CETINKAYA c. TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 25938/02 prezentate de Mehmet ȘERIF CETĂȚENIE SPECIALĂ ȚIALITĂȚII SPRE Turcia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a treia), care are loc la 11 octombrie într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, e. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, E. Myjer ms I. Ziemel, I. Berro-Lefevre, judecători, Naismith; grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea menționată anterior formulată la 1 septembrie 2000, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alin. (3) din Convenție și d a lua în considerare în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie: ÎN FAVOAREA recurentului, resortisant turc, își are reședința în Diyarbakr.

În fața Curții, acesta este reprezentat de domnul Remziye și Sezgin Tanr În 1995, Ministerul Afacerilor Interne (inclusiv Ministerul Afacerilor Interne) a efectuat exproprierea unui teren deținut de reclamant și situat în Diyarbakýr, în temeiul unui nou plan de reeșalonare care pune terenul respectiv la dispoziția Ministerului. Recurentul, în dezacord cu suma plătită de minister, a introdus o acțiune în creștere a dreptului de proprietate la tribunalul pendinte din Diyarbakýr (adică tribunalul pendinte) printr-o hotărâre din 25 februarie 1999, Tribunalul a acordat recurentului un câștig de cauză și i-a acordat o despăgubire suplimentară de 4 635 025 792 de lire turcești (TRL) în total.

Această sumă a fost însoțită de dobânzi restante simple la rata legală de 50 % laan, calculată începând cu data cedării terenului către minister la 22 mai 1998. Curtea de Casație a confirmat această hotărâre printr-o hotărâre din 10 iunie 1999. La 2 ianuarie 2000, plata suplimentară plus dobânda restantă la 8 317 290 000 TRL (aproximativ 15 076 EUR), a fost vărsat de la l a într-un cont bancar în numele reclamantului reprezentat de avocatul său. La 27 martie 2000, avocatul reclamantului s-a prezentat la biroul de execuție din Diyarbakýr pentru a efectua demersurile necesare pentru a închide dosarul, plătind timbrul fiscal în valoare de 148 187 000 TRL, echivalent cu 265 EUR și pentru a obține suma de plată suplimentară.

În aceeași zi, suma totală de 8 169 103 000 TRL (aproximativ 14 616 EUR) a fost plătită reprezentantului reclamantului. La momentul faptelor, rata dobânzii restante datorate pentru întârzierea decontării datoriilor de la ë ë ă a fost de 50 % la an, în temeiul ordonanței din 8 august 1997, care fusese ajustată la o rată de 30 % la an și prevăzută de Legea nr. 3095. La 1 ianuarie 2000, rata menționată a fost ridicată la 60%. GRIEF Reclamantul a declarat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 sub două părți.

În primul rând, acesta subliniază că proprietatea în litigiu a făcut obiectul unei exproprieri în 1995, astfel încât acesta susține că ar trebui să se calculeze dobânda în avans începând cu această dată, în loc de cea a cesiunii efective a terenului către statul membru în 1998. Apoi, el denunță întârzierea plății de către instanța de judecată suplimentară de expropriere, însoțită de interese insuficiente în raport cu rata foarte ridicată a inflației în Turcia. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că cererea a fost introdusă cu întârziere în fața Curții, având în vedere că la data de 2 ianuarie 2000, la data de 1 septembrie s-a efectuat plata sumei suplimentare de plată într-un cont bancar în numele reclamantului, iar cererea a fost depusă la data de 1 septembrie. În consecință, aceasta trebuie declarată inadmisibilă pentru nerespectarea termenului de șase luni în conformitate cu cerințele prevăzute la art. 35 alineatul (1) din convenție.

În ceea ce privește termenul de șase luni, reclamantul susține că a fost obligat să efectueze anumite formalități în fața biroului de executare pentru a bloca suma plătită în contul bancar. Curtea consideră că este necesar mai întâi să se verifice dacă reclamantul poate trece pentru că a respectat regula respectării termenului de șase luni prevăzută la art. 35 alineatul (1) din convenție. În primul rând, Curtea constată că decizia internă definitivă în ceea ce privește Ö Õ art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul articolului său Õ 35 § 1 este hotărârea Curții de Casație pronunțată la 10 iunie 1999 prin care se confirmă suma pe care reclamantul trebuia să o primească ca plată suplimentară.

Aceasta constată apoi că a pus această sumă la dispoziția reclamantului la 2 ianuarie 2000. Curtea arată că reprezentantul reclamantului a făcut demersurile necesare pentru a încheia dosarul pentru a dispune de suma acordată numai la 27 martie 2000, adică la aproape trei luni după ce banii au fost transferați într-un cont bancar în numele reclamantului. Din elementele dosarului reiese că formalitățile în cauză constau în plata unui timbru fiscal de 148 187 000 TRL, echivalent cu 265 EUR și că banii au putut fi deblocați în aceeași zi a cererii. Pe de altă parte, reprezentantul reclamantului nu oferă nicio explicație cu privire la motivul pentru care a făcut demersurile necesare cu trei luni întârziere.

Prin urmare, este necesar să se ia în considerare data la care a fost pusă la dispoziția instanței data la care persoana în cauză a fost pusă la dispoziție, însoțită de dobândă în beneficiul reclamantului, adică la 2 ianuarie 2000, ca dată de la care cererea ar fi trebuit introdusă în fața Curții. Or aceaceasta a fost introdusă la 2 septembrie 2000, adică mai mult de șase luni mai târziu, și anume mai târziu. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamantul, reprezentat de un avocat pe tot parcursul procedurii în cauză, nu a dat dovadă de diligență pentru a respecta cerințele art. 35 din Convenție și că întârzierea se datorează, astfel, propriei sale neglijențe.

În plus, nu a putut invoca nicio circumstanță specială care ar fi putut întrerupe sau suspenda cursul termenului de șase luni (a se vedea, în același sens, Okul c. Turcia (dec.), nr 455/85/99, 4 septembrie 2003). În consecință, cererea este întârziată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 3 din convenție și să se declare cererea inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Stanley Naismith Bo'jan M. Zupančič grefier adjunct [1] Dl Myjer a fost numit judecător național în temeiul Turciei în temeiul articolului 29 din Regulamentul de procedură al Curții.

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 25938/02 présentée par Mehmet Șerif ÇETİNKAYA contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 11 octobre en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič, président, C. Bîrsan, M mes E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, M. E. Myjer [1] , M mes I. Ziemele, I. Berro-Lefèvre, juges, et de M. S. Naismith, greffier adjoint de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 1 er septembre 2000, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, ressortissant turc, réside à Diyarbakır.

Devant la Cour, il est représenté par M es Remziye et Sezgin Tanrıkulu, avocats à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. En 1995, le ministère des Affaires intérieures (« le ministère ») procéda à l’expropriation d’un terrain appartenant au requérant et sis à Diyarbakır, en vertu d’un nouveau plan de réaménagement mettant ledit terrain à la disposition du ministère. Le requérant, en désaccord avec le montant payé par le ministère, introduisit un recours en augmentation de l’indemnité d’expropriation auprès du tribunal de grande instance de Diyarbakır (« le tribunal »). Par un jugement du 25 février 1999, le tribunal accorda gain de cause au requérant et lui alloua une indemnité complémentaire de 4 635 025 792 livres turques (TRL) au total.

Cette somme était assortie d’intérêts moratoires simples au taux légal de 50 % l’an, à calculer à partir de la date de cession du terrain au ministère le 22 mai 1998. La Cour de cassation confirma ce jugement par un arrêt du 10 juin 1999. Le 2 janvier 2000, l’indemnité complémentaire majorée des intérêts moratoires s’élevant à 8 317 290 000 TRL (environ 15 076 euros), fut versée par l’Administration sur un compte bancaire au nom du requérant représenté par son avocat. Le 27 mars 2000, l’avocat du requérant se présenta au bureau d’exécution de Diyarbakır afin de procéder aux démarches nécessaires pour clôturer le dossier en payant le timbre fiscal d’un montant de 148 187 000 TRL, équivalant à 265 euros et obtenir la somme de l’indemnité complémentaire.

Le même jour, la somme globale de 8 169 103 000 TRL (environ 14 616 euros) fut payée au représentant du requérant. B. Le droit interne pertinent A l’époque des faits, le taux des intérêts moratoires dûs pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 50 % l’an, en vertu de l’ordonnance du 8 août 1997 qui avait été réajustée au taux de 30 % l’an et prévu par la loi n o 3095. Le 1 er janvier 2000, ledit taux fut élevé à 60 %. GRIEF Le requérant allègue une violation de l’article 1 du Protocole n o 1, sous deux volets.

En premier lieu, il fait remarquer que la propriété litigieuse fit l’objet d’une expropriation en 1995, ainsi il soutient que l’intérêt moratoire devrait être calculé à partir de cette date au lieu de celle de la cession effective du terrain à l’Etat en 1998. Puis, il dénonce le retard dans le paiement de l’indemnité complémentaire d’expropriation, assortie d’intérêts moratoires insuffisants par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie. EN DROIT Le requérant estime qu’il existe une atteinte à son droit au respect de ses biens, garanti par l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement soutient que la requête a été introduite tardivement devant la Cour étant donné que l’Administration a effectué le versement de la somme d’indemnité complémentaire le 2 janvier 2000, sur un compte bancaire au nom du requérant, or la requête a été introduite le 1 er septembre 2000, soit plus de six mois après. Dès lors, elle doit être déclarée irrecevable pour non-respect du délai de six mois conformément aux exigences de l’article 35 § 1 de la Convention.

Quant au délai de six mois, le requérant prétend avoir été contraint de procéder à certaines formalités devant le bureau d’exécution afin de bloquer la somme versée sur le compte bancaire. La Cour considère qu’il y a lieu d’abord de rechercher si le requérant peut passer pour avoir satisfait à la règle du respect du délai de six mois prévue par l’article 35 § 1 de la Convention. Elle observe tout d’abord que la décision interne définitive quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1, au sens de son article 35 § 1, est l’arrêt de la Cour de cassation rendu le 10 juin 1999 confirmant la somme que le requérant devait recevoir en tant qu’indemnité complémentaire.

Elle constate ensuite que l’Administration a mis cette somme à la disposition du requérant le 2 janvier 2000. La Cour relève que le représentant du requérant a procédé aux démarches nécessaires pour clôturer le dossier afin de disposer de la somme octroyée seulement le 27 mars 2000, soit presque trois mois après que l’argent ait été versé sur un compte bancaire au nom du requérant. Il ressort des éléments du dossier que les formalités en question consistaient au payement d’un timbre fiscal d’un montant de 148 187 000 TRL, équivalant à 265 euros et que l’argent ait pu être débloqué le jour même de la demande. En tout état de cause rien ne permet de conclure à un retard dû à l’Administration. Par ailleurs, le représentant du requérant n’apporte aucune explication quant à savoir pourquoi il a procédé aux démarches nécessaires avec trois mois de retard.

Partant, il convient de prendre en considération la date de la mise à disposition de l’indemnité complémentaire assortie des intérêts au profit du requérant, soit le 2 janvier 2000, en tant que date à partir de laquelle la requête aurait du être introduite devant la Cour. Or celle-ci ayant été introduite le 2 septembre 2000, soit plus de six mois plus tard, s’avère tardive. A la lumière de ce qui précède, la Cour considère que le requérant, représenté par un avocat tout au long de la procédure en question, n’a pas fait preuve de diligence afin de respecter les exigences de l’article 35 de la Convention et que le retard est ainsi dû à sa propre négligence.

En outre, il n’a pu faire valoir aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours du délai de six mois (voir, dans le même sens, Okul c. Turquie (déc.), n o 45358/99, 4 septembre 2003). Il s’ensuit que la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de déclarer la requête irrecevable. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Greffier adjoint Président [1] M. Myjer a été désigné pour siéger en tant que juge national au titre de la Turquie en vertu de l’article 29 du règlement de la Cour.