ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1371/2021

Ședința publică din data de 2 iunie 2021

Asupra recursului civil de față, examinând actele și lucrările dosarului constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă la 8 februarie 201 sub nr. x/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 275.000 RON reprezentând prime de succes, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a instanței, excepția prematurității acțiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La 24 octombrie 2013 s-a depus o cerere prin care s-a solicitat a se lua act de radierea societății B. S.R.L. din registrul comerțului, ca urmare a lichidării voluntare, invocându-se excepția lipsei capacității procesuale de folosință/de exercițiu a societății pârâte.

Prin cererea depusă la 3 decembrie 2013, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâți, a C. S.A., în temeiul art. 241

1

alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990 și a numiților D., E., F., G. și H., foști asociați ai B. S.A., în temeiul art. 237

1

alin. (3) și (4) din Legea nr. 31/1990.

Pârâta C. S.A. a formulat întâmpinare, invocând excepția tardivității modificării cererii din perspectiva art. 132 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, excepția inadmisibilității cererii de introducere în cauză, excepția lipsei procedurii prealabile, excepția tardivității, prin raportare la termenul prevăzut de lege pentru opoziția la divizare, excepția prematurității acțiunii în pretenții și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

Pârâții D., G., H. și F. au formulat întâmpinare, invocând excepția inadmisibilității cererii pentru neîndeplinirea procedurii prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ., excepția tardivității modificării acțiunii, prin raportare la art. 132 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, excepția inadmisibilității cererii, în măsura în care aceasta ar reprezenta o opoziție la dizolvare, excepția prematurității cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1977 din 8 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2013 a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință și a fost respinsă excepția tardivității formulării cererii modificatoare ca rămasă fără obiect.

Prin decizia civilă nr. 354 din 25 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă au fost admise apelul principal declarat de reclamant și apelurile incidente declarate de pârâții D., G., H. și F., dispunându-se anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, pentru ca aceasta să analizeze excepția tardivității cererii de introducere în cauză a pârâților D., G., H., F. și C. S.A. și, în funcție de soluția pronunțată, celelalte excepții invocate prin întâmpinări.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1945 din 15 iulie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2013 a fost admisă excepția tardivității formulării cererii modificatoare și, în consecință, a fost respinsă cererea îndreptată împotriva pârâților D., G., H., F. și C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1187 din 27 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă au fost respinse atât apelul principal declarat de reclamant împotriva sentinței menționate, cât și apelurile incidente declarate de pârâții D., G., H., F. și C. S.A., acestea din urmă ca rămase fără interes.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs doar apelantul reclamant.

Prin decizia nr. 657 din 6 martie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul declarat de apelantul reclamant, dispunându-se casarea deciziei din apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut în considerentele deciziei de casare pe de-o parte faptul că recurentul critică soluția din apel exclusiv în contradictoriu cu societatea C. S.A., nu și cu intimații persoane fizice, iar pe de altă parte faptul că instanța de apel a calificat în mod greșit cererea depusă la 3 decembrie 2013 drept o cerere modificatoare, în realitate aceasta reprezentând o cerere de introducere în cauză a succesorului pârâtei inițiale, care nu este supusă unui termen, ci poate fi formulată oricând pe parcursul judecății.

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr. 168 din 19 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă au fost admise apelul principal declarat de reclamant și apelurile incidente declarate de pârâții D., G., H. și F., dispunându-se anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs doar apelantul reclamant.

Prin decizia nr. 163 din 31 ianuarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul declarat de apelantul reclamant, dispunându-se casarea deciziei din apel și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut în considerente că trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a doua oară, a fost dispusă cu încălcarea prevederilor art. 297 din C. proc. civ. de la 1865, act normativ aplicabil speței, în raport de data sesizării instanțelor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, în vederea rejudecării, sub nr. x/2013** la 24 mai 2019.

Prin decizia nr. 1116 din 19 iunie 2019, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de reclamantul A., în contradictoriu cu intimata B. S.A. împotriva sentinței nr. 1977 din 7 iulie 2015 a Tribunalului Ilfov, secția Civilă. A anulat sentința apelată și a fixat termen pentru evocarea fondului.

Pentru a hotărî astfel, a reținut că instanța de fond, calificând cererea reclamantului, de introducere în cauză a pârâtei B. S.A. în temeiul art. 241

1

alin. (2) și (3) din Legea nr. 31/1990, ca fiind cerere modificatoare, a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.. În realitate, a reținut instanța de apel, așa cum rezultă și din considerentele deciziei de casare nr. 657 din 6 martie 2018, obligatorii conform art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865, era vorba de introducerea în proces a succesorului pârâtei inițiale, B. S.A., solicitare ce nu era supusă unui termen.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2019, instanța de apel a respins ca nefondate excepțiile invocate de pârâta C. S.A., respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive și pe cea relativă la neparcurgerea procedurii prealabile, prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ.

A reținut instanța de apel că, potrivit proiectului de divizare parțială a B. S.A., pârâta C. S.A. a preluat activul și pasivul societății supuse divizării (aceasta din urmă fiind radiată în cursul litigiului) și că, chiar dacă nu ar putea fi identificat elementul de pasiv în litigiu în patrimoniul societății beneficiare, aceasta din urmă răspunde oricum solidar, conform art. 241

1

din Legea nr. 31/1990.

Cât privește neparcurgerea procedurii prealabile, curtea de apel a constatat în esență că pârâta nu poate invoca producerea unei vătămări, din moment ce scopul parcurgerii acesteia este evitarea unor cheltuieli de judecată, degrevarea instanțelor ș.a.m.d. Or, un atare scop nu putea fi atins, în condițiile în care pârâta neagă pretențiile reclamantului. Mai mult, a reținut că din corespondența depusă la dosarul de fond rezultă că reclamantul, anterior introducerii acțiunii, și-a făcut cunoscute pretențiile părții adverse, potrivit corespondenței electronice purtate cu acționarul D..

După soluționarea excepțiilor și administrarea de probatorii, instanța de apel, prin decizia nr. 127 din 27 ianuarie 2021, a admis cererea formulată de apelantul reclamant și a obligat-o pe pârâta-intimată C. S.A. să îi plătească suma de 275.000 RON, cu titlu de primă de succes.

A obligat-o, de asemenea, pe pârâta-intimată să plătească reclamantului apelant suma de 11.929 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele:

Între reclamantul A., în calitate de mandatar-director general și B. S.A., în calitate de mandant s-a încheiat contractul de mandat nr. x din 23 decembrie 2010 având ca obiect delegarea tuturor atribuțiilor de conducere ale societății în conformitate cu prevederile art. 143

2

alin. (4) din Legea nr. 31/1990, mai puțin competențele de bază prevăzute de art. 142 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care au rămas, conform legii, în sarcina consiliului de administrație.

A reținut că, potrivit art. 4 alin. (4) din acest contract de mandat, "Pe lângă remunerația lunară brută, mandatarul primește pentru activitatea desfășurată și prime de succes și/sau comisioane aprobate prin hotărârea Consiliului de Administrație, ce urmează a fi agreate și acordate pe baza criteriilor de performanță care se vor aproba prin act adițional și se vor constitui ca anexe la prezentul contract.", iar art. 10 alin. (2) din același contract prevede că "Pentru performanțe deosebite, în cazul depășirii obiectivelor Mandantul poate să acorde Mandatarului cu titlu de bonus, avantaje materiale negociate, care se consemnează în anexe la prezentul contract și care vor consta din: - majorări ale remunerației lunare; - prime pentru rezultate deosebite; - comisioane."

A notat curtea de apel că prin raportul privind stimularea activității specifice a personalului cu funcții de conducere din cadrul B. S.A. pentru anul 2011, întocmit de reclamant la 16 mai 2011 s-a propus acordarea pentru personalul cu funcții de conducere din cadrul B. S.A. a unor prime de succes a căror valoare este prevăzută în anexa nr. 1 la raport, acordarea fiind condiționată de realizarea cumulativă a indicatorilor specifici menționați în anexa nr. 1, iar plata sumelor urmând a se face în cursul lunii ianuarie 2012, din dividendele aprobate ca urmare a activității desfășurate în cursul anului 2011 și că în anexa nr. 1 la acest raport este menționat reclamantul A., având funcția de director general, la indicatori specifici sunt menționate: profitul net și veniturile totale, suma de plată netă aprobată este de 275.000 RON, cu încadrarea în sumele alocate din BVC, atât raportul menționat, cât și anexa nr. 1 la acesta fiind aprobate de D..

Așadar, Curtea a reținut că, pentru depășirea criteriilor de performanță "profit net" și "venituri totale" pentru anul 2011, s-a aprobat de către D. acordarea unei prime de succes în cuantum de 275.000 RON către reclamantul A..

De asemenea, curtea a subliniat că prin hotărârea adunării generale ordinare a acționarilor B. S.A. din 22 decembrie 2010 s-a aprobat încheierea contractului de mandat și a acordului de confidențialitate între B. S.A. și A. pe o perioadă de 4 ani, începând cu 1 ianuarie 2011 (art. 2), iar la art. 3 a fost împuternicit D., acționarul majoritar, în vederea aducerii la îndeplinire a art. 1 și art. 2 din hotărâre.

Pârâta s-a apărat susținând că nu există o hotărâre a adunării generale a asociaților prin care să se stabilească criteriile performanță în raport cu care se stabilește dreptul de a încasa prime de succes și de aprobare a acordării unor astfel de prime aferente anului 2011.

Curtea de apel a apreciat că această apărare nu poate fi reținută, întrucât raportul privind stimularea activității specifice a personalului cu funcții de conducere din cadrul B. S.A. pentru anul 2011 și anexa nr. 1 la acesta au fost aprobate de D., care era perceput de angajați ca fiind acționarul majoritar în cadrul societății și factorul de decizie în cadrul acesteia. De altfel, s-a notat, inclusiv în cuprinsul hotărârii adunării generale ordinare a acționarilor B. S.A. din 22 decembrie 2010 este menționat D. ca fiind acționar majoritar, aspect de natură a permite a se deduce că inclusiv ceilalți asociați l-au învestit pe aceasta cu puteri neoficiale de decizie, având în vedere că, potrivit actului constitutiv, G. era acționar majoritar, iar acest aspect era cunoscut de către toți acționarii.

Prin urmare, instanța de apel a conchis că aceste elemente se constituie în împrejurări rezonabile în raport cu care atât reclamantul, cât și ceilalți angajați erau îndreptățiți să aprecieze că D. acționează în calitate de mandatar al adunării generale a asociaților la momentul la care a aprobat raportul și anexa menționate, în care erau prevăzute atât criteriile de performanță în raport cu care se stabilea dreptul de a încasa prime de succes, cât și sumele concrete propuse a fi primite cu acest titlu de personalul cu funcții de conducere menționate.

În egală măsură, Curtea a constatat că reclamantul A., cel care a întocmit raportul și anexa menționate, era la acel moment membru și președinte al consiliului de administrație, iar printre persoanele propuse a încasa prime de succes se afla și I., membru în consiliul de administrație, astfel încât se poate presupune în mod rezonabil că acordarea primelor de succes a fost aprobată de consiliul de administrație în mod informal sau că această aprobare ar fi fost obținută în ipoteza în care consiliul de administrație s-ar fi întrunit în mod formal în vederea discutării acestui aspect.

Prin urmare, curtea de apel a apreciat că reclamantul a făcut dovada în cauză că atât criteriile de performanță în raport cu care se stabilea dreptul de a încasa prime de succes, cât și primele în concret aferente anului 2011 au fost aprobate, astfel cum impunea art. 4 din contractul de mandat nr. x din 23 decembrie 2010.

În același context, curtea de apel a observat că pârâta a mai invocat faptul că acordarea primelor de succes era o posibilitate, iar nu o obligație, însă, deși contractul de mandat nr. x din 23 decembrie 2010 utilizează termenul "poate", acesta nu se interpretează în sensul unui drept pur potestativ din partea societății pârâte în a acorda sau nu prima de succes, ci în sensul că eventualul refuz de aprobare a primei de succes chiar și în situația în care sunt îndeplinite criteriile de performanță avute în vedere trebuia să aibă o explicație rezonabilă și să se bazeze pe argumente obiective, chiar dacă într-o astfel de situație marja de apreciere de care dispune societatea este foarte largă.

Referitor la îndeplinirea criteriilor de performanță "profit net" și "venituri totale" în vederea acordării premiului de succes pentru reclamant, instanța de apel a reținut că acestea au fost realizate, așa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză., evocându-se răspunsul la primul obiectiv de expertiză.

În acest context, curtea de apel a reținut că pârâta a susținut imposibilitatea luării în considerare a bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2011, avut în vedere de către expert și care a fost pus la dispoziție de către reclamant, pentru că acest exemplar nu poată semnătura societății B. S.R.L. și nici dovada că a fost aprobat, acest punct de vedere fiind expus și de către expertul său parte în cadrul raportului de expertiză întocmit.

Curtea de apel a înlăturat aceste susțineri, reținând în acest sens prevederile art. 174 C. proc. civ., potrivit cărora "Dacă partea refuză să răspundă la interogatoriul ce s-a propus în dovedirea deținerii sau existenței înscrisului, dacă reiese din dovezile administrate că l-a ascuns sau l-a distrus sau dacă, după ce s-a dovedit deținerea înscrisului, nu-l înfățișează la cererea instanței, aceasta va putea socoti ca dovedite pretențiile părții care a cerut înfățișarea, cu privire la cuprinsul acelui înscris".

Curtea de apel a observat că bugetul de venituri și cheltuieli este un act ce se întocmește și păstrează de către fiecare agent economic în parte, iar pârâtei C. S.A., în calitate de continuator al B. S.A., îi revenea obligația de a păstra și depune la solicitarea instanței bugetul de venituri și cheltuieli pe anul 2011. În egală măsură, instanța de apel a observat că această parte nu a invocat și dovedit intervenirea unor cauze obiective și exterioare voinței sale care ar fi făcut imposibilă păstrarea sau prezentarea acestui buget de venituri și cheltuieli.

De asemenea, s-a notat și faptul că pârâta a mai criticat reținerea de către expertul desemnat a bugetului de venituri și cheltuieli pe anul 2011 în răspunsul efectuat la obiectivul nr. 1, susținând că acesta cuprinde date previzionate, iar nu date efectiv realizate, însă această susținere nu a fost primită, întrucât bugetul de venituri și cheltuieli, prin chiar natura sa, este un program financiar cu ajutorul căruia se prevăd veniturile, cheltuielile și rezultatele financiare ale activității acestuia, fondurile proprii și cele împrumutate, relațiile cu agenții economici, cu salariații, vărsămintele la buget etc. Așadar, bugetul de venituri și cheltuieli cuprinde previziuni, estimări cu privire la modalitatea de evoluție financiară a societății, pentru exercițiul financiar următor, iar nu date definitive cu privire la realitățile financiare concrete ce s-au materializat în exercițiul financiar previzionat, aceste din urmă informații fiind incluse în contul de profit și de pierderi ce se întocmește ulterior finalizării exercițiului financiar.

Or, a subliniat curtea de apel, expertul a avut în vedere ambele documente contabile (bugetul de venituri și pierderi pentru anul 2011 și contul de profit și de pierderi pentru anul 2011), așadar atât datele financiare previzionate, cât și date financiare realizate efectiv, la momentul la care a răspuns la obiectivele încuviințate în cauză.

În ceea ce privește faptul că alte persoane incluse în anexa nr. 1 la raportul privind stimularea activității specifice a personalului cu funcții de conducere din cadrul B. S.A. pentru anul 2011 au primit sumele menționate cu titlu de prime de succes, acesta nu vine să confere un drept reclamantului, însă reprezintă un element în raport de care instanța a dedus că intenția societății a fost de a acorda prime de succes conform raportului și anexei menționate și că a aprobat acordarea acestor stimulente.

Cu alte cuvinte, chiar și în situația în care în cauză nu se făcea dovada că alte persoane menționate în anexa nr. 1 la raport au primit sumele corespunzătoare aferente primei de succes, aceasta nu ar fi echivalat cu inexistența sau nedovedirea acestui drept în persoana reclamantului.

Dovedirea faptului că raportul și anexa aprobate de D. au fost urmate și de plata sumelor corespunzătoare către unele dintre persoanele menționate în anexă sau cel puțin de plata efectuată în favoarea lui J., ce a fost ascultat de către instanță și care a confirmat primirea primei de succes în cuantumul indicat în anexa nr. 1 a fost considerată drept un argument suplimentar în sensul că societatea a ratificat actul efectuat de D. prin care a aprobat raportul și anexa nr. 1 întocmite de către reclamant, prin care se propuneau persoanele îndreptățite a încasa prime de succes și sumele aferente fiecăreia.

Față de aceste considerente, Curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată formulată este întemeiată, a admis-o și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 275.000 RON cu titlu de primă de succes.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Având în vedere soluția ce a fost pronunțată în cauză, reținând culpa procesuală a pârâtei, care este partea ce a pierdut procesul, precum și faptul că soluționarea prezentei cauze a determinat reclamantul să efectueze cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru, onorarii de expert și onorariu de avocat, curtea de apel a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a sumei de 11.929 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 127 din 27 ianuarie 2021 a Curții de Apel București, precum și împotriva deciziei nr. 1116 din 19 iunie 2019 și încheierilor din 20 noiembrie 2019 și 27 noiembrie 2019, pronunțate de aceeași instanță, în termen legal a declarat recurs pârâta C. S.A., înregistrat la 8 aprilie 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Hotărârile atacate au fost criticate sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Recurenta a susținut că, prin hotărârile date, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, s-a susținut, în esență, că litigiul a parcurs mai multe etape procesuale și că, anterior parcurgerii etapei apelului, finalizată prin pronunțarea deciziilor ce fac obiectul recursului de față, cauza a fost dedusă judecății instanței de apel de 3 ori. Împotriva deciziilor anterioare pronunțate în apel (nr. 1187 din 27 iunie 2017 și nr. 1687 din 19 septembrie 2018) nu a formulat recurs, întrucât, în mod evident, nu a justificat vreun interes procesual. Ultima decizie pronunțată în recurs, a susținut recurenta, a vizat doar aplicarea legii de procedură în timp și dacă, în concret, judecata fondului urma a se realiza de către prima instanță sau de către instanța de apel.

În acest context, instanța de apel, considerând, prin decizia intermediară nr. 163 din 31 ianuarie 2019, că este învestită doar cu calea de atac declarată de reclamant și omițând să soluționeze și apelul incident al cărei titular era C. S.A., a nesocotit dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și art. 293 C. proc. civ.. Nesoluționarea apelului incident a privat partea de mijloacele de apărare conferite de legea procesual civilă și efectele acestei soluții s-au răsfrânt și asupra deciziei finale, de dezînvestire, a instanței de apel.

Tot subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat neobservarea formelor legale privind modalitatea de soluționare a excepțiilor procesuale.

Astfel, a susținut că, prin încheierea din 20 noiembrie 2019, instanța de apel a pus în discuție două din cele patru excepții pe care pârâta-intimată le invocase, iar la 27 noiembrie 2019 le-a respins, deși solicitase administrarea de probe în combaterea acestora. Procedând astfel, afirmă recurenta, s-a încălcat art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât excepțiile erau îndreptate împotriva cererii de chemare în judecată, nu împotriva căii de atac a apelului; așadar excepțiile nu puteau fi soluționate pe parcursul cercetării judecătorești, în cursul apelului, ci în conținutul pronunțării și redactării deciziei propriu-zise ce se va da în apel, de dezînvestire.

În sfârșit, recurenta a susținut că soluția de respingere a celor două excepții (de inadmisibilitate pentru neparcurgerea procedurii prealabile a concilierii și a lipsei calității procesuale pasive) încalcă normele procesuale incidente.

A susținut că cererea de chemare în judecată nu a fost însoțită de dovada concilierii prealabile, prevăzute de art. 720

1

alin. (5) C. proc. civ., că sancțiunea neparcurgerii acestei proceduri este inadmisibilitatea cererii, conform art. 109 alin. (2) C. proc. civ., iar nu nulitatea actului de procedură, așa cum greșit a reținut instanța de apel și că, chiar dacă excepția de inadmisibilitate ar avea caracter relativ, o astfel de diferențiere vizează doar regimul de invocare și termenul, iar această neregularitate a cererii a fost invocată în termenul legal, prin întâmpinare.

Cât privește greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, a susținut, în esență, că pârâta din prezenta cauză nu este continuatoarea personalității juridice a B. S.A., că în realitate a avut loc o divizare parțială, iar după divizare a continuat să existe societatea divizată (fiind reorganizată în societate cu răspundere limitată), fiind radiată abia după 9 (nouă) luni, la 27 august 2013. Mai mult, s-a subliniat că nici la data divizării creanța pretinsă de reclamant nu era certă, lichidă și exigibilă și, ca atare, nu putea fi preluată în patrimoniul pârâtei.

A argumentat recurenta că, față de prevederile art. 4 din contractul de mandat, primele de succes au caracter supletiv, nu obligatoriu, iar atâta timp cât părțile nu au stabilit în anexa la contract obiectivele și criteriile de performanță pe baza cărora sumele vor fi acordate, orice sume pretinse sunt nefondate. Caracterul supletiv al acestor prime rezultă, în opinia recurentei, și din prevederile art. 8 alin. (1) și art. 10 din contractul de mandat, pe care autoarea căii de atac le-a reprodus, ele fiind lăsate la latitudinea mandantului.

A mai relevat recurenta că nu a existat acordul organelor colective ale societății pentru acordarea acestor prime, acord exprimat în condițiile art. 111 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și art. 12 pct. 12.2 lit. a) din actul constitutiv.

În continuare, recurenta a susținut că raportul invocat de reclamant nu a fost aprobat de consiliul de administrație și de adunarea generală a acționarilor, în condițiile art. 117 alin. (1), art. 141 alin. (1) și art. 142 din Legea nr. 31/1990, astfel că reclamantul, fost președinte al consiliului de administrație, își invocă propria turpitudine. Raportul este, prin urmare, inopozabil mandantului, în lipsa dreptului de reprezentare legală a semnatarului acestuia sau a mandatului expres acordat acționarului.

În fine, tot sub aspectul greșitei soluționări a excepției lipsei calității procesuale pasive, recurenta a susținut greșita aplicare a prevederilor art. 241

1

din Legea nr. 31/1990, text de lege ce ar impune pe lângă existența unui element de activ sau de pasiv în patrimoniul supus divizării (condiție neîndeplinită, potrivit celor deja arătate) și condiția demersului prealabil al reclamantului de a se adresa prioritar societății cu care a avut încheiat contractul de mandat din care ar fi putut izvorî.

A mai susținut recurenta că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), motivul de recurs fiind dezvoltat prin completarea memoriului de recurs.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că instanța de apel a ignorat probe care atestau contrariul situației de fapt reținute și și-a întemeiat raționamentul, prioritar, pe prezumții simple. După expunerea unor considerente teoretice relative la standardele unei motivări corecte și la scopul acesteia, a conchis că au fost încălcate prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta a invocat și incidența motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că hotărârea este lipsită de temei legal și se bazează pe interpretarea eronată a normelor juridice și nu este motivată corespunzător în drept.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, a reluat criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 241

1

din Legea nr. 31/1990, prezentate anterior, a dispozițiilor art. 1.443 C. civ., precum și pe cele relative la inopozabilitatea raportului față de societatea mandantă.

În plus, a susținut că, în condițiile inexistenței unei hotărâri a adunării generale a acționarilor, acționarul semnatar și-a asumat obligații în nume propriu cu privire la propriile sale dividende, nu obligații societare.

În continuare, recurenta a făcut o analiză proprie a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, analiză pe baza căreia a conchis că nu există elemente probatorii care să conducă la ideea existenței unui acord din partea consiliului de administrație sau a adunării generale a acționarilor, că pârâta nu a preluat nici un element de pasiv din moment ce creanța pretinsă de reclamant nu a preexistat întocmirii proiectului de divizare.

Similar, a contestat puterea doveditoare a înscrisului constând în bugetul de venituri și cheltuieli al B. S.A. pentru anul 2011 și a reiterat motivele ce au împiedicat-o să producă ea însăși acest înscris și a afirmat că încheierile de ședință (neidentificate) conțin elemente contradictorii cu privire la arhiva societății divizate. În acest sens a invocat aplicarea abuzivă a art. 174 teza a II-a C. proc. civ.

În sfârșit, a susținut că deține înscrisuri care pot dovedi că rezultatele raportului de expertiză sunt irelevante, întrucât intimatul-reclamant a denaturat rezultatele financiare aferente anului 2011 ale B. S.A., ca urmare a acțiunilor întreprinse în virtutea funcției pe care a ocupat-o în acea perioadă.

O altă critică subsumată aceluiași motiv de recurs privește greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.443 C. civ. și este fundamentată în esență pe inaplicabilitatea noului C. civ. în raport de data raportului juridic dintre părți și pe încălcarea principiului retroactivității.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

În drept, a invocat dispozițiile art. 299 și următoarele și pe cele ale art. 312 - 313 din C. proc. civ. de la 1865.

Prin întâmpinare, reclamantul-intimat a invocat excepția nulității recursului, decurgând din indicarea greșită a numărului și datei pronunțării uneia dintre hotărârile atacate, excepție întemeiată pe art. 302

1

din vechiul C. proc. civ.. A ridicat, de asemenea, excepția tardivității recursului declarat împotriva deciziei nr. 1116 din 19 iunie 2019. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât hotărârile atacate sunt legale.

Prin încheierea din 19 mai 2021, instanța supremă a respins atât excepția nulității recursului, cât și excepția tardivității căii de atac declarate împotriva deciziei nr. 1116 din 19 iunie 2019, pentru considerentele reținute în respectivul act de procedură.

Recursul declarat de pârâta C. S.A. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865 nu pot fi primite.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta invocă omisiunea instanței de apel de a soluționa, prin decizia nr. 1116 din 19 iunie 2019, și apelul incident pe care l-a declarat împotriva sentinței nr. 1977 din 7 iulie 2015 a Tribunalului Ilfov, fiind încălcate, astfel, prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., precum și dispozițiile ce reglementează judecata apelului incident (art. 293 C. proc. civ.).

Reține instanța supremă în primul rând că omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cereri (inclusiv asupra unei căi de atac, în cazul instanțelor de control judiciar), se sancționează pe calea cererii de completare hotărâre, în condițiile art. 281

2

C. proc. civ. din 1865. Prin art. 281

2a

C. proc. civ. (introdus în vechiul C. proc. civ. prin art. 5 pct. 25 din Legea nr. 202/2010), s-a instituit obligativitatea acestei proceduri și s-a interzis cumulul acesteia cu calea de atac a recursului.

Chiar dacă s-ar aprecia că nesoluționarea apelului incident, prin decizia intermediară, este rezultatul raționamentului logico-juridic al instanței de prim control judiciar, care ar fi apreciat că nu se mai impune acest demers și că, prin urmare, părții nu îi era disponibil mijlocul procedural reglementat de art. 281

1

C. proc. civ., totuși critica de nelegalitate nu poate fi primită.

Textul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se referă la "nesocotirea formelor de procedură" a căror nerespectare este sancționată cu nulitatea de art. 105 alin. (2), deci la nulitățile condiționate de producerea unei vătămări.

În speță, prin ultima decizie de casare cu trimitere, nr. 163 din 31 ianuarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, singura chestiune tranșată a fost aceea că rejudecarea în fond a cauzei urma a se realiza de către instanța de apel, nu de către prima instanță.

Asupra aspectului că ambele apeluri declarate (atât principal, cât și incident) au fost corect admise nu s-a formulat nicio critică concretă și, prin urmare, nici nu a reprezentat obiectul analizei instanței de recurs.

Chiar dacă instanța de apel, prin decizia ce face obiectul recursului de față, a considerat că, fiind vorba de o casare totală (potrivit dispozitivului), este obligată să se pronunțe din nou asupra apelului principal și nu a soluționat și apelul incident, procedând astfel nu a cauzat nicio vătămare a drepturilor procesuale ale recurentei C. (titulara apelului incident).

Astfel, prin decizia sus-amintită s-au dispus anularea sentinței atacate și evocarea fondului. Cum prin intermediul apelului incident au fost deduse judecății toate mijloacele de apărare pe care pârâta C. S.A. le formulase în raport cu cererea de chemare în judecată și față de împrejurarea că, cu prilejul evocării fondului de către instanța de apel, toate aceste apărări au fost analizate, în mod evident aceasta nu poate justifica vreo vătămare a drepturilor sale, în sensul impus de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Vădit nefondată este și critica potrivit căreia instanța de apel, soluționând excepțiile procesuale, ce vizau cererea de chemare în judecată și nu exercițiul căii de atac, în cursul cercetării judecătorești în etapa apelului, ar fi încălcat dispozițiile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Este adevărat că, în principiu, doar excepțiile ce vizează exercițiul căii de atac se soluționează cu prioritate de instanța de apel, mai înainte de orice alte chestiuni. Ceea ce omite, însă, recurenta a lua în analiză este faptul că, la data soluționării excepțiilor, prin încheierea din 27 noiembrie 2019, instanța se afla în etapa evocării fondului, după anularea hotărârii apelate. Practic, constatase deja că instanța de fond a judecat procesul fără a intra în cercetarea fondului și era învestită cu însăși judecata cererii introductive de instanță și a tuturor apărărilor formulate de părți (inclusiv a excepțiilor) ce nu făcuseră obiect al analizei primei instanțe.

Așadar, soluționând cu prioritate excepțiile de fond care ar fi făcut de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 298, raportat la art. 137 alin. (1) din C. proc. civ. de la 1865.

Critica referitoare la soluționarea excepțiilor fără încuviințarea probelor solicitate este nefondată, ea apărând ca fără substanță în contextul în care recurenta nu indică probele solicitate și în ce măsură acestea ar fi avut aptitudinea de a conduce la soluția contrară celei adoptate.

În ce privește criticile subsumate tot motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., privind soluția instanței de apel de respingere a excepțiilor inadmisibilității, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ. și a lipsei calității procesuale pasive, instanța supremă constată că acestea nu pot fi primite.

În ce privește excepția inadmisibilității pentru neîndeplinirea procedurii prealabile obligatorii, în condițiile art. 720

1

, raportat la art. 109 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, se constată că aceasta a fost invocată prin întâmpinarea formulată în raport cu cererea introductivă de instanță.

Prin încheierea de la 23 mai 2013 excepția inadmisibilității, decurgând din nerespectarea art. 720

1

C. proc. civ., a fost respinsă.

Încheierea sus-arătată nu a fost apelată o dată cu apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1977 din 8 iulie 2015 și nu a făcut obiectul analizei instanței de apel (decizia nr. 354 din 25 februarie 2016). Ca atare, în raport cu pârâta inițială, B. S.A., s-a reținut cu putere de lucru judecat îndeplinirea cerinței procesuale legată de o procedură prealabilă obligatorie anterior sesizării instanței.

Deși se face o amplă analiză teoretică a regimului juridic al acestei instituții, din motivele de recurs nu rezultă vreun argument în favoarea opiniei că, în cazul modificării cadrului procesual pasiv prin înlocuirea pârâtului inițial cu un succesor, anume în cazul transmisiunii calității procesuale, este obligatorie reluarea unei proceduri prealabile sesizării inițiale a instanței. Altfel spus, cum judecata continuă cu succesorul, care ia procedura în starea în care se află la momentul introducerii sale în cauză, reține că, în speță, s-a reținut cu putere de lucru judecat că sesizarea instanței s-a făcut după îndeplinirea procedurii prealabile, în condițiile stabilite de lege.

Referitor la criticile formulate în raport cu soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte constată că acestea nu vizează încălcarea unor norme de procedură, ci interpretarea și aplicarea, de către instanța de apel, a unor norme de drept material. Așadar, analiza acestor aspecte va fi realizată în acea parte din prezenta hotărâre dedicată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În sfârșit, tot subscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. recurenta a invocat încălcarea normelor de drept procesual în materia regimului probator. În esență, a susținut că instanța de apel și-a întemeiat soluția pe baza unor simple prezumții, în condițiile neprobării existenței aprobării consiliului de administrație și a unei hotărâri A.G.A. cu privire la plata primelor de succes.

Înalta Curte constată că recurenta nu a formulat o veritabilă critică de nelegalitate, din moment ce prezumțiile judiciare, ca mijloc de probă, permit judecătorului să deducă anumite consecințe dintr-un fapt cunoscut, spre a stabili un fapt necunoscut, dacă acestea au "o greutate și o putere de a naște probabilitatea" (art. 1.203, raportat la art. 1.199 din C. civ. de la 1864). Așadar, nefiind pusă în discuție o chestiune de admisibilitate a probelor, constată că aprecierea acestora se realizează în mod liber de către instanțele de fond, potrivit convingerii lor, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate. Cum judecata recursului este limitată la aspecte de legalitate, se reține că nu pot fi primite aceste critici, ce vizează temeinicia hotărârii atacate.

Nici criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu pot fi primite. Contrar susținerilor recurentei, considerentele deciziei atacate răspund exigențelor dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.. De altfel, în afara unor considerații teoretice, de ordin general, prin intermediul căii de atac nu se face trimitere la aspecte concrete neluate în analiză de către instanța de apel sau la apărări și probe ignorate de aceasta.

Nemulțumirea recurentei este cantonată la aprecierea probatoriului și stabilirea situației de fapt de către instanța de prim control judiciar, aspecte ce excedează controlul de legalitate realizat de instanța de recurs.

Instanța supremă constată, de asemenea, că sunt nefondate și criticile încadrate de recurentă în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, sub un prim aspect, se susține că pârâta C. S.A. nu este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecății, soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive fiind nelegală. Constată că, în adevăr, societatea B. S.A. a făcut obiectul unei divizări parțiale, în sensul că o parte a patrimoniului acesteia s-a desprins și a fost transferat, ca întreg, unei societăți existente, respectiv beneficiarei C. S.A., în schimbul alocării de acțiuni ale societății beneficiare către acționarii societății care a transferat activele, în condițiile art. 250

1

din Legea nr. 31/1990 republicată.

Așadar, societatea divizată a continuat să existe, ulterior divizării, o scurtă perioadă de timp, întrucât, în cursul soluționării litigiului de față, inițial și-a schimbat forma de organizare (din societate pe acțiuni, în societate cu răspundere limitată) și, mai apoi, a fost lichidată și radiată din registrul comerțului.

Însă, contrar susținerilor recurentei, așa cum rezultă în mod explicit din prevederile art. 250

1

din Legea nr. 31/1990, în cazul divizării parțiale, se aplică integral prevederile legale referitoare la consecințele divizării, cu excepția art. 250 alin. (1) lit. c) (relative la încetarea societății divizate).

Așadar, chiar dacă B. S.A. a continuat să existe încă 9 (nouă) luni de la data divizării, în speță erau pe deplin incidente dispozițiile art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată.

Potrivit acestui text de lege, dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare și dacă interpretarea proiectului nu permite luare unei decizii privind repartizarea sa, societățile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză.

Recurenta a susținut, pe de o parte, că reclamantul-intimat nu era titularul unei creanțe certe, lichide și exigibile la data întocmirii proiectului de divizare, iar, pe de altă parte, că erau aplicabile dispozițiile art. 241

1

alin. (3) din Legea nr. 31/1990 republicată. Se constată, în primul rând, că aceste afirmații sunt contradictorii. Prevederile alin. (3) sunt aplicabile doar în ipoteza în care elementul de pasiv este repartizat prin proiectul de divizare unei societăți beneficiare, iar creditorul nu obține realizarea obligației de la această societate. Or, în mod evident, chiar și prin prezentele motive de recurs, se susține inexistența creanței a cărei realizare o solicită reclamantul, ceea ce exclude ipoteza recunoașterii și repartizării acesteia prin proiectul de divizare.

Pe de altă parte, chiar și în ipoteza în care elementul de pasiv ar fi rămas în patrimoniul societății divizate, răspunderea societății beneficiare, respectiv a pârâtei-recurente, nu era exclusă, aceasta răspunzând până la concurența activelor nete repartizate, întrucât, în mod evident, creanța nu a fost realizată până la radierea B. S.A..

Prevederile alin. (3) al articolului 241

1

din Legea nr. 31/1990 nu impun altă condiție, pentru antrenarea răspunderii societății beneficiare căreia nu i-a fost repartizat elementul de pasiv, decât nerealizarea creanței de la debitorul inițial al acesteia. Or, deși impută reclamantului nerealizarea unei condiții imperative, constând în demersul prealabil de a se adresa prioritar societății cu care încheiase contractul de mandat, recurenta omite a observa că cererea de chemare în judecată a fost formulată, inițial, în contradictoriu chiar cu mandantul, înlocuit în litigiul de față prin mecanismul transmiterii calității procesuale.

În consecință, respingând excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente raportului juridic.

În sfârșit, recurenta a susținut greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 67, coroborat cu art. 117

2

din Legea nr. 31/1990, a dispozițiilor art. 117 alin. (1), art. 141 alin. (1), art. 142 din Legea nr. 31/1990, precum și ignorarea prevederilor art. 17 și art. 18 din Actul constitutiv al B. S.A. și a dispozițiilor art. 4.4 și art. 10 din contractul de mandat nr. x din 23 decembrie 2010. În esență, a susținut că remunerarea mandatarului - administrator cu sume de natura primelor de succes era condiționată de stabilirea unor criterii de performanță și de obținerea unor rezultate deosebite, printr-un act adițional la contractul de mandat.

Or, în opinia recurentei, nu există acordul organelor statutare (colective) pentru acordarea acestor sume, respectiv hotărârea adunării generale a acțiunilor și nici a deciziei a consiliului de administrație.

Instanța supremă reține că, în realitate, nu se invocă vreo încălcare a textelor de lege sus-arătate, întrucât instanța de apel nu a reținut că stabilirea remunerației administratorului nu ar fi atributul adunării generale a acționarilor, în condițiile art. 153

18

din Legea nr. 31/1990 republicată.

Ceea ce contestă, în realitate, recurenta, este valoarea probatorie pe care instanța de apel a acordat-o înscrisului intitulat Raport privind stimularea activității specifice personalului cu funcții de conducere din cadrul B. S.A. pentru anul 2011, înscris însușit, prin semnătură, de către reclamant, în calitate de președinte al consiliului de administrație și director general al societății pe ce o parte, și acționarul D., pe de altă parte. Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat că scriptul în discuție constituie un veritabil act adițional la contractul de mandat încheiat de reclamant cu societatea mandant și că acționarul semnatar a avut împuternicirea organelor statutare (colective) ale societății pentru validitatea convenției și că prin acest act au fost stabilite criteriile de performanță și cuantumul avantajelor materiale suplimentare (prima pentru rezultate deosebite) acordate reclamantului, în sensul art. 4 și art. 10 alin. (2) din contractul nr. x din 23 decembrie 2010.

Recurenta solicită, prin motivele de recurs, să se rețină inexistența mandatului acordat de adunarea generală a acționarului semnatar D. și, pe cale de consecință, că acesta din urmă și-a asumat obligația în nume propriu, pe seama propriului patrimoniu.

Or, instanța de apel, pe baza analizei probatoriului administrat, a statuat că o convenție (în speță raportul descris mai sus) poate produce efecte față de organul în numele căruia s-a încheiat (adunarea generală a acționarilor), chiar și în condițiile în care s-ar verifica lipsa sau depășirea împuternicirii față de cel în numele căruia s-a încheiat (mandantul). Concret, s-a reținut că reprezentatul urmează să suporte efectele contractului încheiat de o persoană în numele său ori de câte ori terțul (reclamantul) dovedește că a fost în mod rezonabil îndreptățit să creadă că persoana cu care a contractat acționa în calitate de reprezentant și că această credință a sa a fost determinată tocmai de comportamentul celui pretins a fi reprezentat.

Prin urmare, s-a făcut o corectă aplicare a instituției reprezentării aparente, astfel că hotărârea atacată nu este susceptibilă a fi criticată sub aspectul nelegalității. În speță, dacă erau îndeplinite condițiile eficacității reprezentării aparente, respectiv dacă s-a dovedit că reprezentatul a contribuit la crearea unei situații de natură să îl facă pe terț să creadă că tratează cu o persoană ce are putere de reprezentare sau a tolerat comportamentul acționarului D., despre care cunoștea faptul că acționează în numele său, reprezintă chestiuni de fapt, de temeinicie, ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs. Așa cum s-a mai arătat, demersul instanței de recurs este limitat la verificarea legalității hotărârii atacate.

De altfel, soluția instanței de apel este sprijinită și de o motivare subsidiară, anume aceea că, chiar și în situația în care acționarul semnatar al raportului nu ar fi avut mandat în acest sens din partea organului colegial îndrituit să aprobe remunerații suplimentare (adunarea generală a acționarilor), totuși reprezentatul a ratificat ulterior contractul. Concret, a reținut că societatea recurentă a achitat celorlalte persoane menționate în raport sumele constând în prime de succes, în cuantumul precizat în respectivul înscris. Altfel spus, a constatat că a intervenit o ratificare tacită, din comportamentul reprezentatului a rezultat fără echivoc intenția sa de a face eficace contractul încheiat între reprezentant și terț. Prin urmare, instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 1.546 alin. (2) teza ultimă din C. civ. de la 1864, iar acest aspect nu a format obiect al criticii în recurs.

În sfârșit, prin motivele de recurs se contestă puterea doveditoare a unui înscris (bugetul de venituri și cheltuieli al B. S.A. previzionat pentru 2011) și se descriu împrejurările care au pus în imposibilitate pârâta să depună ea însăși acest înscris la dosar (anume că nu are acces la arhiva societății B. S.A., actualmente radiată).

Pe de altă parte, se afirmă faptul că, potrivit documentelor pe care le are arhivate, ale aceleiași societăți, B. S.A., a constatat că reclamantul-intimat, prin acțiunile sale, a denaturat rezultatele financiare aferente anului 2011.

Față de susținerile evocate, instanța supremă reamintește că aprecierea probelor poartă asupra elementelor de fapt ale cauzei, nu și asupra celor de drept. Or, calea de atac a recursului nu are caracter devolutiv, prin intermediul acesteia nu se devoluează în fața judecătorului superior întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin. Așadar, aspectele de netemeinicie nu vor fi luate în dezbatere, analiza fiind limitată doar la criticile de nelegalitate ce pot fi subsumate motivelor de recurs expres și limitativ prevăzute de art. 304 din C. proc. civ. de la 1865.

În această ordine de idei, instanța supremă apreciază că este nefondată și nu poate fi primită nici critica referitoare la aplicarea abuzivă a art. 174 C. proc. civ., critică încadrabilă în realitate în sfera de aplicare a art. 304 pct. 5 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât recurenta nu a probat nici în recurs contra înscrisurilor depuse de partea adversă, nu a dovedit nici faptul că se află în imposibilitate absolută de a produce aceste înscrisuri, după cum nu a uzat nici de posibilitatea conferită de art. 175 C. proc. civ.

Este nefondată și va fi înlăturată și critica referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.443 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.. Fără a contesta inaplicabilitatea în speță a noului C. civ. în raport cu data nașterii raporturilor juridice pe care se întemeiază pretențiile din dosar, instanța supremă apreciază că acest temei juridic, indicat expres prin încheierea de ședință de la 27 noiembrie 2019, nu are o pondere determinantă în economia soluției.

Pe de o parte, acest text legal nu face altceva decât să producă definiția răspunderii civile solidare, care nu este contrazisă de legea specială a societăților și care, de altfel, se regăsea și în art. 1.039 din C. civ. de la 1864.

Pe de altă parte, acest text legal este juxtapus principalului temei juridic al soluției, anume art. 241

1

din Legea nr. 31/1990, care în alin. (2) prevede in terminis răspunderea solidară a societăților beneficiare.

Față de cele ce preced, apreciind că în cauză nu se verifică existența niciunuia din