ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1738/2022

Ședința publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 25.05.2018 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat (RA-APPS), să constate și să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.07.1927 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, având ca obiect imobilului format din teren și construcții situat în București, pentru neplata diferenței din prețul de vânzare; să dispună anularea ca ilegale, sau caducitatea, actelor de rechiziție din anul 1948 cu privire la imobilul care s-a aflat la data rechiziției în proprietatea și posesia autorului său A., compus din teren și construcții situat în București, rechiziție dispusă prin procesului-verbal de rechiziție nr. x/20.02.1948, în baza Legii nr. 139/1940, ulterior în baza Legii nr. 439/1945; să constate nevalabilitatea preluării de către Statul român a imobilului compus din teren și construcții situat în București; să oblige pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Regia Autonomă Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat să lase reclamantului în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul compus din teren și construcții situat în București; să dispună înființarea unei cărți funciare si înscrierea în aceasta a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București; să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, constând în taxe de timbru, onorariu de avocat și alte cheltuieli care se vor ivi pe parcursul judecării prezentei cauze.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 102 cartea a V a din Legea nr. 71/201 l, art. 1365 și urm. din vechiul C. civ., art. 95 alin. (1) și art. 117 alin. (1) noul C. proc. civ., Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001, celelalte dispoziții legale la care s-a făcut referire în cererea de chemare în judecată.

Prin sentința nr. 2735 din 2 decembrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei B. în ceea ce privește primul capăt de cerere având ca obiect rezoluțiune contract de vânzare-cumpărare, invocate de către pârâta RA- APPS prin întâmpinare, ca neîntemeiate; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și RA-APPS în ceea ce privește primul capăt de cerere având ca obiect rezoluțiune contract de vânzare-cumpărare, invocată de către pârâta RA-APPS prin întâmpinare; a respins primul capăt de cerere având ca obiect rezoluțiune contract de vânzare-cumpărare formulat de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiat; a respins primul capăt de cerere având ca obiect rezoluțiune contract de vânzare-cumpărare formulat de către reclamant în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și RA-APPS, ca fiind introdus împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins excepția inadmisibilității capetelor 3 și 5 ale cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâta RA-APPS prin întâmpinare, ca neîntemeiată; a respins capetele 2, 3, 5 și 6 ale cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate; a disjuns capătul 4 al cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și RA-APPS să-i lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul compus din teren și construcții situat în București și a dispus formarea unui nou dosar, având termen de judecată la data de 20.01.2020 (C-F9), părți fiind reclamantul A., pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și RA-APPS, iar obiectul acțiune în revendicare, urmând a fi citate părțile pentru termenul respectiv, în vederea discutării excepției de litispendență cu dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Curții de Apel București.

Prin decizia nr. 404/A din 10 martie 2021, Curtea de Apel București, secția a III - a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant și de pârâta RA-APPS împotriva sentinței; a stabilit onorariul curatorului C. la suma de 1567 RON; a obligat apelanții la plata, în părți egale, a acestui onorariu de 1567 RON, către intimata B..

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul A..

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat, cu prioritate, că soluția instanței de apel de respingere a apelului pârâtei RA-APPS este temeinică și legală.

Referitor la apelul propriu, astfel cum a fost soluționat de instanța de apel, recurentul, invocând ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 6 din contractul de vânzare-cumpărare a cărui rezoluțiune s-a solicitat atunci când a reținut că vânzătorii se obligă să stingă datoria ipotecară contractată în anul 1923 și să radieze ipoteca ce greva imobilul pentru datoria de 2.000.000 RON a vânzătorilor, înaintea autentificării contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, a susținut că teza a doua a art. 6 din contract nu poate fi înțeleasă sau interpretată decât în sensul că această ipotecă a fost achitată înaintea autentificării contractului.

A susținut că raționamentul instanței de apel în sensul că tranșa de 1.000.000 RON având scadență la 24.10.1927 nu putea fi reproșată cumpărătoarei, ca neplătită, întrucât vânzătorii nu făcuseră, nici la scadența ei, dovada stingerii ipotecii de la D. este greșită, întrucât imobilul a fost vândut liber de orice sarcini sau servituți, în afară de ipoteca prevăzută în favoarea E..

Cu privire la acest aspect, recurentul a arătat că notariatul nu ar fi putut autentifica contractul de vânzare-cumpărare în forma semnată de părți dacă nu ar fi fost îndeplinită obligația anterioară de radiere a ipotecii de la D..

Astfel, a considerat că este greșită reținerea instanței de apel potrivit căreia vânzătorii nu puteau pretinde rezoluțiunea contractului câtă vreme nu prezentau dovada stingerii ipotecii care greva imobilul ca urmare a datoriei personale a acestora către D..

În acest sens, a arătat că la art. 2 din contract se prevede că plata prețului se va face prin consemnarea sumelor la datele fixate prin act la F. pe numele vânzătorilor, cumpărătoarea fiind obligată a le aduce la cunoștință vânzătorilor în mod efectiv depunerea sumei. Dacă pârâta B. și-ar fi respectat această obligație, de plată a diferenței de preț de 1 și respectiv 3 milioane RON, ar fi trebuit să comunice/notifice/să aducă la cunoștința vânzătorilor acest lucru, nefiind suficientă consemnarea sumelor la bancă.

A mai susținut că prezumția instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia cel înscris în actul de preluare poate fi considerat proprietarul imobilului la data preluării abuzive este aplicabilă numai în procedura prevăzută de această lege, iar nu în dreptul comun, în materia rezoluțiunii, revendicării sau anulării actelor de preluare.

A considerat astfel că, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada plății tranșei de 1.000.000 RON scadente la data de 24.10.1927, vânzătorii nu era ținuți să predea imobilul la data de 28.10.1927.

Totodată, a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că dovada plății acestei tranșe ar rezulta din procesul-verbal de carte funciară, în condițiile în care în contract se menționează clar faptul că plata sumelor prin consemnare trebuie adusă la cunoștința părților, această modalitate fiind singura care poate face dovada plăților.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurentul a susținut că nu a solicitat anularea actului de rechiziție ca urmare a admiterii rezoluțiunii, ci să se constate că rechiziția a fost făcută de antecesorul A., deoarece el era adevăratul proprietar moștenitor al defuncților G. și H., astfel fiind dovedit faptul că vânzarea nu a fost perfectată niciodată.

Printr-o ultimă critică, recurentul a arătat că în mod greșit instanța de apel a considerat că imobilul a fost rechiziționat de la un neproprietar, întrucât acesta nu se afla în patrimoniul lui A., ci al B..

Concluzionând, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La data de 04.11.2021, în termen legal, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile de casare indicate, în sensul că argumentele prezentate prin memoriul de recurs fie nu se raportează la considerentele hotărârii atacate, fie reprezintă aspecte de fond ale pricinii.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că instanța de apel a interpretat în mod corect clauzele din contractul de vânzare-cumpărare în discuție, motivarea fiind una corespunzătoare exigențelor legale.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin cererea formulată la data de 04.11.2021, avocat C., în calitate de curator al intimatei B., a solicitat să se dispună plata onorariului de curator cuvenit fazei procesuale a recursului în cuantum de 1567 RON, conform art. 2 din Protocolul privind stabilirea onorariilor cuvenite avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență judiciară în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistență judiciară, precum și pentru asigurarea serviciilor de asistență judiciară privind accesul internațional la justiție în materie civilă și cooperarea judiciară internațională în materie penală .

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 30 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 404/A din 10 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 5 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce succed.

Față de particularitatea litigiului - dată de faptul că în anul 2018 s-a promovat o acțiune în rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secția Notariat în anul 1927 (sub nr. x/27.07.1927) pentru neplata diferenței din prețul de vânzare - și de concluziile orale susținute de recurent cu prilejul dezbaterii recursului, se impune observația că, deși din punct de vedere procedural, cauza a fost judecată sub regimul noului C. proc. civ., din punct de vedere al dreptului substanțial, acestuia îi sunt incidente normele vechiul C. civ. sub puterea cărora s-a încheiat contractul, în acord și cu normele tranzitorii ale art. 3, 4 și 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, instanțele de fond respectând întocmai acest cadru juridic complex al cauzei cu prilejul soluționării acesteia.

Întrucât o parte consistentă a motivelor de recurs au pus în discuție greșita interpretare dată de instanța de apel clauzelor contractului de vânzare-cumpărare ce a făcut obiectul judecății, Înalta Curte reține că, în actuala configurare a recursului, această cale extraordinară de atac asigură exercitarea unui control exclusiv în legalitate a deciziilor pronunțate în apel, pentru motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 1-8 din actualul C. proc. civ., între care nu se mai regăsește un motiv identic ori similar celui consacrat prin dispozițiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. din 1865, act normativ inaplicabil procesului, așa cum s-a reținut anterior (în considerarea datei începerii procesului și a normei tranzitorii cuprinse în art. 3 din Legea nr. 76/2012).

Astfel, sub regimul vechiul C. proc. civ., deciziile pronunțate în apel puteau fi supuse controlului în legalitate pe calea recursului când, potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., "instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecăți, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia", ceea ce permitea o verificare a judecății înfăptuite în raport de etalonul respectării principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Aceasta presupunea, pe de o parte, verificarea respectării și aplicării de către instanța de judecată, a clauzelor clare și precise ale actelor juridice în legătură cu care se purta diferendul, fără a le da acestora alt înțeles și fără a le schimba natura juridică, iar pe de altă parte, atunci când clauzele erau îndoielnice ori susceptibile de mai multe înțelesuri, verificarea urmărea ca interpretarea dată acestora să respecte modul și criteriile legate de interpretare prevăzute în C. civ.

Un atare motiv de recurs nu se mai regăsește între cele pentru care, sub regimul actualului C. proc. civ. aplicabil cauzei, poate fi declanșat un control în legalitatea hotărârii din apel, Înalta Curte reținând că face parte din evaluarea situației de fapt a cauzei interpretarea oferită de instanța de apel în privința clauzelor contractuale relative la executarea diverselor obligații asumate de părțile actului juridic supus verificării. Așadar, aceasta ar putea fi, cel mult, supusă cenzurii în raport de dispoziții de lege incidente actului juridic, pe care instanța să le fi aplicat sau interpretat greșit, iar nu prin simpla trimitere la înțelesul altor clauze ale contractului, la probatorii ale cauzei ori la necesitatea probării altor elemente de fapt ale litigiului.

Se înscriu în această categorie, spre exemplu, criticile prin care recurentul a pretins greșita interpretare de către instanța de apel a clauzei din art. 6 a contractului, pe baza căreia s-a dedus că vânzătorii nu și-ar fi îndeplinit propria obligație de a stinge ipoteca înscrisă asupra imobilului, în favoarea D., pentru garantarea datoriei acestora în sumă de 2.000.000 RON. Astfel, greșita interpretare este pretinsă de recurent nu prin raportare la dispoziții legale, ci la însuși conținutul contractului, respectiv la clauza care menționează că imobilul se vinde liber de orice sarcini sau servituți în afară de ipoteca prevăzută în favoarea E..

De aceeași manieră, se contestă greșita considerare ca plătită a tranșei de 1.000.000 RON din restul de preț - dedusă de instanță din mențiunile procesului-verbal de carte funciară din x, prin observarea faptului că privilegiul vânzătorilor a fost înscris doar pentru restul de 3.000.000 RON, iar nu pentru un rest de 4.000.000 RON -, în absența neîndeplinirii cerințelor înscrise la art. 2 din contract, relative la obligația cumpărătoarei (și) de a comunica/informa vânzătorii cu privire la efectuarea plății tranșelor din preț, respectiv în lipsa unor probe în acest sens.

Tot în vederea provocării unei reevaluări a circumstanțelor de fapt ale cauzei, care exced controlului judiciar în legalitate pe care este abilitată să îl exercite instanța de recurs, sunt formulate și alte critici ale recursului prin care se arată că o serie de concluzii ale instanței de apel ar fi total nesusținute, respectiv cele referitoare la înstrăinarea imobilului de către vânzători după acumularea mai multor datorii sau la faptul că vânzătorii datorau cumpărătoarei daune interese pentru neexecutarea obligației de a-i preda bunul la termenul prevăzut în contract.

Cât privește susținerea recurentului în sensul că nepredarea imobilului către cumpărătoare de către antecesorii săi ar constitui o ipoteză avută în vedere în absența oricărei probe administrate pe acest aspect, Înalta Curte se rezumă să observe că acest element al cauzei a fost reținut ca atare, în primul rând, pornindu-se chiar de la afirmațiile reclamantului, pe care însă instanța de apel le-a corelat ulterior cu probele analizate (conținutul testamentului semnat de vânzătoare cu mențiunea "văduvă, proprietară București" și convocatoarele cumpărătoarei din perioada 1941-1944, în care adresa poștală a sediului acesteia era cea a imobilului, însă adunările generale fizice ale membrilor săi erau ținute în locația din str. x) și cu prezumția de neexecutare dedusă pe baza dispozițiilor art. 1082 C. civ.

Fără a supune cenzurii evaluarea și interpretarea pe care instanța de apel a dat-o clauzelor contractului de vânzare-cumpărare - întrucât, așa cum s-a arătat în cele de mai sus, aceasta ține de temeinicia judecății înfăptuite în apel, care nu face obiectul verificării în recurs - Înalta Curte reține că situația angajamentelor reciproce asumate de părțile contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.07.1927 de Tribunalul Ilfov și a executării acestora, așa cum a rezultat ea din probatoriile și situație de fapt a cauzei, a fost valorificată în mod corect de curtea de apel pe tărâmul dispozițiilor art. 1020-1021 din C. civ. și cu respectarea principiului potrivit căruia acțiunea în rezoluțiunea contractului aparține numai părții care a executat propriile obligații contractuale sau care este gata să și le execute, iar nu și celei care nu a executat contractul.

Or, întrucât a reținut că nu s-a făcut dovada stingerii ipotecii înscrisă la nr. 597/923 de 2.000.000 RON, în favoarea D., de către vânzători, anterior autentificării actului de vânzare-cumpărare (așa cum prevedea în mod explicit art. 6 teza a II-a din contract) și că s-a predat posesia imobilului vândut către cumpărătoare până la data preluării imobilului de către autoritățile comuniste, instanța de apel a considerat în mod corect că reclamantul - văzut ca acționând în drepturile vânzătoarei G. care nu și-a executat propriile obligații din contract - nu poate pretinde și obține rezoluțiunea acestuia.

Nevalorificarea clauzei din art. 2 al contractului, cu privire la necesitatea existenței unor informări din partea cumpărătoarei în privința plății tranșelor de preț pentru a putea fi considerate stinse prin plată - așa cum susține reclamantul - este nerelevantă față de analiza amplă și complexă realizată de instanța de apel care, într-o primă ipoteză a argumentat de ce nu poate pretinde reclamantul rezoluțiunea contractului, ca succesor în drepturile vânzătoarei, ca parte a contractului care nu și-a executat ea însăși propriile obligații iar, într-o a doua ipoteză a explicat că, și acceptând teza neplății de către cumpărătoare a tranșelor rămase din preț, totalizând 4.000.000 RON, tot nu ar fi posibilă pronunțarea rezoluțiunii în considerarea părții neînsemnate din prețul total al imobilului (care a presupus plata a 10.300.000 RON, peste datoria de 459.521,83 RON în scrisuri Funciare urbane care trece asupra cumpărătoarei, împreună cu dreptul vânzătorilor asupra capitalului social ce-l au la acestă instituție) rămas neachitat și a clauzelor cuprinse în art. 4 și 5 convenite de părțile contractului.

Potrivit acestor clauze, s-a sesizat corect că, în privința obligațiilor la care acestea se referă - art. 4 fiind privitor la neplata la termenele convenite a tranșelor din restul de preț (respectiv 1.000.000 RON la 24 octombrie 1927 și 3.000.000 RON în trei ani din ziua predării imobilului), iar art. 5 la neîndeplinirea obligației vânzătorilor de predare a imobilului la 28 octombrie 1927 - părțile contractante au convenit asupra plății de daune moratorii pentru întârziere, astfel că acestea nu se vor putea prevala, una în dauna celeilalte, pentru a nu-și executa obligațiile din aceste articole, de neexecutarea obligației celeilalte.

Așadar, vânzătorii nu puteau refuza îndeplinirea obligației de predare a imobilului scadentă la 28.10.1927, în cazul că tranșa de 1.000.000 RON scadentă la 24.10.1927 nu s-ar fi achitat. Dacă nu predau imobilul, vânzătorii datorau daune moratorii pentru întârziere în executarea acestei obligații, după cum și în cazul în care cumpărătoarea nu achita tranșa de 1.000.000 RON, aceasta datora vânzătorilor daune moratorii pentru întârziere pentru întregul rest de preț rămas neachitat, prin declararea exigibilității anticipate și a tranșei finale de 3.000.000 RON.

Este corectă interpretarea instanței de apel asupra art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că acesta instituie o prezumție relativă, valabilă numai până la proba contrară, că cel înscris în actul de preluare poate fi considerat proprietarul imobilului la data preluării abuzive, calificate astfel prin art. 2 din Legea nr. 10/2001, acesta fiind chiar sensul explicit al normei. Este corectă și afirmația că atare prezumție nu ar putea fi valorificată decât în procedurile specifice reglementate prin dispozițiile acestuia act normativ special, care exclude și înlătură de la aplicare el însuși dreptul comun, după cum a statuat în primul său alineat decizia de recurs în interesul legii nr. 33/2008.

Dar, deși reține aceasta, instanța de apel nu a exclus de plano utilizarea în speță a prezumției legale în discuție, ci a observat că valorificarea ei nu ar aduce niciun beneficiu reclamantului întrucât prezumția de proprietate dedusă din menționarea autorului său în actul de rechiziție a imobilului nu funcționează, fiind răsturnată prin proba contrară constând în însuși contractul de vânzare-cumpărare a cărui rezoluțiune s-a cerut, ale cărui efecte specifice, de transfer al dreptului de proprietate de la vânzători la cumpărătoarea B. a constatat că s-au produs conform art. 1295 C. civ.. Or, astfel fiind, devine lipsită de interes critica de recurs privitoare la greșita interpretare și aplicare (restrictivă) a normei art. 24 din Legea nr. 10/2001, strict în procedurile acestei legi, iar nu și în cele ale dreptului comun, cum ar fi cea în rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligațiilor.

Cu toate că face trimitere la aplicarea prin hotărârea atacată a dispozițiilor art. 1368 C. civ., a căror incidență a fost văzută de instanța de apel că s-ar opune, de asemenea, admiterii acțiuni în rezoluțiune, recurentul nu arată sub ce motiv s-ar putea reține o greșită interpretare și aplicare a acestora de către instanța de apel.

Celelalte susțineri ale memoriului de recurs, prin care recurentul se declară în dezacord cu concluziile ori interpretările oferite de instanță (spre exemplu, cele privitoare la daunele moratorii datorate de vânzători pentru neexecutarea obligației de predare la termen a imobilului, la neplata acestora, cele decurgând din interpretarea răspunsului oferit de Arhivele Naționale, la prezumția de achitare a tranșei de 1.000.000 RON din restul de preț, dedusă din procesele-verbale de carte funciară) sunt critici care pun în discuție aspect de temeinicie a soluției din apel și care nu pot face obiectul cenzurii pe calea recursului, în acord cu explicațiile arătate în cele de mai sus.

Întrucât în urma evaluării tuturor elementelor de fapt ale cauzei, instanța de apel a stabilit că până la decesul său din 1943, G. nu solicitase rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/27.07.1927 și că s-a produs în mod deplin efectul său translativ de proprietate, în puterea art. 1295 C. civ., proprietatea asupra imobilului din București, str. x fiind transferată de vânzători în patrimoniul cumpărătoarei B., aceasta a și înlăturat, pe acest temei, teza reclamantului în sensul că rechiziționarea bunului de la A. ar constitui dovada că antecesorul reclamantului (iar nu pârâta) ar fi fost adevăratul proprietar al imobilului la data rechiziției (20 februarie 1948) și că vânzarea nu ar fi fost perfectată niciodată.

Este corectă calificarea realizată de instanța de apel ca fiind accesorii capetele de cerere prin care s-a cerut anularea ca ilegale ori constatarea caducității actelor de rechiziție a imobilului emise în anul 1948 deoarece, în mod evident, admiterea capătului principal al cererii, în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neexecutarea obligațiilor, ar fi deschis calea reclamantului de a invoca și nulitatea actelor de administrare ori de preluare asupra bunului imobil realizate de autoritățile statului începând cu anul 1948, în timp ce, prin respingerea cererii în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, s-a apreciat corect de instanța de apel că pretenția de a se dispune cu privire la ineficacitatea (anularea/caducitatea) rechiziției apare ca fiind formulată de succesorul în drepturi (reclamantul) al unei persoane care nu era proprietar și căreia nu i s-a preluat abuziv prin rechiziție bunul. Faptul că, în susținerea cererii în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul s-a folosit inclusiv de argumentul că mențiunile din actul de rechizie a imobilului îl indică drept proprietar al acestuia pe antecesorul său, nu infirmă cu nimic corectitudinea calificării dată de instanța de apel raportului în care se găsesc capetele de cerere din acțiunea reclamantului.

Iar afirmația instanței de apel că imobilul a fost rechiziționat de la un neproprietar, întrucât acesta nu se afla în patrimoniul lui A., ci al B. este consecința acelorași evaluări ale instanțe cu privire la producerea efectului translativ de proprietate al contractului de vânzare-cumpărare și la nerezoluționarea acestuia până la data preluării abuzive de către stat.

În considerarea tuturor acestor motive, recursul declarat va fi respins ca nefondat, iar la solicitarea curatorului special al intimatei-pârâte B., stabilește onorariul cuvenit acestuia pentru activitățile aferente judecății recursului, la suma de 1567 RON, cu respectarea Protocolului încheiat între Ministerul Justiției și UNBR. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant la plata acestei sume, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea curatorului special al părții intimate-pârâte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 404 A din 10 martie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Stabilește onorariul curatorului C. la suma de 1567 RON și obligă pe recurentul-reclamantul la plata acestuia‚ cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, în favoarea curatorului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2022.