ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 811/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 07.08.2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Prezidențială și Președintele României, a arătat că în data de 19.06.2018 a trimis o solicitare Președintelui României, prin email la adresa x@x.ro, prin care îl ruga să sesizeze Curtea Constituțională a României cu privire la existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României și Președintele României, ca reprezentant al statului român, conflict generat de refuzul Parlamentului României de a pune în acord Constituția României cu rezultatul referendumului din noiembrie 2009 pentru trecerea la un Parlament unicameral format din maxim 300 de persoane.

În motivarea în fapt, reclamanta a arătat că în data de 03.08.2018 a primit, prin email de la adresa x@x.ro, următorul răspuns: "Petiția nr. 9906Data: 03-08 Domnule B., referitor la memoriul dumneavoastră formulat în calitate de președinte al A., adresat Președintelui României, domnul C. și înregistrat în cadrul Administrației Prezidențiale sub nr. x/2018, prin care propuneți sesizarea de către Președintele României a Curții Constituționale cu un conflict juridic de natură constituțională, vă comunicăm următoarele: Așa cum și dumneavoastră menționați, Curtea Constituțională a reținut în Decizia nr. 682/2012 că "nici nu ar fi admisibil într-un stat de drept ca voința populară, exprimată cu o largă majoritate (în cazul de față 83.31% dintre voturile valabil exprimate), să fie ignorată de reprezentanții aleși ai poporului". Prin urmare, punerea în executare a voinței populare ține exclusiv de voința Parlamentului. Cu stimă, Consilier de Stat D.".

Reclamanta a menționat că demersurile sale se întemeiază pe convingerea că ignorarea referendumului din 2009 reprezintă o gravă încălcare a Constituției României, în special a art. 2 alin. (1), respectiv:

"Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum si prin referendum."

Prin sentința civilă nr. 4523 din 6 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Prezidențială și Președintele României, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile atacate a formulat recurs reclamanta, invocând cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A susținut recurenta că instanța de fond a încălcat sau aplicat greșit norme de drept material când a hotărât că nu este vorba de un act administrativ; că oportunitatea nu este fațetă a legalității, precum și că instanța a omis să se pronunțe asupra excesului de putere.

A mai arătat recurenta că instanța de fond nu a făcut referire la prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu toate că reclamanta a menționat în acțiunea formulată că este vorba despre un act administrativ asimilat în sensul acestor dispoziții.

Instanța de fond nu a hotărât că cererea reclamantei nu se referă la un drept sau un interes legitim al reclamantei sau că refuzul este justificat sau nu, pur si simplu a ignorat complet prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ca și cum acesta nici nu ar exista .

De altfel, dacă nu ar fi vorba de un act administrativ asimilat atunci ar fi fost obligatorie plângerea prealabilă, iar instanța ar fi trebuit să constate că această plângere prealabilă nu există.

Recurenta a făcut referire la practica judiciară a ICCJ, respectiv deciziile 540/2015, 4034/2015, 1927/2017, 2911/2015, 1611/2017 .

A mai arătat recurenta că nu confundă exercițiul puterii discreționare cu excesul de putere, însă instanța de fond nu a făcut nicio referire la capitolul " decizia de a nu da curs solicitării reclamantei este una abuzivă, luată cu exces de putere" (pg 6 din cererea de chemare în judecată). Excesul de putere al președintelui României în legătură cu solicitarea recurentei-reclamante este evident în principal datorită faptului că nu există nici o legătură între ceea ce s-a cerut și ceea ce s-a răspuns.

În concluzie, recurenta a solicitat casarea sentinței primei instanțe întrucât aceasta a fost pronunțată fără a se judeca fondul, solicitând totodată trimiterea cauzei la instanța de fond spre rejudecare.

Intimata-pârâtă, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate.

Prin încheierea de ședință din 11 februarie 2021 în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de recurenta-reclamantă A. privind sesizarea Curții Constituționale.

A sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare în măsura în care se interpretează în sensul că ar fi exclusă din sfera contenciosului administrativ prerogativa constituțională a Președintelui României de a sesiza Curtea Constituțională cu un conflict juridic de natură constituțională în temeiul art. 146 lit. e) din legea fundamentală.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând recursul formulat, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Prin petiția înregistrată sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat Președintelui României să sesizeze Curtea Constituțională a României cu privire la existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României și Președintele României, ca reprezentant al statului român, conflict generat de refuzul Parlamentului României de a pune în acord Constituția României cu rezultatul referendumului din data de 22.11.2009 pentru trecerea la un Parlament unicameral și reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane.

În răspunsul formulat de către Administrația Prezidențială s-a arătat, în esență, că "punerea în executare a voinței populare ține exclusiv de voința Parlamentului" .

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Administrația Prezidențială și Președintele României, ca instanța «să oblige Președintele României să efectueze operațiunea administrativă, respectiv sesizarea Curții Constituționale a României cu privire la existența unui conflict juridic de natură constituțională între Parlamentul României și Președintele României, ca reprezentant al statului român, conflict generat de refuzul Parlamentului României de a pune în acord Constituția României cu rezultatul referendumului din noiembrie 2009 pentru trecerea la un Parlament unicameral format din maxim 300 de persoane».

Reclamanta și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 8 și art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În mod corect a reținut prima instanță că acțiunea de față nu este specifică și proprie contenciosului administrativ, deoarece nu pune în discuție chestiunea unui act administrativ tipic sau asimilat, ci urmărește obligarea Președintelui României să-și exercite o prerogativă constituțională de a sesiza Curtea Constituțională cu un conflict juridic de natură constituțională, în temeiul art. 146 lit. e) din legea fundamentală.

Potrivit definiției art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ reprezintă "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice".

Exercitarea unei prerogative consituționale nu poate fi calificată drept o operațiune administrativă, în sensul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a putea fi atacată în contencios administrativ .

Dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd că "Istanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă".

Refuzul Președintelui României, invocat de recurentă în prezenta cauză, nu poate avea natura juridică a unui act administrativ, manifestare unilaterală de voință care prin ea însăși dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Dispozițiile art. 146 lit. e) din Constituția României reglementează posibilitatea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii de a cere CCR să soluționeze conflicte juridice de natură constituțională și nu stabilește o obligație a unuia dintre aceștia.

Examinarea oportunității sesizării Curții Constituționale cu un conflict juridic de natură constituțională este atributul autorității publice învestite cu această prerogativă și nu poate fi cenzurată pe calea unui control de legalitate.

Prin urmare, o astfel de evaluare a oportunității sesizării Curții Constituționale cu un conflict juridic de natură constituțională nu poate fi calificată drept un refuz nejustificat de a soluționa o cerere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care presupune chiar exercitarea unei prerogative constituționale a Președintelui României.

Astfel, Înalta Curte constată că prima instanță a analizat solicitarea reclamantei privind legalitatea actului contestat și din perspectiva actului administrativ asimilat, critica recurentei sub acest aspect fiind neîntemeiată.

Înalta Curte nu poate primi nici critica recurentei potrivit căreia "decizia de a nu da curs solicitării noastre este una abuzivă, luată cu exces de putere".

Pretinsul refuz al Președintelui României invocat de recurentă, prin aceea că nu s-a dat curs solicitării sale prin cererea formulată, în sensul sesizării Curții Constituționale pentru constatarea unui conflict juridic de natură constituțională, nu poate fi considerat un refuz nejustificat realizat cu exces de putere.

O interpretare contrară, conform căreia Președintele României ar fi obligat să dea curs în mod obligatoriu oricărei solicitări și să sesizeze Curtea Constituțională cu un conflict juridic de natură constituțională ori cu o obiecție de neconstituționalitate, apare ca lipsită de sens, întrucât ar goli de conținut prerogativa constituțională a Președintelui României de a aprecia cu privire la oportunitatea sesizării Curții Constituționale conf art. 146 lit. a) si lit. e) din Constituția României.

Prin urmare, recurenta, prin solicitarea sa, a pretins exercitarea unei prerogative a Președintelui României urmărind transformarea ei, dintr-o posibilitate într-o obligație.

Înalta Curte nu poate primi nici critica recurentei potrivit căreia hotărârea instanței de fond este nelegală raportat la faptul că a fost pronunțată fără a se judeca fondul cauzei.

Instanța de recurs constată că atâta vreme cât prima instanță s-a pronunțat cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii, admițând-o, nu se putea analiza fondul cauzei, instanța făcând, în mod corect, aplicarea disp. art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, instanța de recurs constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, și în mod corect a respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă.

Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 4523 din 6 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 februarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.