celor expuse, va lua act de dispozițiile părților de renunțare la toate drepturile solicitate în prezentul dosar în temeiul art. 408 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 408 alin. (2), (40)9 alin. (2) și 494 din același cod, Înalta Curte urmează să admită recursul principal declarat de pârâta B. și recursul incident declarat de reclamanta A. S.A., să anuleze decizia civilă nr. 962 din 5 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și sentința civilă nr. 3647/2018 din 5 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și să respingă în fond toate cererile formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de pârâta B. și recursul incident declarat de reclamanta A. S.A., anulează decizia civilă nr. 962 din 5 august 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și sentința civilă nr. 3647/2018 din 5 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, și respinge în fond cererile formulate.

Cu recurs în termen de 30 de zile.

Recursul se va depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2022.