ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2603/2023

Ședința publică din data de 17 mai 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 iunie 2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Prim-Ministrul României, a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004:

(i) obligarea pârâților la executarea Deciziei nr. 2370/08.05.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în dosarul nr. x/2015;

(ii) obligarea pârâților la plata penalităților în valoare de 1.000 RON/zi de întârziere, până la îndeplinirea obligației;

(iii) aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere Prim-Ministrului României, în calitate de conducător al Guvernului, până la îndeplinirea obligației.

Prin sentința civilă nr. 1630 din 28 septembrie 2022, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiate, excepțiile invocate de pârâți prin întâmpinare și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Prim-Ministrul României, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1630 din 28 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de executare silită.

Recurentul-reclamant susține că debitorul Guvernul României trebuia să dovedească îndeplinirea obligației stabilite prin dispozitivul hotărârii judecătorești ce constituie titlu executoriu, iar nu că a adoptat normele de aplicare ale O.U.G. nr. 49/1997. Cu alte cuvinte, în speță trebuia verificat dacă debitorul a pus în executare hotărârea judecătorească, iar nu legea în temeiul căreia a fost pronunțată hotărârea. Or, obligația stabilită prin titlul executoriu - decizia nr. 2370/2019 a ÎCCJ-SCAF nu a fost executată prin H.G. nr. 746/2022, în condițiile în care această hotărâre de guvern încalcă procentul stabilit prin decizia ÎCCJ, dispunând vânzarea de acțiuni în procent de 1%, iar nu de 8% din capitalul social.

Pe de altă parte, susține recurentul-reclamant că H.G. nr. 746/2022 nu stabilește nici procedurile, termenele și condițiile vânzării și, mai mult decât atât, transferă efectuarea acestor proceduri în sarcina altui organ administrativ – Ministerul Energiei, care nu a fost parte în titlul executoriu.

Mai arată recurentul-reclamant că H.G. nr. 746/2022 nu valorează executarea obligației stabilite prin titlul executoriu întrucât, deși O.U.G. nr. 49/1997 prevedea că se va vinde către salariați un procent de acțiuni aparținând societății B. S.A., stabilit la data privatizării societății, prin H.G. nr. 746/2022 se dispune vânzarea unui procent diminuat la 1% din acțiunile societății B. S.A. și se referă la momentul vânzării acțiunilor către salariați.

Consideră recurentul-reclamant că prima instanță nu a luat în considerare argumentele pe care le-a expus și nici împrejurarea că, într-un alt litigiu, purtat în dosarul nr. x/2022, Guvernul României a recunoscut, prin întâmpinare, că nu a îndeplinit obligația stabilită în titlul executoriu.

Solicită a se avea în vedere și că, deși stabilește data limită până la care se va face vânzarea (31.12.2023), H.G. nr. 746/2022 nu stabilește data la care va începe procedura.

Intimații-pârâți Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului și Prim-Ministrul României au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare și excepția lipsei de interes în susținerea recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 9 teza ultimă din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997.

Pentru soluționarea acestei cereri, s-a dispus crearea dosarului asociat, potrivit dispozițiilor art. 104 din Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurentul-reclamantul A. a solicitat suspendarea judecății recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a acțiunilor în anularea H.G. nr. 746/2022, ce fac obiectul dosarelor nr. x/2022, nr. y/2023 și a dosarelor conexate nr. x/2023 și nr. y/2023

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Referitor la cererea de suspendare a judecății recursului, formulată de recurentul-reclamant A., Înalta Curte o va respinge, pentru considerentele ce se succedă.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul-reclamant solicitând suspendarea soluționării recursului până la soluționarea definitivă a acțiunilor în anularea H.G. nr. 746/2022, ce fac obiectul dosarelor nr. x/2022, nr. y/2023 și a dosarelor conexate nr. x/2023 și nr. y/2023, aflate pe rolul Curții de Apel Ploiești, acțiuni care au fost admise în primă instanță. Deși nu s-a prezentat niciun motiv în susținerea cererii, Înalta Curte constată că, raportat la temeiul de drept invocat pentru suspendare, rezultă că recurentul-reclamant a apreciat că soluționarea prezentului recurs depinde de soluția ce se va pronunța în dosarele sus-indicate.

Înalta Curte va respinge cererea de suspendare, reținând că ne aflăm în prezența unui caz de suspendare facultativă, pe care instanța îl analizează în funcție de circumstanțele cauzei pendinte și de obiectul și stadiul procesual al cauzei/cauzelor în raport de care se solicită suspendarea.

Este de observat că, în procedura prevăzută de art. 24 din legea nr. 554/2004, instanța de executare stabilește dacă există un caz de neexecutare a obligației stabilite prin titlul executoriu și, în caz afirmativ, dispune măsurile de constrângere necesare îndeplinirii obligației, iar momentul în raport de care se verifică aceste aspecte este cel al pronunțării soluției.

În speță, instanța de executare a fost chemată să stabilească dacă în cauză se decelează un caz de neexecutare a obligației stabilite prin decizia nr. 2370 din 08 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015 și dacă se impune aplicarea mijloacelor de constrângere a debitorului Guvernul României la executarea obligației. Prima instanță a reținut caracterul neîntemeiat al acțiunii, motivat de împrejurarea că, la data soluționării cererii, obligația stabilită în titlul executoriu a fost executată prin emiterea H.G. nr. 746/2022.

În recurs, Înalta Curte este învestită, conform art. 483 C. proc. civ., cu verificarea legalității sentinței, în raport de motivele de recurs invocate de reclamant și de aspectele avute în vedere de instanța de fond la pronunțarea soluției. Or, pronunțarea unor soluții de anulare a H.G. nr. 746/2022 reprezintă o împrejurare ulterioară atât sentinței atacate, care nu ar fi putut fi avută în vedere și valorificată de instanța de fond, cât și ulterioară recursului declarat de reclamant, astfel că în calea de atac nu au sunt prezentate critici referitoare la această chestiune.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., câtă vreme, în raport de criticile cu care a fost învestită în recurs, soluționarea recursului nu depinde de soluționarea definitivă a cauzelor ce au ca obiect anularea H.G. nr. 746/2022.

În măsura în care soluțiile de anulare a H.G. nr. 746/2022, dispuse de Curtea de Apel Ploiești în dosarele nr. x/2022, nr. y/2023 și în dosarele conexate nr. x/2023 și nr. y/2023 vor rămâne definitive, creditorul reclamant are posibilitatea de a se adresa instanței de executare cu o nouă cerere întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, care va fi analizată în raport de efectele pe care le produce existența uneia sau mai multor soluții definitive de anulare a hotărârii de guvern menționate.

II.2. Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, excepțiile nulității recursului pentru nemotivare și a lipsei de interes în susținerea recursului, invocate de intimații-pârâți

În ceea ce privește cerința motivării recursului, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a respectat obligația prevăzută de art. 487 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac fiind motivată corespunzător, prin expunerea unor critici care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Deși recurentul a încadrat calea de atac în motivul de casare prevăzut de pct. 6 al aceluiași articol, argumentele prezentate vizează, în esență, greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, urmând a fi analizate din perspectiva pct. 8.

Cât privește excepția lipsei de interes în susținerea recursului, intimații-pârâți au susținut că, raportat la emiterea H.G. nr. 746/2022, reclamantul nu mai justifică folosul practic urmărit prin promovarea cererii și susținerea căii de atac, obligația prevăzută de titlul executoriu fiind îndeplinită. Înalta Curte constată că aceste aspecte țin de fondul cauzei, făcând obiectul analizei instanței care, în vederea soluționării cererii întemeiate pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, verifică îndeplinirea sau neîndeplinirea de către debitor a obligației prevăzute în titlul executoriu.

Este adevărat că interesul cererii de aplicare a măsurilor de constrângere la executare trebuie să subziste pe tot parcursul procesului, inclusiv în recurs, însă în speță prima instanță a concluzionat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, întrucât obligația a fost executată prin emiterea H.G. nr. 746/2022, iar această concluzie este contestată în recurs de reclamant, astfel că este justificat interesul promovării și susținerii căii de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, excepțiile nulității recursului pentru nemotivare și a lipsei de interes în susținerea recursului.

II.3. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 2370 din 08 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată și completată prin încheierile din 30 mai 2019 și 11 iulie 2019, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acțiuni ale B. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației.

Este de reținut că, potrivit art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997:"Acțiunile societății comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Societatea comercială va tine evidenta acțiunilor și acționarilor în Registrul acționarilor, deschis și operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariații B. - S.A. București au dreptul sa achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8 % din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului."

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat, în condițiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, constrângerea pârâților la executarea deciziei nr. 2370/08.05.2019 a ÎCCJ-SCAF, prin stabilirea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe fiecare zi de întârziere, aplicată conducătorului Guvernului României și plata penalităților de 1000 de RON/zi de întârziere.

Prima instanță a constatat că cererea este neîntemeiată, dată fiind adoptarea de către Guvernul României a H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, prin care s-au stabilit următoarele:

"ART. 1 - (1) Se aprobă vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. (2) Vânzarea acțiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023.

ART. 2 - În termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În recurs, reclamantul a susținut, în esență, că prin emiterea H.G. nr. 746/2022, Guvernul României nu a îndeplinit obligația stabilită prin decizia ÎCCJ-SCAF nr. 2370/2019. Așadar, problema de drept dedusă judecății în calea de atac este aceea a verificării corectei aplicări de către prima instanță a prevederilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în raport de obligația instituită prin titlul executoriu, motivele de recurs fiind încadrabile în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum s-a arătat și la pct. II.2. din prezenta decizie.

Din analiza dispozitivului deciziei nr. 2370/2019, în raport de prevederile art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997, Înalta Curte reține că hotărârea la emiterea căreia a fost obligat Guvernul României trebuia să stabilească, pe de-o parte, cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați, iar pe de altă parte, momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor. Or, prin H.G. nr. 746/2022 s-a stabilit că vânzarea acțiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023, iar cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați este de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, dispoziții care corespund obligațiilor stabilite prin hotărârea judecătorească.

În sprijinul afirmației neexecutării titlului executoriu, recurentul-reclamant a susținut că H.G. nr 746/2022 stabilește că va fi vândută o cotă de 1%, iar nu de 8% din acțiunile B., astfel cum s-a dispus prin titlul executoriu și că nu detaliază în întregime modalitatea de punere în executare a obligației, care este delegată altei autorități publice (Ministerul Energiei).

Având în vedere că, prin titlul executoriu, pârâtul Guvernul României a fost obligat la adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din Anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de actiuni ale B. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, iar prin H.G. nr. 746/2022 s-a aprobat vânzarea unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, Înalta Curte constată în mod corect instanța de fond a reținut că pârâtul debitor a respectat obligațiile stabilite prin titlul executoriu.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, prin decizia Înaltei Curți nu s-a stabilit că hotărârea de guvern trebuie să dispună vânzarea de acțiuni într-un procent fix de 8% din capitalul social, ci, în acord cu art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, procentul de acțiuni urma a fi stabilit prin hotărârea de guvern până la limita de 8%. Acest text de lege recunoaște autorității publice dreptul de a stabili cota procentuală din capitalul social, în raport de care se pot vinde acțiunile, până la limita de 8%, iar această marjă de apreciere a fost reținută și în dispozitivul titlului executoriu, fiind exercitată prin adoptarea H.G. nr. 746/2022.

Totodată, H.G. nr. 746/2022 prevede și termenul limită până la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către salariații B. – 31 decembrie 2023.

Cum prin H.G. nr. 746/2022 Guvernul României a stabilit atât cota procentuală în care se vor vinde acțiunile, cât și termenul până la care acestea se vor vinde, obligația prevăzută de titlul executoriu a fost îndeplinită, iar împrejurarea că hotărârea de guvern nu cuprinde totalitatea procedurilor ce ar trebui urmate în vederea vânzării efective ori data la care va începe procedura de vânzare nu poate fi interpretată ca o neexecutare a hotărârii judecătorești. Câtă vreme titlul executoriu și dispozițiile art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997 nu impun obligația reglementării, prin hotărârea de guvern, a întregii proceduri de vânzare a acțiunilor și nu impun ca procedura să se desfășoare nemijlocit de către Guvernul României, pârâtul a avut posibilitatea de a aproba prin hotărâre de guvern doar cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și termenul până la care se va face vânzarea, urmând ca restul procedurilor să fie stabilite ulterior, în speță prin ordin de ministru (emis de Ministerul Economiei).

Toate acest aspecte au fost valorificate de instanța de fond prin sentința recurată, care, contrar susținerilor din recurs, a analizat apărările reclamantului și a prezentat motivele pentru care acestea au fost înlăturate și s-a apreciat că obligația din titlul executoriu a fost îndeplinită.

Recurentul-reclamant a mai invocat un argument referitor la nerespectarea, prin H.G. nr. 746/2022, a dispozițiilor O.U.G. nr. 49/1997, care prevedeau că se va vinde către salariați un procent de acțiuni aparținând societății B. S.A. stabilit la data privatizării societății, pe când prin hotărârea de guvern se dispune vânzarea unui procent de 1% din acțiunile societății B. S.A., din capitalul social înregistrat la data vânzării. Acest argument este contradictoriu cu cele anterior susținute, prin care reclamantul a afirmat că ceea ce trebuie verificat în speță este dacă s-a respectat obligația din titlul executoriu, iar nu obligația legală prevăzută de O.U.G. nr. 49/1997. Pe de altă parte, din cuprinsul dispozitivului titlului executoriu rezultă cu claritate că obligația stabilită în sarcina Guvernului României este aceea a vânzării de acțiuni aparținând B. S.A., iar nu B. S.A., această din urmă societate fiind supusă procedurii de privatizare. Acțiunile aflându-se în prezent în patrimoniul B. S.A., este firească mențiunea că vânzarea se va face din acțiunile ce fac parte din capitalul social al acestei societăți la data vânzării.

Nefondată este și critica referitoare la nevalorificarea pretinsei "recunoașteri" a Guvernului României cu privire la neexecutarea obligației stabilite prin titlul executoriu, făcută în cuprinsul unui act procesual depus într-o altă cauză. Instanța de executare este ținută să soluționeze cauza doar în raport de actele și lucrările cauzei pendinte, respectiv de argumentele și apărările expuse de părți în speța cu care este învestită, neputându-se raporta la acte procesuale ale părților din alte litigii, purtate într-un alt cadru procesual subiectiv și obiectiv. Fiecare cauză beneficiază de o specificitate dată de obiectul cererii, de pretențiile concrete ale reclamantului, de probele pe care se sprijină aceste pretenții, aspecte care, chiar și în cazul unor litigii cu grad de similaritate ridicat, pot determina formularea unor apărări diferite și o analiză distinctă din partea instanței de judecată. În concluzie, instanțele de judecată nu pot face aprecieri cu privire la susținerile părților din alte cauze și care nu se află în conexiune cu pricinile cu care sunt învestite, criticile recurentului-reclamant fiind, astfel, nefondate.

Înalta Curte mai reține că răspunderea reglementată prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 funcționează ca un mijloc de constrângere la executare. Prin reglementare, caracter și scop, aplicarea acestui text de lege presupune, cu necesitate, ipoteza neexecutării hotărârii judecătorești definitive până la momentul epuizării tuturor fazelor procesuale în litigiul ce urmărește obligarea la executarea titlului executoriu și sancționarea conducătorului autorității publice.

Or, în cauza de față, la momentul soluționării cererii de către prima instanță, nu se justifica aplicarea acestor mijloace de constrângere, având în vedere adoptarea H.G. nr. 746/2022 anterior introducerii cererii de chemare în judecată, astfel că în mod corect prima instanță a reținut că cererea este neîntemeiată, întrucât obligația stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării recursului, formulată de recurentul-reclamant A..

Respinge excepțiile nulității recursului pentru nemotivare și a lipsei de interes în susținerea recursului, invocate de intimații-pârâți, ca neîntemeiate.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1630 din 28 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 17 mai 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.