ÎCCJ, decizie (scj.ro #198480)

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați – Secția contencios administrativ și fiscal, la data de 8 septembrie 2020, astfel cum a fost completată la data de 24 noiembrie 2020, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Institutul Național al Magistraturii: - anularea Hotărârii nr. 6 din 26 august 2020 a Comisiei de organizare a concursului pentru numirea în funcții de conducere a procurorilor organizat în perioada 20 iulie-14 octombrie 2020 și a Hotărârii nr. 831 din 3 septembrie 2020 adoptată de Secția pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 6/26.08.2020, cu consecința constatării că reclamantul îndeplinește condițiile de participare la concursul pentru postul de prim procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea; - constatarea nulității Regulamentului privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții, în ansamblul său, și în special a dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Regulament; - suspendarea executării Hotărârii nr. 6 din 26 august 2020 și a Hotărârii nr. 831 din 3 septembrie 2020, conform art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 20 din 27 ianuarie 2021, Curtea de Apel Galați: - a admis excepția neîndeplinirii procedurii prealabile și a respins capătul de cerere privind anularea Regulamentului privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții, aprobat prin Hotărârea nr. 219/10.03.2020 a Secției de procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru neîndeplinirea procedurii prealabile; - a respins cererea de anulare a Hotărârii nr. 6 din 26 august 2020 a Comisiei de organizare a concursului pentru numirea în funcții de conducere a procurorilor organizat în perioada 20 iulie-14 octombrie 2020 și a Hotărârii nr. 831 din 3 septembrie 2020 adoptată de Secția pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, formulată de reclamant în contradictoriu cu ambii pârâți, ca nefondată. Prin sentința civilă nr. 66 din 15 aprilie 2021, Curtea de Apel Galați a respins, ca nefondată, cererea formulată de pârâtul Institutul Național al Magistraturii privind completarea sentinței civile nr. 20/27.01.2021, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. 544/44/2020.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 20 din 27 ianuarie 2021 pronunțată de instanța de fond, reclamantul A a formulat recurs. 3.1. Prin recursul său, recurentul-reclamant A a solicitat, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă, casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nu răspunde argumentelor invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și în răspunsul la întâmpinare, instanța preluând practic argumentele prezentate de părțile adverse privind necesitatea ca un candidat să cunoască problemele parchetului unde s-a vacantat funcția, fără a justifica de ce a înlăturat argumentele sale. A mai arătat că instanța nu a examinat conținutul actelor normative pe care reclamantul le-a invocat și nu a explicat motivele pentru care a ajuns la concluzia că Regulamentul nu adaugă la lege. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant a susținut că soluția de respingere a cererii privind anularea Regulamentului privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții, aprobat prin Hotărârea nr. 219 din 10.03.2020 a Secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru lipsa procedurii prealabile este nelegală, arătând că este excesiv să se pretindă unei persoane care a criticat Regulamentul în procedura administrativă să parcurgă o nouă procedură administrativă prin care să solicite revocarea acestuia. A mai arătat și că instanța de fond nu a avut în vedere că Regulamentul privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții din 10.03.2020 publicat în M. Of. nr. 226/20.03.2020 are natura juridică de act administrativ normativ, astfel că, din acest punct de vedere instanța de fond a încălcat prevederile imperative ale art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004. De asemenea, recurentul-reclamant a invocat prevederile Deciziei Curții Constituționale nr. 121 din 10.03.2020. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant a arătat, în esență, că: - instanța de fond a aplicat greșit art. 6 alin. (1) din Regulamentul privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții, aprobat prin Hotărârea Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 219/2020, întrucât prin acesta se adaugă la lege având în vedere că art. 50 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, interpretat greșit de către instanță, nu prevede condiția funcționării efective la parchetul la care este vacantă funcția de conducere pentru care se depune candidatura; - instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile din Codul muncii având în vedere faptul că prin delegare nu operează o schimbare a locului de muncă precum în cazul detașării, iar funcția de bază este exercitată de către reclamant la Tribunalul Vrancea; - prin art. 6 din Regulament se încalcă dispozițiile art. 4 din Legea nr. 24/2000 întrucât se adaugă la Legea nr. 303/2004, care nu prevede condiția funcționării efective la parchetul la care este vacantă funcția de conducere pentru care se depune candidatura; - aspectele esențiale ale concursului privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții trebuie să fie prevăzute în Legea nr. 303/2004; - sintagma „să funcționeze efectiv” nu îndeplinește condițiile de claritate și predictibilitate necesare unui act normativ, putând da naștere unor interpretări discriminatorii, în condițiile în care orice candidat are posibilitatea de a demonstra în cadrul interviului cunoștințele sale privind cerințele și nevoile administrative organizatorice concrete ale parchetului în raport de care se desfășoară examenul pentru postul de conducere.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinare, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, hotărârea instanței de fond este legală și motivată corespunzător. Instanța de fond a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 din Codul de procedură civilă, având în vedere că au fost expuse argumentele de fapt și de drept pe care aceasta se întemeiază. Instanța de fond a răspuns criticilor de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant, grupate pe două idei principale. Astfel, reclamantul a invocat că funcția sa de bază este în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, iar nu la Parchetul de pe lângă Judecătoria Panciu, unde este delegat și, de asemenea, a arătat că art. 6 alin. (1) din Regulamentul privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții adaugă la dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, prin sintagma „să funcționeze efectiv” la parchetul la care este vacantă funcția de conducere pentru care își depune candidatura. Instanța a răspuns ambelor susțineri. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, arată că instanța de fond nu a încălcat nicio regulă de procedură a cărei nerespectare să atragă sancțiunea nulității, având în vedere că pentru anularea oricărui act administrativ este obligatorie urmarea procedurii plângerii prealabile. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, acesta nu a solicitat în cadrul vreunei plângeri prealabile revocarea Regulamantului privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții, ci a formulat plângere prealabilă doar împotriva Hotărârii nr. 831 din 3 septembrie 2020 emisă de Secția pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Totodată, contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de fond nu a aplicat în cauză art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, ci art. 7 alin. (1) din acest act normativ, respingând cererea pentru lipsa plângerii prealabile. Arată și că legea contenciosului administrativ nu prevede că în cazul actelor administrative normative nu este obligatorie plângerea prealabilă, ci dimpotrivă. În acest context, în mod corect instanța de fond a respins capătul de cerere privind anularea Regulamentului privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții, aprobat prin Hotărârea nr. 219 din 10.03.2020 a Secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, contrar susținerilor recurentului-reclamant, arată că hotărârea instanței de fond este legală, fiind interpretate și aplicate în mod corect toate dispozițiile de drept material incidente. Cerința ca procurorul să funcționeze efectiv, la data depunerii cererii, la parchetul pentru care și-a depus candidatura este prevăzută expres de art. 6 alin. (1) din Regulamentul privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții, aprobat prin Hotărârea Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 219/2020, coroborat cu art. 50 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora: „Prin derogare de la dispozițiile alin. (3), în situația în care la două concursuri consecutive pentru numirea într-o funcție de conducere nu se prezintă niciun candidat, la următorul concurs/examen organizat pentru numirea în aceeași funcție de conducere pot participa și judecători sau, după caz, procurori de la altă instanță sau parchet din circumscripția aceleiași curți de apel sau parchet de pe lângă curtea de apel, care au dreptul să funcționeze la instanța sau parchetul pentru care își depun candidatura”. În raport de dispozițiile imperative anterior menționate, în mod corect instanța de fond a constatat că recurentul-reclamant A nu funcționa efectiv la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, ci la Parchetul de pe lângă Judecătoria Panciu, unitate de parchet la care era delegat în funcția de prim procuror. Totodată, contrar susținerilor recurentului-reclamant și cum în mod corect a reținut instanța de fond, în cauză nu există nicio neconcordanță între actul administrativ cu caracter normativ atacat și reglementările din legislația primară, Regulamentul fiind emis în limitele și potrivit normelor care îl ordonă, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Apreciază că art. 6 alin. (1) din Regulamentul privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții, aprobat prin Hotărârea Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 219/2020, nu încalcă în literă și spirit legea organică în aplicarea căreia a fost emis, respectiv prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ambele stipulând același lucru: funcționarea procurorului cel puțin doi ani la parchetul la care este vacantă funcția de conducere pentru care își depune candidatura. De asemenea, contrar susținerilor recurentului-reclamant, în cauză nu se aplică mutatis mutandis considerentele Deciziei nr. 121/2020 pronunțate de Curtea Constituțională. Aceste considerente nu pot afecta organizarea și desfășurarea concursului pentru numirea procurorilor în funcții de conducere organizat în perioada 20.07 – 14.10.2020, întrucât nu vizează neconstituționalitatea dispozițiilor art. 106 lit. g) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. 4.2. Prin întâmpinare, recurentul-pârât Institutul Național al Magistraturii a solicitat respingerea recursului principal, ca nefondat.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 Cod procedură civilă, coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 și art. 201 alin. (5) și (6) Cod procedură civilă, cu aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 și art. 201 alin. (5) și (6) Cod procedură civilă, prin rezoluția din data de 25.08.2021, s-a fixat termen de judecată la data de 16.02.2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Recursul declarat de reclamant cuprinde critici de nelegalitate încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pc. 6, 5 și 8 Cod de procedură civilă. Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 6 Cod de procedură civilă, recurentul-reclamant susține că instanța de fond nu a motivat hotărârea pronunțată, în sensul de a nu fi răspuns tuturor argumentelor expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată, argumente referitoare la nelegalitatea Hotărârii nr. 6 din 26 august 2020 a Comisiei de organizare a concursului pentru numirea în funcții de conducere a procurorilor organizat în perioada 20 iulie-14 octombrie 2020 și a Hotărârii nr. 831 din 3 septembrie 2020 adoptată de Secția pentru Procurori a Consiliului Superior al Magistraturii. Înalta Curte constată că cererea de anulare a hotărârilor anterior menționate cuprinde două motive principale. Primul este acela că numai Regulamentul privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții, aprobat prin Hotărârea nr. 219 din 10.03.2020 a Secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, stabilește condiția efectivei funcționări a candidatului, la data depunerii candidaturii, la unitatea de parchet la care este vacantă funcția de conducere pentru care își depune candidatura, iar dispozițiile care prevăd această condiție (art. 6 alin. 1 din Regulament) trebuie înlăturate de la aplicare pentru că exced dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pentru a căror punere în executare au fost emise. Temeiul susținerilor reclamantului îl constituie art. 4 din Legea nr. 24/2000. Al doilea motiv se referă la interpretarea cerinței efectivei funcționări în situația delegării. Reclamantul a susținut că funcția sa de bază este în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vrancea, pentru care a candidat, iar nu la Parchetul de pe lângă Judecatoria Panciu, în cadrul căruia exercită funcția de conducere prin delegare. Delegarea fiind o exercitare temporară a atribuțiilor de serviciu în afara locului de muncă (potrivit Codului muncii), funcționarea efectivă trebuie înțeleasă în acest caz ca fiind în cadrul unității de parchet unde reclamantul are funcția de bază. Ambele motive au fost tratate de instanța de fond, așa cum rezultă din considerentele sentinței recurate. Astfel, judecătorul fondului a arătat, în esență, că art. 6 alin. (1) din Regulament concordă cu prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, legea stabilind condiția efectivei funcționări la data depunerii candidaturii la unitatea de parchet la care este vacantă funcția de conducere. De asemenea, instanța de fond reține că deținerea de către reclamant a funcției de conducere la Parchetul de pe lângă Judecatoria Panciu, prin delegare de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, atestă că acesta își exercită temporar atribuțiile de serviciu în afara locului său de muncă, astfel nefiind îndeplinită condiția efectivei funcționări la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, după cum impune art. 50 din Legea nr. 303/2004, reluat în art. 6 alin. (1) din Regulament. Împrejurarea că nu au fost tratate argumentele referitoare la lipsa de claritate și de predictibilitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Regulament, caracterul excesiv și nejustificat al cerinței, limitarea discreționară a participării la concurs nu poate fi considerată încălcare a obligației de motivare a hotărârii prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) Cod de procedură civilă, câtă vreme aceste critici fie privesc capătul de cerere în anularea prevederilor Regulamentului, declarat inadmisibil, pentru neurmarea procedurii prealabile, fie, în măsura în care ar fi apreciate a se referi la soluția legislativă din cuprinsul art. 50 alin. (3) și (4), nu ar putea fi invocate altfel decât pe calea excepției de neconstituționalitate. Înalta Curte constată că, în primul caz, instanța de fond nu era ținută de obligația de a motiva asupra acestor argumente ale reclamantului, dat fiind finele de neprimire a cerererii de anulare a Regulamentului, pe care l-a considerat incident. În al doilea caz, nu intră în atribuțiile instanței de judecată să analizeze argumente care se subscriu neconstituționalității unei norme dintr-o lege. Următoarele critici, prin care se invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 5 Cod de procedură civilă sunt, de asemenea, nefondate. În cadrul acestui motiv este criticată soluția de respingere, ca inadmisbil, a capătului de cerere în anularea a Regulamentului privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții, aprobat prin Hotărârea nr. 219 din 10.03.2020 a Secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru neurmarea procedurii prealabile cerute de art. 7 din Legea nr. 554/2004. Recurentul-reclamant susține că, exercitând contestația administrativă împotriva respingerii candidaturii sale de către Comisia de concurs, în cadrul căreia s-a referit și la nelegalitatea Regulamentului, a îndeplinit condiția urmării procedurii prealabile a plângerii și împotriva actului administrativ normativ. O astfel de susținere nu poate fi primită întrucât nu se raportează corect la obiectul învestirii prin contestația administrativă. Astfel, prin această contestație, reclamantul a cerut revocarea Hotărârii Comisiei de concurs și admiterea candidaturii sale. Potrivit art. 7 alin. (1) și (1 ind. 1) din Legea nr. 554/2004, acțiunea în anularea actului administrativ normativ trebuie precedată de formularea plângerii prealabile. În sensul acestor prevederi, obiectul plângerii trebuie să fie actul anterior menționat, or, contestația adresată de reclamant nu îndeplinește această cerință. Drept urmare, instanța de fond, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 193 alin. (1) și (2) Cod de procedură civilă coroborat cu art. 7 din Legea nr. 554/2004, a admis excepția inadmisibilității cererii, invocată de către pârâtul CSM, prin întâmpinare. Cât privește afirmația recurentului-reclamant potrivit căreia instanța de fond ar fi încălcat prevederile imperative ale art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că art.11 din lege reglementează termenul de introducere a acțiunii de anulare a actului și nu au legătură cu situația de fapt a neadresării plângerii prealabile, valorificată de instanța de fond. Prin recursul său, reclamantul nu explică aserțiunea potrivit căreia soluția instanței de fond ar încălca prevederile imperative ale art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, dispoziții care, de altfel, nu fac decât să stabilească natura termenelor de introducere a cererii, prevăzute la alineatele 1 și 2 ale aceluiași articol de lege. În fine, și cele din urmă critici ale recurentului-reclamant, încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 Cod de procedură civilă, sunt nefondate. Instanța de fond a stabilit cu aplicarea corectă a legii că dispozițiile art. 6 alin. (1) din Regulamentul privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții, aprobat prin Hotărârea nr. 219 din 10.03.2020 a Secției pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nu impun o condiție nouă pentru depunerea candidaturii și, drept urmare, nu exced și nu încalcă litera și spiritul legii organice în aplicarea căreia a fost emis. Astfel, condiția exercitării efective a funcției de execuție în cadrul instanței/unității de parchet pentru care se depune candidatura la funcția de conducere rezultă din coroborarea prevederilor art. 50 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004. Potrivit acestora, (3) În vederea participării la concursul sau examenul pentru numirea în funcții de conducere, judecătorul sau procurorul trebuie să funcționeze cel puțin 2 ani la instanța sau, după caz, parchetul la care este vacantă funcția de conducere pentru care își depune candidatura. (…) (4) Prin derogare de la dispozițiile alin. (3), în situația în care la două concursuri consecutive pentru numirea într-o funcție de conducere nu se prezintă niciun candidat, la următorul concurs sau examen organizat pentru numirea în aceeași funcție de conducere pot participa și judecători sau, după caz, procurori de la altă instanță sau parchet din circumscripția aceleiași curți de apel sau parchet de pe lângă curtea de apel, care au dreptul să funcționeze la instanța ori parchetul pentru care își depun candidatura. Având în vedere că prevederile art. 50 alin. (4) din lege stipulează expres că numai prin derogare de la alin. (3) și numai în situația în care la două concursuri succesive nu se depune nicio candidatură din cadrul instanței/parchetului respectiv, sunt acceptate candidaturile unor judecători/procurori de la alte instanțe/parchete, rezultă că cerința din lege este dublă, respectiv funcționarea timp de 2 ani la instanța/parchetul în cauză și exercitarea funcției efectiv în cadrul instanței/parchetului la data organizării concursului pentru funcția de conducere. Ca atare, prin dispozițiile art. 6 alin. (1) din Regulament sunt doar reluate aceste condiții, într-o exprimare diferită, stipulându-se că: Pot participa la concursul sau examenul prevăzut la art. 3 procurorii care (…) au funcționat cel puțin 2 ani la parchetul la care este vacantă funcția de conducere pentru care își depun candidatura. (…) La data depunerii candidaturii, candidații trebuie să funcționeze efectiv la parchetul la care este vacantă funcția de conducere pentru care își depun candidatura. Susținerile recurentului-reclamant, potrivit cărora Legea nr. 303/2004 nu ar impune decât condiția de a fi funcționat la parchetul respectiv timp de 2 ani, se bazează pe o interpretare greșită a alineatului 3 al art. 50, fără cuvenita coroborare a acestuia cu prevederile alineatului 4, anterior enunțate. În concluzie, instanța de fond a stabilit cu aplicarea corectă a normelor de drept material că Regulamentul, ale cărui dispoziții au constituit temeiul respingerii candidaturii, concordă cu prevederile Legii nr. 303/2004, iar motivul de nelegalitate bazat pe art. 4 din Legea nr. 24/2000 este nefondat. Corectă este și aprecierea instanței asupra neîndeplinirii condiției în cauză de către reclamant, care, încadrat fiind cu funcția de bază la parchetul pentru care a candidat, exercita totuși, la data depunerii candidaturii, prin delegare, funcția de prim-procuror al altei unități de parchet. Recurentul-reclamant susține că delegarea, definită numai de art. 43 din Codul muncii, nu și de legea specială (Legea nr. 303/2004) nu presupune o schimbare a locului de muncă, și drept urmare, reia susținerile potrivit cărora, pentru a aprecia asupra îndeplinirii condiției funcționării efective la parchetul pentru care se candidează, trebuie avută în vedere funcția de bază, iar nu atribuțiile de serviciu exercitate temporar în afara locului de muncă. Înalta Curte nu împărtășește poziția recurentului-reclamant asupra a ceea trebuie să se înțeleagă prin funcționarea efectivă la parchetul la care este vacantă funcția de conducere pentru care se depune candidatura. Poziția recurentului golește de conținut condiția impusă de lege, a cărei rațiune a fost, așa cum a reținut și instanța de fond, aceea de a se asigura o bază de selecție pentru funcția de conducere din rândul procurorilor care desfășoară efectiv activitatea în cadrul parchetului și care, se presupune, cunosc activitatea unității de parchet, eventualele dificultăți ale acesteia, dar și personalul. Cu alte cuvinte, pentru lămurirea sensului cerinței legale nu trebuie căutat spre definiția delegării, ci trebuie văzut scopul impunerii cerinței. Altfel, exercitarea fie și temporară, însă continuă, a activităților specifice funcției în cadrul unei alte unități de parchet face să nu fie îndeplinită cerința funcționării efective la parchetul pentru care se candidează. Celelalte critici ale recurentului-reclamant sunt subsumate invocatei neconstituționalități a dispozițiilor art. 106 lit. g) din Legea nr. 303/2004, care constituie suportul adoptării de către CSM a Regulamentului privind numirea în funcții de conducere a procurorilor și revocarea din aceste funcții, neputând fi valorificate altfel decât în cadrul excepției de neconstituționalitate cu care instanța de fond a sesizat forul constituțional. Aceeași este situația argumentelor bazate pe similaritatea de situație cu cea în care s-a pronunțat decizia Curții Constituționale nr. 121/2020. Cât privește îndoiala exprimată de recurent asupra rațiunii impunerii acestei cerințe, nici aceste susțineri nu pot fi tratate, instanței de judecată revenindu-i obligația de a aplica legea. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 Cod de procedură civilă și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte a respins recursul reclamantului, ca nefondat.