ÎCCJ, decizie (scj.ro #198468)

A

. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Efectul pozitiv al lucrului judecat al hotărârii penale de achitare. B. Limitele efectului devolutiv al apelului. Invocarea prin motivele de apel a unor fapte ilicite noi, distincte de cele care au făcut obiectul învestirii primei instanțe. Interpretarea dispozițiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă

C.proc.pen., art. 16 lit. b), art. 28 alin. (1)

C.proc.civ., art. 478

A.

În condițiile în care achitarea dispusă de instanța penală pe temeiul art. 16 lit.b) C.proc.pen. (fapta nu e prevăzută de legea penală) a fost justificată pe inexistența unui element important al laturii obiective, respectiv, a legăturii de cauzalitate între acțiunea ori inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată, socialmente periculoasă, ceea ce înseamnă că nu poate fi reținut rezultatul păgubitor în sarcina celui căruia i s-a imputat actul de conduită interzis sau ilicit, o atare analiză a instanței penale se impune cu autoritate de lucru judecat în fața jurisdicției civile învestite ulterior cu judecata acelorași acțiuni ilicite, ca fundament al răspunderii civile delictuale. Aceasta întrucât analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, în această ipoteză, presupune evaluarea aceluiași raport de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul păgubitor.

Potrivit dispozițiilor art. 28 alin. (1) C.proc.pen., instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare doar în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite (situații când, de principiu, latura civilă rămâne nesoluționată și pe de altă parte, forma vinovăției din penal nu se suprapune celei din civil, angajatoare de răspundere pentru cea mai ușoară culpă). A contrario, o astfel de hotărâre leagă instanța civilă, cu statuările sale asupra existenței sau inexistenței faptei ilicite.

Prin urmare, dezlegările hotărârii penale de achitare, care au statuat asupra inexistenței raportului de cauzalitate între acțiunile ilicite și urmarea produsă se impun cu autoritate de lucru judecat instanței civile, chemate să  evalueze, în privința acelorași fapte și aceluiași rezultat păgubitor, existența relației de cauzalitate, întrucât instanța civilă, învestită cu angajarea răspunderii, de data aceasta în sfera ilicitului civil, în privința acelorași fapte producătoare ale aceluiași rezultat păgubitor, nu poate stabili în sens contrar – respectiv, al existenței legăturii de cauzalitate – fără să nesocotească ceea ce a stabilit în mod definitiv, cu autoritate de lucru judecat, instanța penală.

B.

Sensul dispozițiilor art. 478 alin. (4) C.proc.civ. („părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe”) este acela de a fi luate în considerare și așa-numitele cereri implice sau virtualmente cuprinse (în mod necesar) în ceea ce a fost dedus judecății primei instanțe, în așa fel încât în absența acestora pretenția principală nu își găsește o dezlegare integrală și nici o rezolvare corectă.

Unei asemenea ipoteze nu i se poate circumscrie, în mod evident, situația în care partea reclamantă pretinde că ar exista mai multe fapte ilicite, încadrabile și sancționate de diferite dispoziții legale, pentru că pe de o parte, ele nu pot fi considerate ca fiind implicite celor deduse în mod expres judecății, circumscrise unor elemente de fapt și indicate ca atare în cererea de chemare în judecată, iar pe de altă parte, ele nu se pot constitui în pretenții care să fie explicitate, ci în cauze juridice noi, distincte celei inițiale.

Astfel, cum pretinsele fapte ilicite imputabile părții pârâte nu s-au constituit în fundament al cererii de chemare în judecată, aducerea acestora spre dezbatere judiciară direct în fața instanței de apel reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 478 C.proc.civ. și a principiului devoluțiunii limitat la ceea ce a făcut obiectul judecății în primă instanță (tantum devolutum quantum iudicatum), neputându-se susține că apelantul a urmărit lămurirea/explicitarea unor pretenții implicite, atașate în mod necesar pretenției principale ci, dimpotrivă, a tins la o extindere a cadrului judecății prin indicarea unor conduite ilicite care să se constituie în cauze juridice noi ale aceleiași pretenții.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 665 din 30 martie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 1 iulie 2016, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta H. Asigurări SA și intervenienții forțați I. și J. SA, obligarea pârâtei la plata, cu titlu de daune materiale și morale, pentru prejudiciul ce le-a fost cauzat ca urmare a decesului soțului, tatălui, fiului, fratelui, respectiv nepotului, K. a următoarelor sume: 250.000 euro pentru A. (soția victimei) reprezentând daune morale; o prestație periodică în cuantum de 950 lei/lună, începând cu data decesului tatălui până la împlinirea vârstei de 18 ani și câte 200.000 euro reprezentând daune morale pentru fiecare dintre fiicele victimei, B. și C.; câte 100.000 euro reprezentând daune morale pentru fiecare dintre părinții victimei, D. și E.; 50.000 euro reprezentând daune morale pentru sora victimei, G. și 20.000 euro reprezentând daune morale pentru F., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr.188/C din 20.12.2019, Tribunalul Bihor - Secția I civilă a admis, în parte, acțiunea. A obligat-o pe pârâtă la plata, în favoarea reclamantei A., a sumei 20.000 euro reprezentând daune morale, în favoarea reclamantelor B. și C., a sumei de 30.000 euro, către fiecare, reprezentând daune morale, în favoarea reclamanților D. și E., a sumei de 10.000 euro către fiecare reprezentând daune morale și în favoarea reclamantei G., a sumei de 5.000 euro reprezentând daune morale. A respins restul pretențiilor. A respins acțiunea formulată de reclamanta F. A obligat-o pe pârâtă la plata în favoarea reclamanților A. și D. a sumei de 4760 lei către fiecare reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 758/A din 21.10.2020, Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a reclamanților în declararea apelului împotriva considerentelor hotărârii sub aspectul temeiului răspunderii civile delictuale, excepție invocată de intimata SC J. SA. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta F. și de pârâta SC H. SA împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul declarat de reclamanții A., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al minorei C., B., D., E. și G. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a majorat cuantumul despăgubirilor la plata cărora a fost obligată apelanta - pârâtă SC H. SA la suma de 30.000 euro în favoarea reclamantei A., la suma de câte 40.000 euro pentru fiecare dintre reclamantele B. și C., la suma de câte 20.000 euro pentru fiecare dintre reclamanții D. și E. și la suma de 8000 euro în favoarea reclamantei G. A păstrat celelalte dispoziții ale sentinței. A luat act de declarația apelanților - reclamanți și a intimatului - intervenient I. că vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin cererea formulată, în temeiul art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., reclamanții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Oradea.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ., recurenții au susținut că instanța de apel a nesocotit norme procedurale a căror încălcare atrage sancțiunea nulității, în sensul că a încălcat rolul activ, a aplicat greșit prevederile privind efectul devolutiv al apelului și a reținut în mod eronat autoritatea de lucru judecat a hotărârii de achitare a instanței penale.

În ceea ce privește reținerea nelegală a autorității lucrului judecat și încălcarea rolului activ, recurenții au făcut trimitere la art. 28 C.proc.pen., susținând că indiferent care sunt cauzele generale de achitare, exceptând art. 16 alin. 1 lit. a C.proc.pen., hotărârea definitivă a instanței penale și dispozițiile legii penale nu leagă instanța civilă în ceea ce privește existența prejudiciului ori vinovăția autorului faptei ilicite. Această limitare a autorității penalului asupra civilului este prevăzută expres, în termeni aproape identici, în art. 1365 C.civ.

În toate cazurile în care se excedează domeniul autorității penalului asupra civilului, instanța civilă este liberă să cerceteze și să constate dacă sunt sau nu întrunite condițiile răspunderii civile pe temeiul invocat de către reclamant și să oblige sau nu pe pârât la repararea prejudiciului de care este răspunzător. Astfel, dacă reclamantul solicită instanței civile obligarea pârâtului la despăgubiri susținând că prejudiciul are o altă etiologie decât fapta penală a unei persoane, cum este cazul și în prezenta speță, hotărârea instanței penale este lipsită de orice autoritate sau putere de lucru judecat asupra civilului.

Așadar, potrivit recurenților, trebuie pornit de la premisa că instanța civilă este legată de soluția de achitare a instanței penale strict în acele cazuri în care temeiul achitării este că fapta nu există sau că există, dar nu a fost săvârșită de inculpat. În toate celelalte cazuri de achitare a inculpatului, hotărârea instanței penale nu are autoritate în civil, deoarece în asemenea ipoteze nu este exclusă întrunirea condițiilor de existență și angajare a răspunderii civile, care pot fi constatate ulterior în instanța civilă, în urma unei analize mai exhaustive.

Or, în speță, prin decizia nr. 362/A/2019 a Curții de Apel Oradea, ambii inculpați (intervenienți forțați în prezenta speță) au fost achitați în temeiul art. 16 lit. b teza I - fapta nu este prevăzută de legea penală, așadar nu subzistă împrejurarea care ar permite reținerea autorității de lucru judecat nici măcar în ceea ce privește raportul de cauzalitate.

Totodată, au susținut că, atunci când a pronunțat soluția de achitare, instanța penală nu a antamat întreaga stare de fapt și nu a analizat întreaga conduită a celor doi inculpați, mărginindu-se la un examen scurt al acelor verbum regens care au făcut obiectul actului de sesizare a instanței penale.

Ca atare, ceea ce a făcut ulterior instanța de apel civilă echivalează cu un refuz de a judeca pricina, prin modalitatea de soluționare omițându-se a se analiza întreaga stare de fapt dedusă judecății, reținându-se, în mod greșit, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale asupra legăturii de cauzalitate și extinzându-se această autoritate asupra întregii stări de fapt, inclusiv asupra acelor împrejurări care nu au făcut obiectul analizei în fața instanței de control judiciar penală, constatând că nu există nicio legătură de cauzalitate dintre ansamblul conduitei ilicite a celor doi intervenienți și rezultatul socialmente periculos.

Prin urmare, independent de soluția de achitare, instanța civilă avea aptitudinea de a analiza întreaga stare de fapt cercetată în cursul urmăririi penale, în baza dosarului penal acvirat și a probelor administrate și să dea încadrarea în drept pe care o găsea de cuviință, independent de susținerile reclamanților, în virtutea rolului activ consacrat de art. 22 C.proc.civ.

Referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor privind efectul devolutiv al apelului, recurenții au susținut că motivele apelului propriu se circumscriau în mod concret art. 478 alin. 4 C.proc.civ., întrucât nu au extins limitele obiective ale judecății, peste ceea ce s-a evocat în fond prin cererea de chemare în judecată și, implicit, a făcut obiectul judecății în primă instanță, ci au motivat că instanța de fond ar fi trebuit să își respecte rolul activ și să constate încălcarea unor multiple dispoziții legale privind siguranța pe drumurile publice și în raporturile de muncă.

Așadar, potrivit recurenților, ceea ce s-a dedus judecării în apel se circumscria principiului tantum devolutum quantum iudicatum, pretențiile izvorând din exact aceeași stare de fapt dedusă judecății prin cererea introductivă și confirmată prin probele administrate în cursul urmăririi penale.

Ca atare, instanța civilă trebuia să reanalizeze întregul material probatoriu administrat în cursul urmării penale, material probatoriu care susținea starea de fapt expusă prin cererea de chemare în judecată și să stabilească, în virtutea rolului său activ, calificarea juridică a împrejurărilor deduse judecății.

Au arătat că asupra interpretării efectului devolutiv al apelului a statuat și Înalta Curte prin Decizia HP nr. 28/2015.

Prin prisma motivului de casare de la pct. 8 al art. 488 C.proc.civ., recurenții au susținut că instanța de apel a interpretat greșit prevederile privind antrenarea răspunderii civile delictuale și a temeiului de drept din care izvorăște aceasta.

În ceea ce privește răspunderea pentru fapta proprie a persoanei juridice - intimata J.-, au susținut că este necesar să se dovedească aceleași condiții esențiale ale existenței prejudiciului, raportului de cauzalitate, precum și a faptei ilicite a reprezentantului/ împuternicitului persoanei juridice și au precizat că nu a fost analizat de instanța de apel conținutul faptei ilicite.

În ceea ce îl privește pe intervenientul I., instanța penală și ulterior, și cea civilă, au analizat raportul de cauzalitate dintre acționarea sau omisiunea acționării levierului sistemului de siguranță și bascularea ulterioară a cabinei, iar în ceea ce o privește pe intervenienta J., strict prin prisma prevederilor art. 13 lit. q din Legea securității și sănătății în muncă.

Au arătat că nu pot fi de acord cu interpretarea prevederilor din Legea securității în muncă, care reglementează, în mod principal, relațiile sociale dintre angajator și angajat, scopul fiind asigurarea sănătății și integrității fizice a acestuia din urmă, acestea neexcluzând esența generală pentru care au fost adoptate și al căror rol subsidiar înglobează și desfășurarea activității angajatorului în condiții optime, care să garanteze atât siguranța propriilor lucrători cât și pe cea a terților, care ar putea fi afectați prin intermediul activității desfășurate de către persoana juridică.

Instanța civilă a analizat starea de fapt strict prin prisma acestor factori concurenți la producerea evenimentului, omițând analiza altor elemente care ar fi putut cauza în mod direct sau cel puțin favoriza producerea tragediei.

Au susținut recurenții că în ceea ce o privește pe intimata J., instanța de apel trebuia să analizeze și să interpreteze grava negjilență manifestată și prin neluarea măsurilor de prevenție, ansamblu de factori care au condus la punerea în circulație a unui autovehicul cu un grad deosebit de ridicat de uzură, ce prezenta un grad de pericol ridicat, atât pentru proprii angajați, cât și pentru ceilalți participanți la trafic, inclusiv pentru pietoni, uzură care putea și trebuia să fie prevăzută de către intimatul I., având mecanismele de siguranță și de blocare defecte.

Potrivit recurenților, intimata a încălcat dispozițiile art. 13 lit. b, c, e, q și ale art. 3 alin. 1 pct. 2.3, 2.4, 3.1.6, lit. c din Anexa la H.G. nr. 1146/2006.

Au arătat că intimata nu și-a îndeplinit nici obligația de a lua măsurile necesare pentru echipamentele de muncă care sunt supuse unor influențe ce pot genera deteriorări susceptibile de a fi la originea unor situații periculoase încălcând astfel și prevederile art. 5 alin. 2 din H.G. nr. 1146/2006.

În ceea ce îl privește pe intimatul I., s-a susținut că prin punerea în circulație pe drumurile publice a unui vehicul care prezintă, în mod evident, avarii la sistemele de siguranță, acesta a încălcat dispozițiile art. 10 din O.U.G. nr. 195/2002 (Codul rutier); prin nesemnalarea de îndată a deficiențelor constatate cu privire la autovehicul a încălcat art. 23 alin. 1 lit. d din Legea nr. 319/2006; de asemenea, a încălcat și regulamentele interne ale J. care îl obligau să semnaleze șefului de coloană defecțiunile autospecialei pentru a se lua măsuri.

Au precizat că, deși nu au invocat toate aceste dispoziții legale prin cererea de chemare în judecată, este cert că instanța civilă a fost învestită cu cercetarea întregii stări de fapt, din care reiese încălcarea acestor prevederi. Starea de fapt era preexistentă pronunțării hotărârii pe fond, iar împrejurarea că prima instanță a ignorat analiza încălcării acestor prevederi legale a fost invocată de către reclamanți pe calea promovării apelului. Cu toate acestea, instanța civilă de apel a reținut autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței penale, strict în ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre acțiunea de părăsire a cabinei autoutilitarei și decesul victimei, degrevându-se nejustificat de cercetarea celorlalte împrejurări de fapt cu care fusese învestită și care au fost expuse pentru ambii intimați.

Nu în ultimul rând, au arătat recurenții că trebuie remarcat că, deși instanța de apel a constatat că se impune reținerea autorității de lucru judecat a hotărârii penale, apreciind, în consecință, că nu există raport de cauzalitate în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, a reținut ulterior că acest raport există, însă sub aspectul răspunderii civile delictuale pentru fapta lucrului.

În ceea ce o privește pe reclamanta F., s-a arătat că daunele morale au fost solicitate în considerarea contractului de întreținere încheiat între aceasta și defunct, respectivul înscris făcând deplina dovadă a relațiilor afective între părți, tocmai în virtutea caracterului intuituu personae al acestui gen de contracte.

Pe de altă parte, Codul civil reglementează la art. 1.390 și art. 1.392 prejudiciul prin ricoșeu, care reprezintă acea pierdere a unei persoane a întreținerii pe care i-o presta, în drept sau în fapt, victima imediată, care a decedat.

Art. 1.392 alin. 2 C.civ. prevede că, în funcție de împrejurări, instanța civilă poate acorda despăgubiri, inclusiv celui în favoarea căruia victima presta în mod curent activități specifice obligației de întreținere, în mod voluntar, fără a exista o obligație legală. Singura exigență care trebuie respectată în această ipoteză este cea ca întreținerea să fie prestată în mod efectiv și cu caracter curent, de continuitate.

Cu privire la motivul de casare de la pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., recurenții au susținut că hotărârea este întemeiată pe considerente contradictorii în ceea ce privește raportul de cauzalitate.

Astfel, instanța de apel a reținut în considerente că, efect al incidenței autorității de lucru judecat al deciziei penale nr. 362/A/2019 a Curții de Apel Oradea, nu există raport de cauzalitate între conduita ilicită a intimaților I., societatea J. și decesul victimei directe și că, prin urmare, acestora nu le poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Așadar, instanța de apel civilă a apreciat inițial că reținerea autorității de lucru judecat înlătură complet condiția esențială a existenței raportului de cauzalitate.

Cu toate acestea, curtea de apel a admis, în parte, apelul reclamanților, majorând daunele morale solicitate, ceea ce înseamnă că instanța a apreciat că ar exista un raport de cauzalitate.

Or, dacă ar fi reținut în mod corect autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale și ar fi constatat că nu există raport de cauzalitate, instanța de apel nu avea cum să admită apelul și să majoreze cuantumul daunelor morale.

5.

Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă H. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că recurenții nu justifică vreun motiv de nelegalitate a deciziei.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ., a arătat că instanța civilă nu a încălcat dispozițiile art. 1365 C.civ. și nici pe cele ale art. 28 alin. 1 C.proc.pen., raportul de cauzalitate nefiind una dintre cele două condiții de care instanța civilă să fie legată raportat la dispozițiile legii penale sau la hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal.

În ceea ce privește critica privind încălcarea rolului activ, a apreciat că instanța de apel a realizat o analiză minuțioasă a fondului cauzei.

Privitor la efectul devolutiv al apelului, a precizat că acesta este limitat la ceea ce a constituit obiectul judecății în primă instanță și la ceea ce constituie obiectul criticii aduse hotărârii primei instanțe.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., a arătat că recurenții, prin invocarea răspunderii pentru fapta proprie a persoanei juridice, aduc critici noi, neinvocate în fața primelor instanțe. De asemenea, recurenții nu au precizat norma de drept material încălcată de instanța de apel, rezumându-se a reda, în mod general, opinii cu privire la îndatoririle persoanei juridice, neconstituindu-se astfel în veritabile critici de nelegalitate.

Cu privire la conținutul faptei ilicite, intimata-pârâtă a solicitat a se observa că recurenții formulează aceleași critici ca cele subsumate pct. 5 al art. 488 C.proc.civ. vizând, în esență, raportul de cauzalitate analizat în detaliu de instanța de apel.

Criticile aduse de recurenți, prin invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C.proc.civ., în realitate, se întemeiază pe propria culpă, respectiv se critică modul de interpretare și aplicare a normelor incidente pe aspecte invocate pentru prima dată în apel, fiind incident art. 488 alin. 2 din cod.

Referitor la recurenta F., a solicitat a solicitat să se constate că motivele nu pot fi primite în condițiile în care aceasta nu s-a aflat în niciun grad de rudenie cu defunctul, nu au existat legături afective, ci doar un raport juridic bazat pe un contract de întreținere.

Și în ceea ce privește motivele de recurs subsumate pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., intimata-pârâtă a susținut că se face trimitere la raportul de cauzalitate, recurenții omițând însă a arăta că instanța de apel, în mod detaliat, a motivat că raportul de cauzalitate nu există față de răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie ci numai referitor la răspunderea pentru fapta lucrului.

De asemenea, s-a arătat că solicitarea recurenților, de reținere a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și nu pentru fapta lucrului, cu consecințe asupra cuantumului daunelor morale, în sensul majorării acestora, este eronată.

Recurenții nu au formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile formulate în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., cu argumentarea că instanța a reținut în mod nelegal autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de achitare și de asemenea, a încălcat principiul rolului activ în desfășurarea procesului, este lipsită de temei din perspectiva ambelor susțineri.

Astfel, în ce privește hotărârea penală de achitare a celor doi inculpați (intimații din prezenta cauză, I. și SC J. SA), recurenții au susținut că nu ar fi trebuit recunoscut efectul lucrului judecat al acesteia în procesul civil, având în vedere temeiul achitării, dat de dispozițiile art. 16 lit. b C.proc.civ. (fapta nu este prevăzută de legea penală), ceea ce înseamnă că, atunci când prejudiciul pretins are o altă etiologie decât fapta penală, ca în speță, hotărârea instanței penale este lipsită de orice autoritate de lucru judecat.

Susținerea este eronată, întrucât nesocotește considerentele justificative ale hotărârii penale de achitate, care constată inexistența legăturii de cauzalitate între acțiunile ilicite imputate celor doi inculpați și rezultatul vătămător (decesul autorului recurenților), ceea ce a dus la concluzia lipsei conținutului constitutiv al infracțiunii de ucidere din culpă.

În acest sens, instanța penală a constatat, evaluând probele administrate în procedura penală (îndeosebi rapoartele tehnice de expertiză) că cele două fapte imputate inculpatului I. (omisiunea acționării sistemului de siguranță al cabinei și respectiv, părăsirea de către acesta a cabinei vehiculului) nu se înscriu în raportul de cauzalitate necesar pentru a asigura conținutul constitutiv al infracțiunii întrucât urmarea socialmente periculoasă s-ar fi produs oricum (sistemul de siguranță nefiind funcțional la data producerii accidentului, iar părăsirea cabinei vehiculului ulterior basculării cabinei autospecialei, neinfluențând în niciun fel producerea rezultatului vătămător, de vreme ce inculpatul era în imposibilitate obiectivă de a mai acționa sau interveni asupra mecanismelor de frânare, schimbare a vitezelor, accelerare sau oprire a motorului autovehiculului ori de control în vreun fel al acestuia).

La fel, în ce privește societatea J. SA, soluția de achitare a avut la bază inexistența aceleiași legături de cauzalitate, dintre fapta imputată, vizând încălcarea unei obligații referitoare la securitatea și sănătatea în muncă pentru angajați (art. 13 lit.q din Legea nr. 319/2006) și urmarea produsă, constatându-se că protecția dată de norma pretins încălcată îi vizează pe angajații proprii, când se produce un accident de muncă (situație premisă neregăsită însă în speță în contextul în care, deși victima era la rândul său, angajat al SC J. SA, se afla în afara programului de lucru și al îndeplinirii unor atribuții de serviciu).

Așadar, achitarea dispusă de instanța penală pe temeiul art. 16 lit.b C.proc.pen. (fapta nu e prevăzută de legea penală) a fost justificată pe inexistența unui element important al laturii obiective, respectiv, a legăturii de cauzalitate între acțiunea ori inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată, socialmente periculoasă, ceea ce înseamnă că nu poate fi reținut rezultatul păgubitor în sarcina celui căruia i s-a  imputat actul de conduită interzis sau ilicit.

O astfel de analiză a instanței penale se impune cu autoritate de lucru judecat în fața jurisdicției civile învestite ulterior cu judecata acelorași acțiuni ilicite, ca fundament al răspunderii civile delictuale, ceea ce presupune, în mod necesar, evaluarea aceluiași raport de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul păgubitor.

Este vorba, de data aceasta, de raportul dintre cele două jurisdicții – penală și civilă – și modalitatea în care se repercutează efectul pozitiv al lucrului judecat din penal asupra aspectelor care nu mai pot fi contestate sau reevaluate ulterior, în procedura judiciară civilă.

În acest sens, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 28 alin. 1 C.proc.pen., când a constatat că dezlegările hotărârii penale de achitare, care au statuat asupra inexistenței raportului de cauzalitate între acțiunile ilicite și urmarea produsă se impun cu autoritate de lucru judecat instanței civile, chemate să  evalueze, în privința acelorași fapte și aceluiași rezultat păgubitor, existența relației de cauzalitate.

Potrivit dispozițiilor legale menționate anterior, instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare doar în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite (situații când, de principiu, latura civilă rămâne nesoluționată și pe de altă parte, forma vinovăției din penal nu se suprapune celei din civil, angajatoare de răspundere pentru cea mai ușoară culpă).

A contrario, o astfel de hotărâre leagă instanța civilă, astfel cum recurenții înșiși recunosc, cu statuările sale asupra existenței sau inexistenței faptei ilicite.

Este situația din speță întrucât, astfel cum s-a arătat, soluția de achitare s-a fundamentat pe inexistența unei infracțiuni (fapta nu este prevăzută de legea penală) întrucât îi lipsește, ca element constitutiv, raportul de cauzalitate dintre faptă și urmare.

Această statuare se repercutează în sfera jurisdicției civile care, învestită cu angajarea răspunderii, de data aceasta în sfera ilicitului civil, în privința acelorași fapte producătoare ale aceluiași rezultat păgubitor, nu poate stabili în sens contrar – respectiv, al existenței legăturii de cauzalitate – fără să nesocotească ceea ce a stabilit în mod definitiv, cu autoritate de lucru judecat, instanța penală.

Susținerea recurenților, conform căreia instanța de apel omite să analizeze „întreaga stare de fapt” și în același timp, extinde autoritatea de lucru judecat asupra acelor împrejurări care nu au făcut obiectul analizei în fața instanței penale, este una eronată.

În realitate, nu instanța de apel este cea care nesocotește  limitele judecății, așa cum au fost ele fixate prin cererea de chemare în judecată, ci, dimpotrivă, recurenții sunt cei care, într-o manieră neprocedurală, susțin  că instanța civilă ar fi trebuit să realizeze o „analiză a cererii de chemare în judecată, coroborată cu dosarul de urmărire penală”, având aptitudinea de „a analiza întreaga stare de fapt cercetată în cursul urmăririi penale, în baza dosarului penal atașat și a probelor administrate în acea fază”.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, obiectul și limitele acestuia fiind stabilite prin cererile și apărările părților (art. 9 alin. 2 C.proc.civ.), iar cererile trebuie să cuprindă, în mod necesar, sub sancțiunea nulității, obiectul (prestațiile deduse judecății), precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază (art. 196 C.proc.civ., cu ref. la art. 194 alin. 1 lit.c și d C.proc.civ.).

Față de aceste dispoziții procedurale, cu a căror respectare poate avea loc o legală învestire a instanței, susținerea recurenților conform căreia, în speță, ar fi trebuit să se realizeze o analiză a întregii stări de fapt, așa cum rezultă ea din dosarul de urmărire penală, este una fără temei legal și cu nesocotirea rigorilor procedurale menționate.

De asemenea, nu este vorba, cum se pretinde, de o neexercitare a rolului activ de către judecător, în condițiile prevăzute de art. 22 alin. 4 C.proc.civ., întrucât această dispoziție legală permite doar restabilirea calificării juridice a actelor și faptelor deduse judecății, iar nu o extindere a limitelor învestirii (interzisă expres prin dispozițiile alin. 6 ale aceluiași articol).

În speță, instanțele de fond s-au raportat, în mod corect, în analiza lor, la acțiunile ilicite ale părților așa cum au fost ele descrise prin cererea de chemare în judecată, constituind ca atare cauza acțiunii, neexistând nicio justificare legală să extindă limitele cercetării și ale judecății.

Or, identificând conduitele ilicite ca fiind aceleași cu cele care constituiseră obiect al judecății penale, au reținut în mod corect efectul pozitiv al lucrului judecat, fără să-l extindă, cum pretind recurenții „asupra acelor împrejurări care   n-au făcut obiectul analizei instanței penale”

Aceasta întrucât învestirea legală nu s-a putut realiza decât potrivit elementelor cererii de chemare în judecată, iar nu prin „luarea în considerare a întregii stări de fapt coroborată cu dosarul de urmărire penală”, pentru a vedea ce nu intră sub efectul autorității de lucru judecat și a face astfel obiectul unei judecăți civile separate.

Instanța civilă trebuie să se pronunțe asupra a ceea ce s-a cerut (art. 22 alin. 6 C.proc.civ.), nefiindu-i permis să extindă cadrul judecății, în așa fel încât să facă inoperant efectul lucrului judecat anterior.

Este, în realitate, ceea ce pretind recurenții în speță, când susțin că instanța civilă trebuia să observe starea de fapt din cursul urmăririi penale, pentru a identifica acele conduite/acțiuni ori omisiuni care nu intrau sub autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale și care ar fi putut astfel să constituie fundament valabil al acțiunii civile promovate.

Un astfel de demers nu poate fi pus însă în sarcina instanței, – ale cărei limite de învestire sunt date de modalitatea în care se manifestă dreptul de dispoziție al părților – ci acestea din urmă aveau posibilitatea, ca prin felul în care își formulau pretențiile și respectiv, le fundamentau în fapt și în drept, să permită o analiză a fondului raporturilor juridice, fără să se opună ceea ce o judecată penală anterioară a tranșat în mod definitiv.

Or, potrivit cererii de chemare în judecată (redactată, în prezentarea motivelor de fapt și de drept, cu trimiteri la conținutul unor acte procedurale penale) reclamanții au circumstanțiat pretențiile și cauza acțiunii lor, făcând referire, în ce privește acțiunile ilicite, tocmai la ceea ce a reținut instanța penală – adică, la fapta societății de a pune la dispoziția intimatului, ca angajat, a unui echipament de muncă defect și care nu îndeplinește cerințele minime de securitate și sănătate în muncă, respectiv, la părăsirea de către intimatul  I. a autoutilitarei, fără a lua toate măsurile de siguranță în vederea opririi acesteia, fără a apăsa butonul de oprire și fără a o scoate din viteză.

Este vorba însă, așa cum s-a arătat anterior, de aceleași fapte în privința cărora instanța penală a constatat că sunt lipsite de legătura de cauzalitate cu urmarea socialmente periculoasă, astfel încât nu pot fi imputate intimaților-intervenienți, indiferent de faptul că se pretinde angajarea răspunderii lor în procesul penal (pentru că fapta nu e prevăzută de legea penală, lipsindu-i un element constitutiv) sau în procesul civil (unde lipsește, de asemenea, condiția angajării răspunderii delictuale, constând în raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu).

Critica subsumată tot motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., în legătură cu aplicarea greșită a dispozițiilor privind efectul devolutiv al apelului are, de asemenea, caracter nefondat.

Astfel, recurenții pretind fără temei că instanța de apel ar fi apreciat greșit asupra limitelor devoluțiunii atunci când a constatat că, în contra dispozițiilor art. 478 alin. 3 C.proc.civ., reclamanții au dedus judecății, în calea de atac, împrejurări de fapt și, respectiv, fapte ilicite noi pe care le impută intimaților, fără ca acestea să fi făcut obiect de  învestire și de analiză pentru prima instanță.

Contrar susținerii recurenților, aceștia au supus judecății în apel, prin criticile formulate, fapte ilicite, pe care le-au imputat intimaților-intervenienți, distincte de ceea ce se constituise în cauza cererii lor de chemare în judecată.

Astfel, în privința intimatului I. au pretins că faptele imputabile constau în punerea în circulație, pe drumurile publice, a unui vehicul care prezintă în mod evident avarii la sistemele de siguranță; nesemnalizarea, de îndată a deficiențelor constatate; neadaptarea vizei la condițiile de trafic.

De asemenea, cu privire la intimata SC J. SA s-a invocat săvârșirea unor fapte ilicite constând în vădita omisiune de a pune la dispoziția angajaților a unui autovehicul în stare perfectă de funcționare și punerea efectivă în circulație a unui autovehicul care prezintă vizibil un grad foarte avansat de uzură (art. 13 lit.b din Legea  nr. 319/2006), precum  și încălcarea unor alte dispoziții legale (art. 7 alin. 4 lit. a in Legea nr. 319/2006; art. 27 alin. 2 lit. a din H.G. nr. 1391/2006; art. 39 alin. 9 lit. m din Legea nr. 319/2006; art. 5 alin. 2 din H.G. nr. 1146/2006).

Or, aceste pretinse fapte ilicite care ar fi imputabile intimaților, nu s-au constituit în fundament al cererii de chemare în judecată, așa încât aducerea lor spre dezbatere judiciară direct în fața instanței de apel constituie o încălcare a dispozițiilor art. 478 C.proc.civ. și a principiului devoluțiunii limitat la ceea ce a făcut obiectul judecății în primă instanță (tantum devolutum quantum iudicatum). Este eronată susținerea recurenților, conform căreia aceste aspecte trebuie considerate, în sensul art. 478 alin. 4 C.proc.civ., ca făcând „implicit” obiectul judecății la fond întrucât „prima instanță ar fi trebuit să își respecte rolul activ și să constate încălcarea unor multiple dispoziții legale privind siguranța pe drumurile publice și în raporturile de muncă”.

În primul rând, pentru că sensul dispozițiilor art. 478 alin. 4 C.proc.civ. („părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe”) este acela de a fi luate în considerare și așa-numitele cereri implice sau virtualmente cuprinse  (în mod necesar) în ceea ce a fost dedus judecății primei instanțe, în așa fel încât în absența acestora pretenția principală nu își găsește o dezlegare integrală și nici o rezolvare corectă.

Unei asemenea ipoteze nu i se poate circumscrie, în mod evident, situația în care partea reclamantă pretinde că ar exista mai multe fapte ilicite, încadrabile și sancționate de diferite dispoziții legale, pentru că pe de o parte, ele nu pot fi considerate ca fiind implicite celor deduse în mod expres judecății, circumscrise unor elemente de fapt și indicate ca atare în cererea de chemare în judecată, iar pe de altă parte, ele nu se pot constitui în pretenții care să fie explicitate, ci în cauze juridice noi, distincte celei inițiale (ca fundamente noi, care ar justifica, în opinia recurenților, antrenarea răspunderii civile delictuale).

Acesta a fost sensul interpretării dat dispozițiilor art. 478 alin. 4 C.proc.civ. și prin Decizia HP nr. 28/2015 – de care s-au prevalat recurenții – prin care s-a statuat că „explicitarea pretențiilor nu are semnificația modificării cadrului procesual sub aspectul obiectului judecății și a derogării de la dispozițiile alin. 1 și  3 ale art. 478 C.proc.civ.”

În contextul procesual creat de reclamanți prin criticile deduse judecății în apel, aceștia nu au urmărit lămurirea/explicitarea unor pretenții implicite, atașate în mod necesar pretenției principale ci, în mod evident, au tins la o extindere a cadrului judecății prin indicarea unor conduite ilicite care să se constituie în cauze juridice noi ale aceleiași pretenții (de a obține despăgubiri morale pentru decesul autorului).

De asemenea, susținerea că nu ar fi fost nesocotite limitele obiective ale judecății, întrucât instanța de fond ar fi trebuit „să își respecte rolul activ și să constate încălcarea unor multiple dispoziții legale” este una care subordonează, de o manieră neprocedurală, principiul disponibilității (care pune în sarcina părții stabilirea limitelor judecății, prin cererile și apărările formulate) principiului rolului activ al judecătorului, care nu se poate însă substitui dreptului de dispoziție al părții și nu poate depăși limitele învestirii (art. 22 alin.6 C.proc.civ.).

În ce privește invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., se constată că recurenții au reiterat greșita neanalizare, de către instanța de apel, a unor aspecte de fapt și de drept care ar fi trebuit să o conducă la concluzia angajării răspunderii civile delictuale a intimaților I. și SC J. SA pentru o serie de alte fapte ilicite decât cele care au făcut obiectul învestirii primei instanțe întrucât „starea de fapt era preexistentă pronunțării hotărârii pe fond, iar instanța civilă a fost „învestită cu întreaga stare de fapt, care a favorizat producerea accidentului”.

Critica este lipsită de orice suport legal, potrivit considerentelor arătate anterior, care pe de o parte, au analizat modalitatea în care se repercutează efectul autorității lucrului judecat din penal asupra jurisdicției civile și pe de altă parte, felul în care acționează principiul disponibilității în raport cu principiul rolului activ al judecătorului, precum și limitele devoluțiunii în apel, care nu permit, sub pretextul explicitării unor pretenții, modificarea cadrului procesual, prin schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată.

În același sens și cu aceeași lipsă de temei legal este reluată critica recurenților vizând existența legăturii de cauzalitate „dintre ansamblul activității ilicite a intimaților și producerea evenimentului tragic”.

Astfel, în ce privește legătura de cauzalitate dintre faptele deduse judecății și urmarea produsă s-a arătat deja că se opune autoritatea lucrului judecat iar cu privire la „ansamblul activităților ilicite”, că ele n-au  putut face obiectul legalei învestiri a instanței.

Susținerea unei greșite rezolvări a cererii de despăgubiri morale formulate de reclamanta F. – beneficiara întreținerii din contractul de întreținere încheiat de aceasta cu soții A. și K. (victima accidentului), în schimbul transmiterii proprietății asupra unui imobil – este, de asemenea, lipsită de fundament.

Recurenta pretinde că această despăgubire (în cuantum de 20.000 eu) i s-ar fi cuvenit în considerarea caracterului intuituu personae al contractului de întreținere, precum și în temeiul art. 1390 – 1392 C.civ., care reglementează prejudiciul prin ricoșeu cauzat persoanei căreia victima imediată, care a decedat, îi presta întreținere, în drept sau în fapt.

Pe acest aspect, se constată că instanța de apel a reținut corect că obligația de întreținere izvorâtă din contractul menționat are caracter indivizibil și, fiind vorba de o pluralitate de debitori, fiecare dintre ei poate executa obligația în întregime, în așa fel încât prestarea întreținerii să fie liberatorie pentru toți.

Ca atare, recurenta-reclamantă, în calitate de creditor al întreținerii, va beneficia în continuare de întreținere din partea debitoarei A., soția defunctului.

Încheierea unui contrat de întreținere, chiar dacă are un caracter intuituu personae, nu o plasează pe recurenta-reclamantă în sfera persoanelor avută în vedere prin dispozițiile art. 1.391 alin. 2 C.civ. (ascendenți, descendenți, frați, surori, soț) pentru care operează prezumția existenței prejudiciului nepatrimonial pentru durerea încercată prin moartea victimei.

Deși are caracter intuituu personae, contractul de întreținere încheiat are, în același timp, caracter oneros, aducând beneficii patrimoniale ambelor părți și dând posibilitatea, prin natura indivizibilă a obligației de întreținere, a executării sau continuării executării prestației de către un singur debitor.

De aceea, determinantă nu este neapărat natura afectivă a relațiilor părților, pentru ca partea să poată pretinde că existența unui astfel de contract determina, în sine, dovada prejudiciului nepatrimonial, supus reparației, în sensul dispozițiilor art. 1.391 alin. 2 C.civ.

În același timp, recurenta-reclamantă nu se încadrează nici în ipoteza normei art. 1390 alin. 2 C.civ. (indicată greșit de aceasta ca fiind art. 1392 alin. 2) care permite instanței ca, ținând seama de împrejurări, să acorde despăgubire și celui căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreținere în mod curent.

Pe de o parte, pentru că dispoziția legală asimilează, în recunoașterea dreptului la despăgubire (pentru prejudiciile cauzate prin decesul victimei) persoanelor îndreptățite legal la întreținere din partea celui decedat pe cei cărora victima le presta întreținere în fapt (și în mod curent).

Unei asemenea situații nu i se subsumează, în mod evident, aceea în care persoanei i se prestează întreținere în baza unui contract (nefiind vorba deci, de o obligație legală de întreținere sau de una asimilată acesteia).

Pe de altă parte, dispozițiile art. 1390 C.civ. au în vedere repararea unui prejudiciu patrimonial (contravaloarea prestației de care a fost lipsită persoana prin decesul întreținătorului), iar nu a unui prejudiciu nepatrimonial cum este cel pe care îl pretinde recurenta-reclamantă F.

Critica formulată de recurenți pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. susține existența unor considerente contradictorii cu privire la acele statuări ale instanței care, pe de o parte, constată că nu există raport de cauzalitate pentru angajarea răspunderii civile a intimaților și pe de altă parte, reține că există o asemenea legătură de cauzalitate, fiind incidentă răspunderea pentru fapta lucrului.

Critica este, de asemenea, nefondată.

Aceasta întrucât cele două feluri de răspundere civilă – pentru fapta proprie și respectiv, pentru fapta lucrului – au fundamente juridice diferite întrucât prima are caracter subiectiv, bazată în mod esențial pe vinovăția persoanei iar cealaltă, un caracter obiectiv, independent de orice culpă, bazată pe ideea de garanție în sarcina păzitorului juridic cu privire la comportamentul lucrului care a cauzat prejudiciul victimei.

Ca atare, și legătura de cauzalitate în cadrul celor două forme de răspundere civilă se analizează și se determină diferit, prin raportare la fapte distincte (fapta proprie și respectiv, fapta lucrului).

Așadar, împrejurarea că societății intimate nu i-a putut fi angajată răspunderea pentru fapta proprie, opunându-se, pe acest aspect, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale care statuase asupra lipsei relației de cauzalitate, nu înseamnă că nu poate fi activată în sarcina acesteia răspunderea pentru fapta lucrului, câtă vreme a avut calitatea de paznic juridic al lucrului (autospeciala)  care a  cauzat prejudiciul, fiind întrunite cerințele art. 1376, 1377 C.civ.

Fundamentele juridice diferite ale celor două feluri de răspundere nu înseamnă că, odată stabilită lipsa relației de cauzalitate pentru a răspunde de fapta proprie înseamnă, implicit, lipsa acestei legături de cauzalitate pentru fapta lucrului, ci, dimpotrivă, presupune o analiză distinctă.

Mai mult, în ipoteza răspunderii pentru fapta lucrului, dată fiind natura obiectivă acesteia, se prezumă raportul de la cauză la efect (caracterul cauzal), mai ales atunci când participarea la producerea prejudiciului se obiectivează într-un contact material nemijlocit între lucru și victimă (cum s-a întâmplat în speță, decesul victimei fiind determinat de strivirea acesteia sub roțile autospecialei).

În consecință, aprecierile recurenților în sensul existenței unor contradicții în interiorul considerentelor deciziei sunt eronate, bazate pe ignorarea diferenței de  reglementare și de fundament juridic între cele două feluri de răspundere civilă delictuală.

Pentru toate considerentele arătate, constatându-se caracterul nefondat al tuturor criticilor deduse judecății, recursul reclamanților a fost respins.