ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3803/2021

Ședința publică din data de 18 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (nouă) la data de 26.08.2020 în dosarul nr. x/2019 pârâtul Prim-ministrul Guvernului României a solicitat lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării sentinției nr. 631/22 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București în condițiile art. 443 C. proc. civ. în ceea ce privește obligația de plată a indemnizațiilor prevăzute de art. 33 din Legea nr. 248/2013 republicată, instituită în sarcina emitentului actelor administrative contestate.

Prin încheierea de ședință din data de 15 octombrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de lămurire a înțelesului, întinderii și aplicării sentinței nr. 631/22 iulie 2020 ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs pârâtul Prim-ministrul Guvernului României solicitând casarea hotărârii atacate în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, criticile aduse hotărârii atacate sunt fundamentate pe interpretarea și aplicarea în mod eronat de către instanța de fond a dispozițiilor art. 443 Cod prcoedură civilă.

Prealabil, se arată de către recurent împrejurarea că s-a impus formularea cererii de lămurire a înțelesului, întinderii și aplicării sentinței nr. 631/2020 întrucât deși instanța de fond a admis acțiunea reclamanților și le-a restabilit calitatea în cadrul C.E.S. totuși a obligat Prim-ministrul României la plata cu titlu de despăgubiri a echivalentului indemnizațiilor lunare cuvenite acestora, fără însă a fi deplin lămurite dispozițiile executorii ale acestei hotărâri, situație care va constitui un impediment în executarea acestei hotărâri.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile aduse hotărârii atacate vizează, în principal, faptul că Prim-ministrul României nu este ordonator principal de credite, ci un organ unipersonal, fără patrimoniu propriu și fără buget, astfel că instanța de fond trebuia să analizeze și să stabilească în concret atât întinderea, cât și natura drepturilor ce urmează să fie plătite de către recurent în baza hotărârii judecătorești pronunțate.

Astfel, arată recurentul că instanța de fond prin hotărârea nr. 631/2020 nu a individualizat sumele datorate de Prim-ministrul României și nici nu au fost arătate criterii de determinare a sumelor pentru reclamanți, după cum nu a fost stabilit care este regimul fiscal al acestor sume din perspectiva dispozițiilor art. 76 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare.

Susține recurentul că instanța de fond procedând la restabilirea "calitătții" reclamanților în cadrul C.E.S. implicit a repus în vigoare actele individuale emise de instituția anagajatoare prin care le-a fost reglementate drepturile bănești cuvenite, și care, deși au incidență în raporturile juridice materiale și procesuale dintre părți, nu au fost nici măcar indicate și în discuția părților, situație care determină imposibilitatea recurentului de a pune în executare obligația de plată.

Arată, de asemenea, recurentul că prin sentința pronunțată nr. 631/2020 nu se determină niciun element care să permită calcularea sumelor individuale care revin fiecărui reclamant, situație care în mod eronat a stabilit instanța de fond că hotărârea ar cuprinde o creanță lichidă în sensul art. 663 C. proc. civ.

Recurentul susține că pentru stabilirea cuantumului drepturilor de creanță recunoscute în beneficiul reclamanților este necesar să se cunoască salariile de bază, perioada raportului de muncă/serviciu, data încetării acestora, și alte elemente care exced competenței unei instanțe de executare, sens în care arată că era necesar ca respectivele criterii de determinare, pentru ca o creanță să fie determinabilă, să nu reprezinte chestiuni de fond ci să conducă numai la efectuarea unor calcule matematice.

Arată recurentul că în faza de executare silită nu s-ar putea efectua o expertiză contabilă pentru calculul corect al debitelor întrucât acest aspect ține de lămurirea titlului executoriu pus în executare pentru care o instanță de executare nu este competentă.

Dispozitivul hotărârii nu conține elemente care să permită stabilirea cuantumului despăgubirilor întrucât nu au fost administrate probe și nici nu a fost realizată vreo expertiză judiciară care să determine câtimea indemnizațiilor plătite de C.E.S.. Excepția de la dreptul comun instituită de art. 272 Codul muncii referitoare la sarcina probei se aplică numai în procesele privitoare la raporturile juridice de muncă și numai între subiectele acestor raporturi juridice, așa încât prin obligarea Prim-ministrului României la plata indemnizațiilor acordate de C.E.S. nu s-a ținut cont nici de dispozițiile imperative ale art. 249 C. proc. civ., soluția fiind dată cu încâlcarea principiului "actori incumbit probatio".

O ultimă critică vizează aspectul temporal al obligației de plată susținându-se că termenul limită indicat în dispozitivul sentinței civile nr. 631/2020 fiind "data reluării efective a calității deținute", iar recurentul nu poate calcula termenul la care se raportează obligația de plată, nefiind cunoscută data reluării efective a activității decât de către Consiliul Economic și Social care trebuie să valideze numirile membrilor într-o procedură proprie. Pe de altă parte, cuantumul sumelor ar putea fi majorat independent de conduita debitorului, fiind influențat decisiv doar de voința părților raportului juridic de muncă ceea ce nu poate fi admis. În această situație, orice întârziere în reluarea efectivă a activităților de către reclamanți va majora cuantumul creanțelor, chiar dacă acest fapt nu este imputabil Prim-ministrului României ci s-ar datora exclusiv părților raportului juridic de muncă.

Recurentul critică Incheierea atacată și sub aspectul că nu poate fi obligat sî identifice el însuși actele individuale prin care C.E.S., în calitate de angajator, a stabilit nivelul indemnizațiilor acestora, astfel încât să poată fi determinat cuantumul drepturilor de creanță recunoscute prin sentința nr. 631/2020.

Prin sentința nr. 631/2020, instanța de fond pune sub semnul egalității drepturile pretinse de reclamanți respectiv indemnizații acordate de C.E.S. în temeiul art. 33 alin. (2) și (3) din Legea nr. 248/2013 și drepturile acordate de judecătorul fondului prin sentința civilă nr. 631/2020 respectiv despăgubiri egale cu valoarea indemnizațiilor. În această situație, susține recurentul că nu poate reține și vira impozitul pe venit și contribuțiile sociale individuale obligatorii, așa cum legal s-ar fi procedat în cazul plății de către institutția angajatoare, iar aceste aspecte se impuneau a fi lămurite de judecătorul fondului.

În această situație, apreciază recurentul că cererea privind lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării dispozitivului sentinței nr. 631/2020 este singura cale în care se pot îndrepta erorile strecurate în cuprinsul acestei hotărâri. Pentru ca o hotărâre judecătorească să poată fi pusă în executare trebuie să se cunoască cu certitudine care sunt modalitățile concrete de aplicare raportat la atribuțiile și competențele legale ale recurentului Prim-ministrul României, inclusiv din perspectiva surselor bugetare pe care judecătorul fondului le-a identificat în locul celor expres prevăzute de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 248/2013.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare în cauză prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea Încheierii atacate ca fiind temeinică și legală.

În apărare, intimații-reclamanți arată, pe de o parte, că recurentul omite să facă aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 115/1999, a art. 50 alin. (1) din Codul administrativ precum și a H.G. nr. 137/2020 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului.

Cu referire la susținerea recurentului că prin sentința nr. 631/2020 nu se cunoaște câtimea indemnizațiilor plătite de C.E.S. și deci, nici cuantumul despăgubirilor, arată că aceasta este nefondată în raport de dispozițiile Legii nr. 243/2013 care la art. 22 alin. (3) stabilește că funcția de președinte al Consiliului Economic și Social este asimilată din punct de vedere al indemnizației celei de ministru, iar funcția de vicepreședinte celei de secretar de stat.

Sub acest temporal, arată reclamanții că obligația de plată urma să înceteze doar atunci când reclamanții vor fi puși în situația anterioară, cu observația că între timp, mandatul acestora a încetat. Reluarea activității reclamanților urmează să survină de drept concomitent cu rămânerea definitivă a sentinței nr. 631/2020.

În cauză a formulat întâmpinare și intimatul-pârât Consiliul Economic și Social prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență că dispozitivul sentinței nr. 631/2020 este clar, concis și mai ales apt de a fi pus în executare. Prin lămurirea dispozitivului instanța nu poate decât să expliciteze dispozițiile acestuia iar nu să modifice hotărârea, dând un înțeles clar și echivoc în situația în care sunt posibile mai multe interpretări ale aceleiași dispoziții.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinările formulate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Urmare a încadrării de către instanța de control judiciar a motivelor de recurs în categoria celor vizate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmează a fi analizat recursul din această perspectivă.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere dacă, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare include în conținutul său toate neregularitățile procedurale ce pot fi săvârșite în cursul procedurii judiciare, cu excepția celor care sunt constituite în motive distincte de casare, cum este cazul primelor trei motive anume consacrate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, motivul de casare de la pct. 5 poate viza cele mai variate neregularități de ordin procedural, începând de la neregulata citare a uneia dintre părți și continuând cu nesemnarea cererii reconvenționale, nesemnarea minutei de către judecători, nesocotirea principiilor publicității, oralității, contradictorialității etc.

Art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este destinat să valorizeze atât nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât și a celor de ordine privată, legea nefăcând nicio distincție în această privință. Casarea unei hotărâri judecătorești pentru acest motiv de recurs se poate obține însă în mod diferit, în funcție de natura imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate.

Înalta Curte are în vedere faptul că art. 443 C. proc. civ. reprezintă o normă de procedură ce a fost corect aplicată de judecătorul fondului. Astfel, potrivit art. 443 C. proc. civ., în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori dacă acesta cuprinde dispoziții contradictorii, părțile pot cere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice.

Obiectul lămuririi sau al interpretării vizat de dispozițiile legale mai sus citate are în vedere clarificarea dispozițiilor contradictorii ale hotărârii judecătorești. Această posibilitate de interpretare oferită de C. proc. civ. instanței, după pronunțarea hotărârii, așadar după ce s-a dezinvestit are în vedere caracterul neclar sau contradictoriu al mențiunilor din dispozitiv.

Prin lămurirea hotărârii nu poate fi modificat dispozitivul, ci se clarifică, se interpretează doar măsurile dispuse de instanță prin hotărârea a cărei lămurire se solicită.

Înalta Curte constată că în mod corect, instanța de fond a apreciat netemeinică solicitarea recurentului în contextul argumentelor invocate în cererea acesteia de "lămurire" a dispozitivului, reținând că de fapt aceasta urmărește modificarea soluției pronunțate, prin invocarea anumitor impedimente la punerea în executare a horărârii nr. 631/22 iulie 2020.

Înalta Curte constată că, în ceea ce privește cererea formulată de recurent, Curtea de Apel București în mod corect a reținut în cuprinsul acesteia că recurentul a invocat pe de o parte, chestiuni ce implică un control judiciar asupra soluției pronunțate, chestiuni ce nu pot face obiectul cererii în condițiile art. 443 C. proc. civ. acestea putând fi analizate doar în calea de atac a recursului împotriva sentinței nr. 631/20.07.2020, iar pe de altă parte chestiuni ce țin de punerea în executare a sentinței nr. 631/2020, inclusiv pretinse neclarități ce vizează obligațiile stabilite în sarcina sa.

În ce privește aceste chestiuni ce țin de punerea în executare a sentinței nr. 631/20.07.2020, observă Înalta Curte că și de această dată, judecătorul fondului a aplicat în mod corect dispozițiile art. 443 C. proc. civ., arătând că dispozitivul hotărârii nr. 631/2020 este clar și concis, necuprinzând dispoziții contradictorii.

Înalta Curte constată că, prin criticile invocate în recursul declarat împotriva încheierii din 15 octombrie 2020 a Curții de Apel București, recurentul își exprimă nemulțumirea cu privire la dispoziția instanței de obligare a acestuia la plata către o serie de reclamanți persoane fizice cu titlu de despăgubiri a echivalentului indemnizației lunare, după caz, cuvenite vicepreședintelui Consiliului Economic și Social, cuvenite unui membru al Plenului Consiliului Economic și Social, și respectiv cuvenite unui membru al comisiei de specialitate permanente a Consiliului Economic și Social, nemulțumire ce vizează, pe de o parte, lipsa criteriilor de determinare a sumelor ce trebuiesc achitate reclamanților persoane fizice, iar pe de altă parte, întinderea obligației de plată sub aspect temporal arătându-se că termenul limită indicat în dispozitivul sentinței nr. 631/2020 fiind "data reluării efective a calității deținute".

Instanța de control judiciar apreciază că, în realitate, partea tinde la modificarea hotărârii judecătorești pronunțate în cauză.

Înalta Curte mai reține că instanța de fond a arătat în mod clar și concis atât în dispozitivul sentinței a cărui lămurire se solicită, cât și în considerentele încheierii din 15 octombrie 2020 toate criteriile necesare determinării cuantumului obligației de plată impusă în sarcina recurentului Prim-ministrul României, respectiv:

- a menționat elementele necesare determinării cuantumului despăgubirilor prin referire la echivalentul indemnizațiilor prevăzute de Legea nr. 248/2013 în funcție de calitatea deținută de fiecare parte reclamantă,

- a menționat intervalul de timp pentru care este datorată despăgubirea respectivă, sens în care a arătat că punctul de pornire la stabilirea cuantumului obligației de plată este data publicării în Monitorul Oficial a deciziei litigioase nr. 284/2018, iar ca punct limită data reluării efective a calității deținute, dar nu mai târziu de data împliniri duratei mandatului.

A arătat, de asemenea, instanța de fond că în ce privește data până la care se calculează despăgubirea, aceasta depinde în mod esențial de data rămânerii definitive a sentinței în forma pronunțată de Curtea de Apel București, întrucât, față de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, termenul de formulare a recursului, precum și exercitarea recursului au efect suspensiv de executare. Cum prin sentința nr. 631/2020 au fost restabilite calitățile reclamaților avute anterior emiterii deciziei nr. 284/2018, ca urmare a anulării acesteia, reluarea efectivă a calității deținute de fiecare parte reclamantă este influențată de măsura în care această sentință va rămâne definitivă în forma pronunțată și data la care va interveni această situație.

În raport de aceste considerente, constată Înalta Curte că prin procedura de lămurire a dispozitivului nu se poate analiza eventuale probleme de fond, și nici nu se poate modifica întinderea drepturilor recunoscute prin dispozitivul unei hotărâri judecătorești astfel că nu există nicio neclaritate a dispozitivului ce ar putea fi remediată prin intermediul căii promovate.

Jurisprudența instanței supreme atestă clar că procedura specială de lămurire a dispozitivului poate fi folosită de părți doar în ipoteza în care dispozitivul hotărârii judecătorești nu este suficient de clar, fapt ce poate crea dificultăți în procedura de executare silită, nefiind o cale menită să ducă la anularea ori modificarea titlului executoriu, întrucât o astfel de finalitate poate fi atinsă doar prin intermediul căilor legale de atac.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului Prim-ministrul României sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - pârât Prim - Ministrul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva încheierii de ședință din 15 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 iunie 2021.